Pe aceeași temă
Dacă ar fi fost scris de un român, din perspectiva istoriei literare romanul acesta behaviorist (savant contrapunctat cu parabole mai întâi orientale, iar mai apoi, pe măsură ce evenimentele istorice se precipită, tot mai avântat moderniste, până la a ajunge cinice ucronii suprarealiste) ar fi putut fi oare situat de critica literară între nuvelele lui Mircea Eliade şi piesele de teatru ale unor Sebastian şi Ciprian? Ori, hălăduind prin balcanice oaze interbelice, între Balcic şi Bucureşti, personajele lui ar fi putut cumva prelungi avatarurile unor noi crai de curte veche? Greu de spus, căci, dacă eroul principal, pendulând între moleşala visătoriei romantice şi greaţa existenţialistă, poate părea desprins din scrierile celor enumeraţi mai sus, aplombul scriiturii este indubitabil acela al poetului Jan Koneffke, cel ce observă totul împrejur cu minuţiozitatea ceasornicarului şi o notează cu acribie/fantezie vizionară. (Nu dau decât trei exemple din multele posibile: camerista care-şi face cruce cu cârpa cu care şterge radioul; slujnica ce ţine-n pumn un sâmbure de pepene ca să aibă noroc în dragoste, iar atunci când îl pierde pricepe că visul ei nu se va realiza; femeia adulterină, care îşi scoate, înainte de bluză sau combinezon, verigheta: detalii care fixează un personaj şi o situaţie mult mai exact decât întinse analize psihologice.)
Şi spun ceasornicar, întrucât parabola timpului joacă un rol capital în acest text concentric ce-şi înghite coada precum şarpele Uroboros. Astfel, pendula stricată, care a început să scoată sunete bubuitoare, „nouăzeci şi nouă de salve una după alta“, şi şi-a dat duhul exact în ziua când a izbucnit războiul mondial, dezvăluie însăşi trama liric-aluzivă pe care autorul îşi durează construcţia. Tot parcursul istoric pe care îl jalonează romanul pare a fi bulversat de ecourile acestei pendule stricate: realităţile odată dislocate, nimic nu mai poate împiedica nesiguranţa şi haosul să se strecoare în vieţile noastre. Unul dintre personaje, evreul Şlomovici, face chiar apologia vieţii fără nici un scop şi fără sens: „Cine pricepe adevărul ăsta îşi găseşte pacea. Şi ajunge să se bucure de lucrurile cele mai mărunte, un pantof de femeie stropit de noroi, roua de pe câmpuri, rândunica de pe cer, mirosul de fân proaspăt cosit“ (p. 153). Suişurile şi coborâşurile pe care le iau vieţile celor câţiva prieteni care populează bazarul pestriţ al anilor nebuni (les années folles), apoi ai fascismului, războiului şi comunismului se constituie în fundal vibrant şi dramatic pentru ceea ce s-ar putea numi nu O iubire la Tibru*, ci O iubire la Bucureşti sau, şi mai bine, O iubire balcanică. Romanul este conceput ca un ciudat duet între Virginia, o fetiţă în preajma pubertăţii, şi Felix Kannmacher, bărbatul de treizeci de ani, angajat pe post de „bonă“, respectiv cel care preia oficial rolul de tată adoptiv, o supraveghează, o educă, îi predă lecţii de germană, iar seara, ca s-o adoarmă pe micuţa neastâmpărată, îi spune tot felul de poveşti inventate pe loc. Încet-încet, inofensivele răzgâieli copilăreşti sunt înlocuite cu toanele unei personalităţi despotice (exemplul tatălui ei natural, pianistul de renume internaţional, o îndeamnă în acest sens), iar nu peste mult timp relaţiile dintre profesor şi eleva lui, oricât de suave şi discrete, încep să prefigureze etape într-o lungă, contradictorie, sfâşietoare educaţie sentimentală.
Roman picaresc, frescă socială cu valenţe filmice, textul acesta de 400 de pagini face memorabile o serie de personaje din medii diverse, urmărind, în principal, destinul celor ce se învârt în jurul solistului Victor Marcu, supranumit Zeul Pianului, tatăl mai totdeauna absent al Virginiei. Astfel, impresarul Bubi Giurgiucă, arhitectul Haralamb Vona, evreul Şlomovici, patron de cazinou, pictorul Nicu Matei şi soţia lui curviştină, Marieta, fac slalom printre dramele personale şi vitregiile istorice, între infidelităţi conjugale şi ameninţările Gărzii de Fier, între bovarisme/oblomovisme de tot felul şi atracţia exercitată de camarila lui Carol al II-lea, lăudăroşenia şi cameleonismul pianistului Victor Marcu, constituind o pildă de cum se poate rezista într-o societate care şi-a pierdut busola.
Distanţat, dar nu rece, descriind turpitudini şi malversaţii, dar nu în chip moralizator, naratorul-personaj ştie păstra justa măsură şi unitatea frescei. Chiar şi atunci când timpul îşi iese din ţâţâni şi Zelea Codreanu iniţiază pogromul împotriva evreilor, prezent în carte prin zguduitoarea secvenţă de la abator (evreii agăţaţi în cârligele de măcelărie şi purtând în jurul gâtului inscripţia „Carne cuşer“), Felix, intrat de-acum în rolul de povestitor, chiar departe de iubita lui platonică, îşi spune sieşi o poveste: „Povestea jocului pe viaţă şi pe moarte“. Parabolă cinică, în care Şlomovici continuă să trăiască după moarte şi, cu trupul schilodit şi plin de sânge şi cu o gaură în beregată, se întoarce printre ucigaşi şi trădători, cerându-şi scuze: „Sunt mort, domnule, îi spune el lui Alfred, ambasadorul german, şi mă tem că nu sunt o companie prea agreabilă. Iar acesta îi răspunde chicotind: Dimpotrivă, Şlomovici. Pentru noi nu există companie mai agreabilă decât moartea. Semiţii morţi sunt semiţi buni“. O parabolă asemănătoare, Mică poveste despre mărinimie şi blândeţe, închipuie lumea pe dos: Stalin şi Hitler repezindu-se să dea înapoi teritoriile cucerite, ba chiar şi mai mult decât atât, Alah şi Dumnezeul creştin prinşi şi ei de „virusul mărinimiei“, grăbindu-se să învie morţi şi să ofere substanţiale daruri în bani, iar impresarul-escroc Bubi Giurgiucă să restituie pianistului banii furaţi. Jocuri inteligente, poveşti pentru oameni mari, exorcizare a răului prin cuvânt, nu departe de acel românesc haz de necaz, ca şi de absurdul poveştilor pentru copii (drăcovenii ar fi denumirea adecvată), aceste intermezzo-uri pe care naratorul le oferă personajului, sau invers, constituie, credem, o marcă apăsat personală a romanului.
De altfel, aşa cum un vechi orologiu din turn, la intervale anumite, grijuliu calculate, emite cântece şi scoate pe-o platformă rotitoare personaje alegorice, romanul lui Jan Koneffke acompaniază dramatismul epocii şi destinul cuplului de îndrăgostiţi cu aceste arlechinade de pendulă muzicală. Construcţie eminamente poetică, având ceva din acel spirit integrator oriental (şi în acest sens, m-am gândit fără să vreau la Tahar Ben Jelloun), textul lui Jan Koneffke, sub aparenţa unui roman picaresc, este de fapt o iniţiere în arta de a iubi şi de a trăi (adesea, de a supravieţui). Rotunjimea şi deplinătatea universului fabulos pe care ni-l dăruieşte certifică un scriitor important, care alătură forţei naraţiunii fineţea nuanţelor inspiraţiei lirice.
20 iulie 2013
* Titlul unui roman al autorului, tradus şi la noi acum câţiva ani.
Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K., Humanitas, 2013
