Pe aceeași temă
Opera lui Virgil Mazilescu este unul dintre nu foarte numeroasele produse lirice ale deceniilor de comunism care rămân valabile şi astăzi, în ciuda numeroaselor schimbări de temperatură petrecute între timp. Originalitatea lui Mazilescu, care i-a adus o audienţă încă destul de răspândită, ca şi urmaşi de talia lui Ion Mureşan, Nichita Danilov sau, în generaţia mai nouă, Claudiu Komartin, era una de limbaj, dar şi, ca să zic aşa, de atitudine. Singură, „rostirea“ poetică mazilesciană, aliaj îndrăzneţ şi pregnant de retorică avântată şi textualism cenzurat, nu ar fi fost poate de ajuns ca să-i asigure supravieţuirea în conştiinţa cititorilor; a contat mult şi impresia intensităţii unui angajament existenţial pentru poezie, pe care versul poetic, frânt interior sau incontinent-narativ, îl confirma la nivelul expresiei. A apărut un mit al lui Mazilescu (atât de constrângător încât editorul recent ajunge să pună între ghilimele „alcoolismul“ poetului, ca şi cum acesta ar fi o invenţie calomnioasă), dar, mai important, individul care a scris cele patru valoroase volume de versuri a căpătat, poate pentru totdeauna, aura marelui poet, confirmată de metaforele sale puternice. Mazilescu a rămas, pentru generaţiile succesive de cititori, cel care „a inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe“, performator de gesturi cabalistice cu consecinţe periculoase, purtător de taine şi deţinător de învestituri misterioase, în virtutea cărora „a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului sfârşit înecat în lacrimi“. Scriind despre sine, el şi-a creat propriul destin de poet, de revoltat vizionar (şi chiar antitotalitar, prin câteva texte din guillome poetul şi administratorul) şi de grefier al suferinţei existenţiale. Figura sa rămâne fixată în mitologia poeziei postbelice ca una dintre cele mai fascinante.
Virgil Mazilescu era un poet parcimonios, care publica rar şi se recitea des, cu o atenţie maniacală la sensul transmis. El controla cu severitate lectura poemelor sale, îngrădindu-i diversitatea naturală din mintea cititorilor diverşi, aşa cum se pare că îşi regiza şi tiranicele recitări publice. Tehnica sa mizează pe primitivismul unei imagistici „sălbatice“ şi pe montajul cerebral, „rece“, care cuminţeşte şi dă un sens imaginilor, reducându-le arbitrarul. Generarea bogată de situaţii poetice neobişnuite şi greu inteligibile, pusă de mulţi sub semnul suprarealismului, este îmblânzită şi prin utilizarea punctuaţiei ca gest verbal (absenţa majusculelor, folosirea creatoare a celor două puncte, a ghilimelelor, a spaţiului gol, a liniei de pauză şi a parantezelor – după cum se vede, forme de ezitare, de autocenzură, de ironie). Rezultă un set de ipostaze ale poetului, de la nevroză la furia incoerentă şi de la euforia repede reprimată la corijarea pozei melancolice printr-o mare emfază, toate implicând dorinţa de ascundere a „sinelui“ prin joc intelectual.
Dar un poet cerebral e o provocare pentru cititor. Acesta din urmă va încerca să descopere istoria stării de echilibru afişate de poetul cerebral, treptele inegale parcurse pentru a ajunge la o formă „perfectă“. Poetul trebuie citit pentru iscusinţa sa de inventator de imagini neaşteptate, dar trebuie citit cronologic şi cu adăugirea perspectivei genetice pe care o dau variantele şi ineditele. Duritatea de cristal a poeziei lui Mazilescu devine friabilă în perspectivă istorică. Poezia sa are totuşi vârstele ei, care arată, de pildă, că textele „în proză“ sunt o descoperire a celui de-al doilea volum, din 1970, parţial retrasă în textele inedite din cel de-al treilea (1979), sau că inventarea unor măşti poetice în guillome poetul şi administratorul (1983) este o strategie inedită, fără precedent în volumele anterioare, care nu probează niciodată polifonia, nici măcar în seria „dostoievskiană“ din va fi linişte va fi seară. La fel, s-ar putea observa că toate revizuirile mazilesciene tind spre limpezirea sensului imaginilor, că autorul vrea să îi ofere cititorului cheia către sensul cuvintelor sale, nu să-l încurce în labirint.
Tocmai de aceea, cititorul lăsat pradă fascinaţiei sale şi doritor de a şti mai mult, căutând să-şi verifice şi adâncească impresiile de lectură, se va îndrepta spre o ediţie cât mai cuprinzătoare a operei mazilesciene. Precedată de o consistentă reclamă pe Internet („un eveniment editorial“), recenta ediţie din Virgil Mazilescu, Opera poetică (îngr. şi pref. Gabriel Nedelea, Craiova, Aius, 2013), se dovedeşte o dezamăgire proporţională cu aşteptările pe care, în mod necugetat, le-a alimentat. Aparatul critic lipseşte, ţinându-i locul câteva referinţe critice şi o notă a editorului din care aflăm că „pentru secţiunile Din periodice şi Postume am întrebuinţat ediţiile menţionate în fraza anterioară (cea de la Albatros, 1991, Vitruviu, 1996 şi MLR, 2003) şi sursele la care trimit ele, în limitele posibilităţilor“. Două secţiuni întregi deci, cele mai interesante în cazul unei opere atât de cunoscute, sunt reprinturi.
Noutatea pe care editorul o revendică constă în publicarea a jumătate din poemele mazilesciene de două ori: textele din versuri (1968) şi din fragmente din regiunea de odinioară (1970) sunt puse o dată în forma lor din volumul original şi altă dată în cea din antologia va fi linişte va fi seară, în părţi diferite ale volumului. Neavând o bună disciplină filologică, îngrijitorul ediţiei ratează ocazia de a realiza o ediţie critică, oferind în schimb una redundantă. El susţine că ordinea poeziilor din volumul va fi linişte va fi seară ar trebui menţinută exact aşa cum este, inclusiv acolo unde e vorba de retipăriri identice de texte mai vechi, deoarece nu există mărturii ale poetului că volumul ar avea intenţie antologică. Nu există însă nici mărturii că poetul ar fi avut în vedere o lectură aurorală, de neofit, a propriilor poezii publicate anterior – lectură la care, de altfel, cititorul unei ediţii târzii ca aceasta nu mai are acces şi pentru care, după răsfoirea în cruciş şi în curmeziş a cărţii, nu mai este deloc disponibil. În plus, modificările textelor de la un volum la altul sunt, cel mai adesea, minime. Acestea ar fi putut fi înregistrate o singură dată, cu un aparat critic care să noteze schimbările. Aşa, masa textuală creşte fără folos, iar cititorul e pus să vâneze deosebiri adesea iluzorii.
Un neajuns simetric este lipsa oricărei indicaţii a revistei unde şi a datei când au fost publicate „ineditele“ din secţiunea penultimă, asta cu atât mai mult cu cât multe poeme din secţiunea respectivă sunt variante ale unor texte apărute în unul dintre cele patru volume mazilesciene. Din acest motiv, cititorul trebuie să ghicească care dintre poeme sunt variante şi la ce, dar şi dacă e vorba de variante premergătoare formei din volum sau de unele ulterioare. Diferenţa este, desigur, imensă. Lectura acestui volum trebuie să fie una critică (aşa cum ediţia nu este) pentru a descoperi că la marginea nesfârşitelor platouri este, probabil, un avantext al întoarcerii lui immanuel, că pisica va deschide iar fereastra şi dormi au fost topite în prima poveste pentru ştefana din volumul publicat în 1979, că zâmbetul este o frumoasă variantă pentru lecţia mea: o tu simplitate. Plutesc printre mari umbre pare să fie singura poezie care conţine majuscule din toată opera lui Mazilescu; şi în cazul ei, o datare ar fi interesantă, pentru că, dacă nu e un simplu abuz al unui redactor din anii ‘70, opţiunea poetului ar putea fi plină de sens. (Radu Vancu a dovedit cât de important e faptul că primul volum al lui M. Ivănescu se deschide, pentru prima şi ultima dată în cariera poetului, cu o majusculă.)
Nepermis de multe sunt greşelile de tipar ale acestei ediţii, mergând de la ştirbirea de sintagme la sabotarea unor texte cu care, se ştie, Mazilescu era extrem de grijuliu. Confruntând cu ediţiile originale din 1979 şi 1983, găsim destule bâlbâieli (la p. 106, 118, 169, 172, 189, 202; trebuie să mai fie şi altele). Nu e vorba doar de aspectul paginii: dispariţia unui spaţiu de pauză în mijlocul unui vers din poemul oameni, de la p. 99, este exact genul de modificare pentru care poetul decidea că textul său a trecut într-o nouă fază de elaborare şi poate fi retipărit. Dacă mai adăugăm şi stâlcirea semidoctă din titlul unui frumos poem, copilăria lui frantz kafka (sic!), trebuie să conchidem că ediţia de faţă nu-i face poetului, din păcate, nici un serviciu.
Virgil Mazilescu, Opera poetică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gabriel Nedelea, Craiova, Aius, 2013, 284 p.
