Bucurestiul Cultural, nr. 124 - 'În ariergarda avangardei'

Daniel Cristea-enache | 28.05.2013

Pe aceeași temă

Dintre componenţii celei mai pu­ter­ni­ce generaţii literare postbelice, Eugen Simion s-a impus ca un critic şi istoric literar optând, încă din tinereţe, pentru construcţia în durată lungă. Toate tex­te­le sale, inclusiv cele aparent circum­stan­ţia­le ori „îndrăgostite“ (medalioane, pro­filuri afectuoase, scene de viaţă intimă, fragmente memorialistice, pagini de pamflet) pariază, deopotrivă, pe actua­li­ta­tea în contextul căreia au fost scrise şi pe ceea ce va rămâne, în desenul şi în rama istoriei literare, atunci când – tim­pul trecând – inflamările se vor fi rărit, iar pasiunile se vor fi stins. Prin prisma acestui fapt, un text critic sintetic asu­pra evoluţiei lui Eugen Simion este mai uşor de realizat decât un demers ana­li­tic, ce trebuie însă întreprins: de la o anumită distanţă văzând lucrurile, ele se aşază şi se precizează pentru cerce­tă­to­rul obiectiv.

Critica lui Eugen Simion are o dublă per­spectivă, prin care implică şi ab­soar­be istoriografia literară. Îşi apropie obiec­­tul, îl focalizează, îl analizează mi­nu­ţios; şi totodată îl înscrie într-o reţea de relaţii şi o sumă de raporturi prin care obiectul, cu particularităţile sale, este inserat în sistem. Sistemul nu este rigid constituit şi „îngheţat“ într-o for­mă imuabilă. Structura sa rămâne aceeaşi (pe un criteriu dominant care este cel estetic), dar forma şi compoziţia internă variază prin achiziţiile de par­ti­cu­larităţi şi date literare noi. Lângă modernistul interbelic Tudor Arghezi a venit firesc modernistul postbelic Ni­chi­ta Stănescu, iar după Marin Preda şi Ştefan Bănulescu, criticul „şaizecist“ îl aşteaptă pe tânărul prozator care se va înscrie, cu propriul imaginar literar, pe culoarul realist sau pe cel fantastic. Tâ­nă­rul prozator (miza oricărui critic post­lovinescian) va veni puţin mai târziu, dar va veni. Se va numi Bogdan Po­pescu şi va fi una dintre descoperirile lui Eugen Simion.

Criticul nu-şi va revizui, la a treia edi­ţie din Moartea lui Mercuţio (2012), tex­te­le scrise şi publicate în ultimii ani de so­cialism real şi în primii de capitalism postrevoluţionar, reunite în ediţia din 1992. Fiecare pagină rămâne astfel o mărturie credibilă asupra realităţii în­­con­jurătoare filtrate cultural, dincolo de ana­liza şi evaluarea „tehnică“ a unor ope­re. Eugen Simion nu-şi adaptează nici vechile fragmente critice, nici ver­dic­te­le lor, nici scara de valori literare con­struită, din unghi personal, cu ele. E o procedură nu foarte des întâlnită la ana­liş­tii şi producătorii noştri literari, cu o memorie capricioasă, selectivă, reţinând parcă numai izbânzile personale şi ate­nuând ori falsificând restul.

Pentru cititorul unei cărţi publicate în 1992 şi nerevizuite în 2002 (la a doua ediţie) şi 2012, materialul pe care ea îl cuprinde are şi o valenţă documentară. Critica „şaizecistă“ nefiind una în vid, cum s-a mai afirmat (fără aderenţă, adi­că, la socio-culturalul pe care în fapt ambiţiona să-l reformeze), este firesc ca după decembrie 1990, când cenzura a dis­părut, documentarul şi, în sens larg, referenţialul acestei critici să rămână elemente consistente.

Altfel spus, dacă sub un totalitarism paranoid cum a fost cel al epocii Nicolae Ceauşescu, criticii generaţiei ’60 s-au stră­duit şi au reuşit să impună, în li­te­ra­tură, adevărul (adevărul în literatură fiind cel estetic), nu e deloc surprinzător că, după 1990, critica lor nu s-a dovedit datată. Contextul libertăţii de opinie şi expresie va „consacra“ textele critice şi literare scrise în contextul anterior, al cen­tralismului etatist. Liberalismul şi plu­ralismul ultimelor două decenii vor reo­mologa mizele importante ale ge­ne­raţiei ’60 şi efortul echipei de critici, în­­cu­nunat de succes, de a trasa, ea, ofi­cia­li­tăţii comuniste „directive“ artistice la antipodul celor ideologice.

Generaţia lui Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu şi a celorlalţi critici „şaizecişti“ a impus scriitori ale căror nume se confundă cu însăşi istoria literaturii române postbelice; iar după Revoluţia din decembrie 1989, canonul acesta estetic a rezistat. Se poate trage de aici o regulă ce acoperă atât succe­siu­nea pluralism-totalitarism, cât şi pe cea în oglindă, totalitarism-pluralism. O va­loa­re artistică rezistând în două con­tex­te sociopolitice fundamental diferite poa­te fi considerată o valoare de prim or­din; în timp ce o valoare artistică dispărută odată cu contextul ei de afirmare şi pro­pa­gare va fi una de plan secund.

Pare un truism – şi chiar este –, dar rup­turile de sistem din 1947/1948 şi, respectiv, 1989/ 1990 ne arată pe viu cum valorile duratei lungi se desprind de cele contextuale, cu care, până la un punct, par a se confunda. Faptul că Arghezi va fi recuperat, încă din faza realismului socialist, de către epoca în care, iniţial, fusese pus la index denotă înţelegerea politică a acestei reguli. Iar faptul că Nichita Stănescu şi Marin Preda, după contestările de la începutul anilor ’90, sunt astăzi reconfirmaţi la vâr­ful canonului literar postbelic arată atât nivelul la care se plasează cele două nume, cât şi semnificaţia acţiunii cri­tice a lui Eugen Simion.

Moartea lui Mercuţio este o carte im­por­tan­tă şi datorită faptului că fragmentele din sumar sunt exact din anii celei de-a doua rupturi sistemice. Cititorul atent va observa, în ele, aliniamentul de con­fi­gu­rare şi rezistenţă estetică, în dubla ipostază contextuală: în faza în care naţionalismul ceauşist intensifică până la grotesc cenzura; şi cea în care post­co­mu­nismul spulberă toate interdicţiile, in­clusiv pe cele ale bunului simţ.

În ultimii ani ai socialismului real, criticul onest şi profesionist se refugiază în literatură şi în exegeza ei ca în sin­gu­rul spaţiu necontaminat de ideologia uni­că. Critica fuge de norme, de ca­rac­te­rul „ştiinţific“ al disciplinei ca atare şi de o perspectivă presetată de oficialitate. Logica întregului va fi obţinută din cea, mai puţin vizibilă pentru cenzor, a unui fragmentarism modulat impresionist. După modelul Barthes, Eugen Simion face o voluptuoasă şi deloc „serioasă“ enu­merare a ceea ce-i place şi ce nu-i place. în alt loc, scrie despre „stilul că­lă­to­riei“ şi îşi încheie fragmentul cu o promisiune ce va fi ţinută („Despre că­lă­to­rii moderni, cu alt prilej.“). Reciteşte Caietele lui Valéry şi nu uită Confesiunile lui Rousseau, făcând o buclă tematică, nu cronologică, prin Proust. E puţin me­fient faţă de cei ce „introduc eseul în roman şi părăsesc epicul pentru a face în naraţiune teorii asupra epicului“ – dar ce altceva face Eugen Simion însuşi în „romanul“ său critic, în care nara­ţiu­nea de idei este susţinută printr-o con­stan­tă autoreferenţialitate, pe palier in­te­­lectual?

Fiecare carte importantă reprezintă în aceşti ani o supapă, iar o ieşire în Occident, dincolo de Cortina de Fier, va echivala cu o minunată peregrinare prin­tre semne şi repere culturale. Însă cri­ti­cul se întoarce de fiecare dată în spaţiul culturii sale, având sentimentul unei datorii morale. Literatura din ţară şi cultura română, în ansamblul ei, trebuie apărate cu armele profesiunii şi cu in­stru­mentele specifice. Ca şi Lucian Raicu, Eugen Simion reflectează adesea (într-un mod „transparent“, la vedere) asupra instrumentarului meseriei de critic, asupra motivaţiilor intelectuale şi conştiinţei postlovinesciene de autor al unei arte metaliterare.

Critica autorului nostru va rămâne aceeaşi, fără a se adapta şi revizui după conjuncturi. Ceea ce se schimbă, spec­ta­cu­los, după decembrie 1989 este socie­ta­tea românească, deodată confruntată cu nişte evoluţii macro ce păreau, până atunci, de domeniul utopicului. Sincro­ni­za­rea este uluitoare, chiar dacă, pe mo­ment, în stratul de suprafaţă; şi ritmul gazetăresc cel mai trepidant abia o poa­te procesa.

Este secvenţa temporală cea mai frus­tran­tă pentru un critic literar: cea în care critica literară şi literatura sunt per­cepute ca ineficiente, în ordine eco­no­mică, şi inutile social. Este o nedreptate, fiindcă tocmai în literatura şi critica românească s-a făcut rezistenţă cultu­ra­lă în spiritul acestor valori şi vremuri noi. E o nedreptate, iarăşi, dacă ne gân­dim că scriitorii au dat la noi cel mai mare număr nu numai de rezistenţi, ci şi de disidenţi. Eugen Simion încearcă să-şi păstreze cumpătul în această fază de transformare societală reală şi de ve­he­menţă publicistică. Iar riscul pe care şi-l asumă este să pară rigid, „încre­me­nit“, „blocat“ într-un mod de gândire de­pă­şit istoriceşte.

Apolitismul, reflex al „evazionismului“ estetic, ca şi al respingerii ideologiei unice, se vede dintr-odată diabolizat de comentatori a căror prestaţie disidentă dinainte de 1990 a rămas, până în 2012, necunoscută publicului. A scrie favorabil despre Marin Preda, în 1990, e un semn de curaj intelectual. Dintr-un pilon al rezistenţei culturale, Preda devenise, în discursul publicistic standard, un „co­la­bo­raţionist“ al regimului trecut. În pri­mii ani ai postcomunismului românesc, când oricine, practic, a putut spune orice, fără autocenzură, fără reguli, fără (chiar) un sens, textele lui Eugen Si­mion ţin cumpăna dreaptă; şi în multe rân­duri devin, nolens-volens, polemice. Re­zistenţa anterioară în interiorul şi îm­­po­triva unui Sistem totalitar lasă acum loc unor dispute „punctuale“, cu preo­pi­nenţi concreţi care fac reproşuri şi pun diagnostice literaturii române din tim­pul comunismului şi scriitorilor ei.

Polemica rămâne una de idei, nu de persoane: criticul apără idei (autonomia esteticului, disocierea de ideologic, după „Tezele din Iulie“ 1971, apolitismul, după 1990), indiferent cine le ilustrează şi, respectiv, cine le combate. Important este criteriul, principiul care orientează grila de lectură şi înţelegerea critică: iar nu un nume sau altul dintre cele ale con­testatarilor. În mod semnificativ, dis­cu­ţia asupra unui episod dramatic din existenţa în epoca realismului socialist ocoleşte numele de persoane. În volumul În ariergarda avangardei. Convorbiri cu An­drei Grigor, criticul „şaizecist“ evocă fap­te­le, dar nu şi identităţile făptuitorilor. Sensul este unul contextual şi totodată general. Mai relevantă decât o secvenţă memorialistică de puniţiune este cea, critică, de identificare a fondului pro­ble­mei: „Îmi ceri să-ţi dau nume de indivizi (profesori, studenţi) care, în asemenea îm­­prejurări, se poartă mizerabil? Nu-ţi urmez îndemnul. La ce bun? Ei au dispărut din orizontul meu, la propriu şi la figurat. De ce să ne pierdem vremea vorbind despre acel mic, nenorocit tur­nă­tor care s-a dus ţintă la Securitate şi ne-a denunţat după reuniunea de la căminul «Matei Voievod»? A turnat, apoi l-a în­­ghi­ţit pământul. Adică s-a pierdut în mediocritatea existenţei lui. Nu l-a mai văzut nimeni la faţă. Mai odioşi erau profesorii care deveniseră slugile re­pre­siu­nii. Cu cât zel o făceau! Ce demascări ne-au tras, ce discursuri... Îi ascultam, iar eu, victimă, eram aproape fascinat de retorica lor: bine mai vorbesc, gân­deam atunci, ce băieţi culţi, buni de gură, principiali...“. „Scrisul m-a salvat“, spune în acelaşi volum de convorbiri, în mai multe rânduri, criticul „şaizecist“ – şi, parcurgând secvenţele vieţii des­fă­şu­ra­te, se înţelege mai uşor de ce.

Omul Eugen Simion este o ecuaţie a in­timităţii, cu necunoscute rămânând aşa. Criticul are „viciul discreţiei“ şi con­ştiin­ţa pudorii. Cel dintâi este, într-un mod fundamental, creaţia celui de-al doilea.

 

Această lucrare a fost realizată în ca­drul proiectului „Valorificarea iden­ti­tă­ţilor culturale în procesele globale“, co­fi­nanţat de Uniunea Europeană şi Gu­vernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sec­torial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Volumul Generaţia ’60: dis­cur­sul artistic şi discursul critic. Neomo­der­nis­mul e în curs de apariţie la Editura Mu­zeului Naţional al Literaturii Române.

Partea a doua a comentariului critic dedicat volumului Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie de Nora Iuga va apărea în nu­mă­rul următor din Bucureştiul Cultural.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22