Bucurestiul Cultural, nr. 125 - 'Cuvântul scris e oarecum deasupra timpului*

Formula din titlu îi aparţine lui Anton Golopenţia. O regăsim într-o ciornă de scri­soare adresată verişoarei sale Car­men Ittu în 1931. E vorba de ceea ce durează şi de cele ce se pierd, dar mai ales despre fragmentul de viaţă trăită, acel „răstimp“ ce nu se lasă captat in­te­gral în clipa în care cuvântul e în­­cre­din­ţat hârtiei. Despre tot felul de astfel de răstimpuri e vorba în volumul al III-lea din Rapsodii epistolare, cuprinzând scri­so­ri­le trimise şi primite de Anton Golopen­ţia între 1917–1950 şi editat de Sanda Golopenţia împreună cu Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley.

Pentru cine cunoaşte opera de resti­tuire pe care Sanda Golopenţia o între­prinde de ani buni pentru a salva de la uitare scrierile tatălui ei, reputat socio­log, mort în închisoare la Jilava în 1951, la doar 42 de ani, nu e o surpriză apa­ra­tul critic impecabil şi nici respectul pen­tru spiritul şi litera textului editat. Note­le şi prefaţa Sandei Golopenţia anco­rea­ză textul scrisorilor în istoria cea mare, în cea a biografiei personale şi fa­mi­liale, deschizând epistolarul spre alte cărţi ale autorului Anton Golopenţia (vo­lu­mele de Opere, Românii de la est de Bug, Ultima carte etc.), dar şi spre lumea în care s-a format, trăit şi pierit. Salvate din uitare, scrisorile devin documente pen­­tru a înţelege ideile unei generaţii pre­ocupate să croiască un destin Ro­mâ­ni­ei, concentrate pe efortul de a crea in­stituţii, de a gândi proiecte de dezvoltare pe termen lung, de a folosi – cum su­bliniază de multe ori în scrisori Anton Go­lopenţia – „cunoaşterea pentru ac­ţiu­ne“.

Cunoaşterea înseamnă în primul rând studiu în biblioteci pentru a reuşi sin­te­ze asupra stării cercetării în domeniu, dar şi cunoaştere a oamenilor şi locurilor unde urmează să se intervină. Numai aşa gândite, proiectele pot avea şanse de reuşită. E o idee ce revine de ne­nu­mă­ra­te ori în scrisorile trimise de Golopenţia din Leipzig către Dimitrie Gusti, căruia i-a fost şef de cabinet pe vremea când acesta era ministru al Instrucţiei (1932–1933). Bursier Rockefeller, Golopenţia lucra la teza de doctorat şi scrisorile tri­mit mai întâi la un traseu de formare, incluzând lista profesorilor, observaţii asupra cursurilor pe care le audiază în Germania, stabilirea de contacte pro­fe­sio­nale, dar şi referiri la proiectele în care va fi implicat în ţară, de la pre­gă­tirea echipelor de lucru şi a planurilor de organizare a Institutului Social, a cam­paniilor monografice până la par­ti­ci­parea la revista Sociologie românească, şi alte acţiuni în care va fi alături de co­legii lui mai vârstnici sau colegi de ge­ne­ra­ţie, precum D.C. Georgescu, Traian Herseni, Henri Stahl, Mircea Vulcă­nes­cu, Octavian Neamţu, Petru Comarnes­cu, Ştefania Cristescu, fostă elevă a lui Marcel Mauss şi viitoarea sa soţie etc.

Avem în acest volum o radiografiere din mers a formării şi evoluţiei şcolii gustiene cu detalii despre relaţiile per­so­nale din interiorul grupului, a felului în care se structurează acesta profesional, dar putem sesiza şi tensiunile născute din ambiţiile şi orgoliile umane ale unei tinere generaţii care se simte matură şi responsabilă deja la 30 de ani. Din acest punct de vedere, epistolarul face parte dintr-un proiect de restituire mai larg, pe care Sanda Golopenţia îl desfăşoară ală­turi de Rostas Zoltan, contributor esen­ţial la redescoperirea şcolii lui Gusti, la conturarea profilului indi­vidualizat şi divers al personalităţilor care au făcut-o să existe¹.

Tinerii români din generaţia lui Go­lo­penţia, plecaţi la studii în străinătate pentru a se pune la curent cu tot ceea ce ştiinţa şi filosofia modernă puteau oferi ca suport intelectual şi teoretic, cred că „realizarea de sine“, de care A.G. vor­beş­te adesea ca de proiectul său cel mai im­por­tant, nu poate ignora servirea sta­tu­lui român. Suntem în epoca ideologiei naţiunilor şi entuziasmul postbelic e
încă viu, responsabilitatea asumată e însoţită de un simţ al valorii culturale împărtăşite. Anton Golopenţia are, ca şi mentorul său D. Gusti, dar ca puţini intelectuali azi, mentalitate de con­struc­tor cultural. Profilul lui uman şi inte­lec­tual se distinge prin echilibru, ones­ti­tate, spirit critic, respingerea exceselor ideologice, dorinţa de a moderniza Ro­mâ­nia, pasiune pentru ceea ce face. Este şi un foarte bun scriitor: un stil sobru, dar personalizat, reţinut, dar şi confesiv, respectând eticheta, folosindu-se de ea şi pentru a exprima uneori opinii nu toc­mai confortabile pentru interlocutor, lu­cru delicat, mai ales când e vorba de un maestru cu autoritatea lui Gusti. Nici urmă de oportunism, de subordonare umi­lă, de lipsă de respect faţă de cei­lalţi, cei care nu deţin poziţii de putere, frecvente încă la noi în relaţiile ierarhice din lumea intelectuală.

Ne pot părea prea sobri, prea idealişti aceşti intelectuali, prea încrezători în pu­te­rea raţiunii, dacă ne gândim ce a ur­mat în viaţa lor şi a ţării, dar nu putem să nu-i admirăm pentru puterea de a face echipă şi de a gândi împreună un proiect coerent pentru România. În jurul lor şi printre ei se năşteau excesele pier­ză­toa­re, izbânda pe scena politică avea să fie, nenorocos, a altora, a celor pur­tă­tori de dezordine şi distrugere, ignorând intere­sul general, animând populismele şi ex­tre­mismul ideologic. Nelecuiţi de ele nici după două feluri de totalitarisme aducă­toa­re de nenorociri în lanţ – istoria nu pare a învăţa nimic pe nimeni, cum s-a mai spus –, unii politicieni de azi le re­pun cu inconştienţă pe tapet, reanimă spi­ritul gregar şi intolerant, manipu­lează ura faţă de cultură şi valoare în interesul reţelelor de interese şi corup­ţie. Nu asta a dus la dezastru şi altă­dată?

Rapsodiile epistolare nu pot fi citite fără a ne pune întrebări şi a face mereu com­paraţii, mirându-ne uneori de ceea ce a rămas la fel, alteori de ceea ce s-a schim­bat radical. Mirările se atenuează dacă punem lucrurile în cumpănă, reînca­drân­du-le în contexte. Linia ce desparte bi­nele de rău pare foarte fragilă. Nu pu­tem avea instituţii ale statului puternice fără autoritarism? Putem genera încre­dere şi o conduită de respect în societate fără modele şi fără cultură? Putem avea democraţie fără un anume nivel de ci­vi­li­za­ţie? Putem sau nu în felul în care trăim şi analizăm epoca să ne detaşăm de clişeele ideologiilor şi să nu fim prizo­nie­rii schemelor puse în circulaţie de ele? Sunt doar câteva dintre întrebările ge­nerate de lectura acestor scrisori. Impulsurile şi proiectele generaţiei de sociologi care a lucrat sub impactul şi în orizontul Unirii, modelate de discursul naţional ne par azi, când ideologia inter- şi multiculturală ne-a învăţat să punem în alţi termeni raporturile cu diferenţa et­nică, uşor depăşite. Limitările pe care clişeele teziste le introduc sunt per­cep­ti­bi­le, de pildă, atunci când Cornel Grofşo­rean îi scrie lui Golopenţia că satul trebuie să constituie domeniul predilect de acţiune al proiectului Institutului Ba­nat-Crişana, pentru că acolo se găseşte precumpănitor elementul românesc, în timp ce oraşele bănăţene sunt dominate de minoritari. Oraşele sunt oricum per­cepute ca locuri ale pierzaniei, ale unei impu­ri­fi­cări morale, în contradicţie cu opiniile mai tâ­nărului Anton Golopenţia, care e adeptul unei viziuni moderne, în care satul se dez­voltă după modele urbane.

Un alt exemplu al modului său de a vedea lucrurile mi se pare a fi trans­pa­rent în docu­men­tul în care, tri­mis lui de Gusti la Berlin, acolo unde maestrul îl trimisese pentru a vizita expoziţia Deutschland, realizată pentru Olimpiada din 1936. Îi raportează acestuia ce a văzut şi îi descrie un plan al felului cum ar trebui să arate, prin con­trast, pavi­lio­nul românesc de la Ex­po­ziţia Interna­ţională de la Paris din 1937. Informarea transmisă lui Gusti, numit comisar al acestei expoziţii, consemnează fără re­zerve dezaprobarea faţă de trans­for­marea expoziţiei berlineze într-un in­stru­ment de propagandă naţional-socia­lis­tă, „repulsia fizică“ pe care i-o inspiră impresia de „colosal“, ce domină amin­ti­rea la capătul vizitării ei. Golopenţia respinge ideea de a „scăpa din vedere“ în pavilionul românesc de la Paris ceea ce străinilor le provoacă „nedumeriri“, pro­pu­nând ca acestea să fie îndepărtate pe cât e cu putinţă, „prin clarificare“, nu prin omisiune şi manipulare. Respinge în acelaşi timp un model de prezentare în faţa străinilor a unei imagini a Ro­mâ­niei considerate de el depăşite.

Iată ce scrie, în acest sens, Golopenţia în 1936: „For­mu­la pe care obişnuim încă să o pre­zen­tăm în Apus ca expresie a fiinţei noastre e cea de «ţară pitorească». Starea şi stră­duin­ţele noastre de a ne clădi un stat solid sunt mascate de obicei sub prefă­că­to­ria dureroasă a acestei ascunderi în umi­linţă şi folclor“ (p. 397). Această ima­gine e păgubitoare, crede A.G. În locul formulei România – „statul unor ţărani patriahali de la marginea Europei“, el preferă formula „un neam sub presiune să-şi clădească bine statul“, pentru că „nu mai avem nevoie de milă senti­men­ta­lă, nici să fim trataţi ca nişte sateliţi fără imbold propriu. Ci avem nevoie de credite date ca unora ce le putem investi productiv, vrem să fim luaţi cu preţul greutăţii pe care am ajuns să o avem şi pe care vrem s-o sporim“ (p. 398).

Asupra proiectului concret al expoziţiei ar merita discutat mai mult, pentru a avea o idee despre reperele construcţiei iden­tităţii naţionale, dar şi despre mijloa­­­cele de a-i seduce pe străini.

Există în această carte mai multe cărţi. Romanul familial al lui Anton Go­lo­penţia conturat prin schimbul de scrisori cu tatăl său, avocatul Simion Go­lo­penţia, sau cu mama sa, Emma Stas­chek, e o excelentă cale pentru a explora imaginea unei familii bănăţene destul de conservatoare, întemeiate pe auto­ri­ta­tea tatălui, pe responsabilitatea fratelui mai mare, pe interesul faţă de învă­ţă­tu­ră. Fundalul e mica provincie bănă­ţeană de pe valea Almăjului, elita şi viaţa din Bozoviciul interbelic, o lume în care satul adoptă practici urbane, bo­ga­tă în diversitate etnică şi emancipată social şi cultural. E lumea din proza memorialistică a lui Virgil Nemoianu, Livius Ciocârlie sau Viorel Marineasa, e locul din care începe drumul lui Anton Golopenţia către lumea cea mare.

1. Le datorăm în acest sens celor doi cercetători, doar în 2011–2012, un număr din revista Secolul XXI (nr. 1–6/2012, coordonat de Sanda Golopenţia), altul din revista Transilvania (nr. 11–12, 2012) coordonat de Rostas Zoltan) şi un număr (nr. 153–154, 2011) din Les Etudes sociales, Paris (coordonat de Mihai Gaiţă şi Rostas Zoltan).

Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori trimise şi primite. Vol. III,

Editura Enciclopedică, 2012, 762 p.