Bucurestiul Cultural, nr. 126 - O iubire balcanică

Constantin Abaluta | 20.08.2013

Pe aceeași temă

Dacă ar fi fost scris de un român, din per­spectiva istoriei literare romanul acesta behaviorist (savant contrapunctat cu parabole mai întâi orientale, iar mai apoi, pe măsură ce evenimentele istorice se precipită, tot mai avântat moderniste, până la a ajunge cinice ucronii su­pra­rea­lis­te) ar fi putut fi oare situat de critica literară între nuvelele lui Mircea Eliade şi piesele de teatru ale unor Sebastian şi Ciprian? Ori, hălăduind prin balcanice oaze interbelice, între Balcic şi Bucureşti, per­sonajele lui ar fi putut cumva prelungi avatarurile unor noi crai de curte veche? Greu de spus, căci, dacă eroul principal, pen­dulând între moleşala visătoriei ro­man­tice şi greaţa existenţialistă, poate părea desprins din scrierile celor enu­me­raţi mai sus, aplombul scriiturii este in­du­bi­tabil acela al poetului Jan Koneffke, cel ce observă totul împrejur cu minu­ţiozi­ta­tea ceasornicarului şi o notează cu acri­bie/fan­tezie vizionară. (Nu dau decât trei exemple din multele posibile: camerista care-şi face cruce cu cârpa cu care şterge radioul; slujnica ce ţine-n pumn un sâm­bu­re de pepene ca să aibă noroc în dragoste, iar atunci când îl pierde pricepe că visul ei nu se va realiza; femeia adul­te­ri­nă, care îşi scoate, înainte de bluză sau combinezon, verigheta: detalii care fi­xea­ză un personaj şi o situaţie mult mai exact decât întinse analize psihologice.)

Şi spun ceasornicar, întrucât parabola timpului joacă un rol capital în acest text concentric ce-şi înghite coada precum şar­pele Uroboros. Astfel, pendula stricată, care a început să scoată sunete bubui­toa­re, „nouăzeci şi nouă de salve una după alta“, şi şi-a dat duhul exact în ziua când a izbucnit războiul mondial, dezvăluie în­­săşi trama liric-aluzivă pe care autorul îşi durează construcţia. Tot parcursul istoric pe care îl jalonează romanul pare a fi bul­ver­sat de ecourile acestei pendule stri­cate: realităţile odată dislocate, nimic nu mai poate împiedica nesiguranţa şi hao­sul să se strecoare în vieţile noastre. Unul dintre personaje, evreul Şlomovici, face chiar apologia vieţii fără nici un scop şi fără sens: „Cine pricepe adevărul ăsta îşi găseşte pacea. Şi ajunge să se bucure de lucrurile cele mai mărunte, un pantof de femeie stropit de noroi, roua de pe câm­puri, rândunica de pe cer, mirosul de fân proaspăt cosit“ (p. 153). Suişurile şi cobo­râ­şurile pe care le iau vieţile celor câţiva prieteni care populează bazarul pestriţ al anilor nebuni (les années folles), apoi ai fascismului, războiului şi comunismului se constituie în fundal vibrant şi dramatic pentru ceea ce s-ar putea numi nu O iubire la Tibru*, ci O iubire la Bucureşti sau, şi mai bine, O iubire balcanică. Ro­ma­nul este conceput ca un ciudat duet în­­tre Virginia, o fetiţă în preajma puber­tă­ţii, şi Felix Kannmacher, bărbatul de treizeci de ani, angajat pe post de „bonă“, respectiv cel care preia oficial rolul de tată adoptiv, o supraveghează, o educă, îi predă lecţii de germană, iar seara, ca s-o adoarmă pe micuţa neastâmpărată, îi spune tot felul de poveşti inventate pe loc. Încet-încet, inofensivele răzgâieli copi­lă­reşti sunt înlocuite cu toanele unei per­so­nalităţi despotice (exemplul tatălui ei natural, pianistul de renume interna­ţio­nal, o îndeamnă în acest sens), iar nu peste mult timp relaţiile dintre profesor şi eleva lui, oricât de suave şi discrete, în­­cep să prefigureze etape într-o lungă, con­tra­dictorie, sfâşietoare educaţie senti­men­tală.

Roman picaresc, frescă socială cu va­len­ţe filmice, textul acesta de 400 de pagini face memorabile o serie de personaje din medii diverse, urmărind, în principal, des­tinul celor ce se învârt în jurul solistului Victor Marcu, supranumit Zeul Pianului, tatăl mai totdeauna absent al Virginiei. Astfel, impresarul Bubi Giurgiucă, arhi­tec­tul Haralamb Vona, evreul Şlomovici, patron de cazinou, pictorul Nicu Matei şi soţia lui curviştină, Marieta, fac slalom printre dramele personale şi vitregiile is­to­rice, între infidelităţi conjugale şi ame­nin­ţările Gărzii de Fier, între bovarisme/oblomovisme de tot felul şi atracţia exer­ci­tată de camarila lui Carol al II-lea, lău­dă­ro­şenia şi cameleonismul pianistului Vic­tor Marcu, constituind o pildă de cum se poate rezista într-o societate care şi-a pier­dut busola.

Distanţat, dar nu rece, descriind tur­pi­tu­dini şi malversaţii, dar nu în chip mora­li­zator, naratorul-personaj ştie păstra jus­ta măsură şi unitatea frescei. Chiar şi atunci când timpul îşi iese din ţâţâni şi Zelea Codreanu iniţiază pogromul împo­tri­va evreilor, prezent în carte prin zgu­dui­toa­rea secvenţă de la abator (evreii agă­ţaţi în cârligele de măcelărie şi purtând în jurul gâtului inscripţia „Carne cuşer“), Felix, intrat de-acum în rolul de po­ves­ti­tor, chiar departe de iubita lui platonică, îşi spune sieşi o poveste: „Povestea jocului pe viaţă şi pe moarte“. Parabolă cinică, în care Şlomovici continuă să trăiască după moarte şi, cu trupul schilodit şi plin de sân­ge şi cu o gaură în beregată, se întoar­ce printre ucigaşi şi trădători, cerându-şi scuze: „Sunt mort, domnule, îi spune el lui Alfred, ambasadorul german, şi mă tem că nu sunt o companie prea agreabilă. Iar acesta îi răspunde chicotind: Dim­po­tri­vă, Şlomovici. Pentru noi nu există com­pa­nie mai agreabilă decât moartea. Semi­ţii morţi sunt semiţi buni“. O parabolă ase­mănătoare, Mică poveste despre mări­ni­mie şi blândeţe, închipuie lumea pe dos: Stalin şi Hitler repezindu-se să dea îna­poi teritoriile cucerite, ba chiar şi mai mult decât atât, Alah şi Dumnezeul creş­tin prinşi şi ei de „virusul mărinimiei“, grăbindu-se să învie morţi şi să ofere sub­stan­ţiale daruri în bani, iar impresarul-escroc Bubi Giurgiucă să restituie pia­nis­tu­lui banii furaţi. Jocuri inteligente, po­veşti pentru oameni mari, exorcizare a răului prin cuvânt, nu departe de acel ro­mâ­nesc haz de necaz, ca şi de absurdul po­veştilor pentru copii (drăcovenii ar fi de­nu­mirea adecvată), aceste intermezzo-uri pe care naratorul le oferă personajului, sau invers, constituie, credem, o marcă apă­­sat personală a romanului.

De altfel, aşa cum un vechi orologiu din turn, la intervale anumite, grijuliu cal­cu­la­te, emite cântece şi scoate pe-o plat­for­mă rotitoare personaje alegorice, roma­nul lui Jan Koneffke acompaniază dra­ma­tis­mul epocii şi destinul cuplului de îndrăgostiţi cu aceste arlechinade de pendulă mu­zi­ca­lă. Construcţie eminamente poetică, având ceva din acel spirit integrator orien­tal (şi în acest sens, m-am gândit fără să vreau la Tahar Ben Jelloun), textul lui Jan Koneffke, sub aparenţa unui roman pi­caresc, este de fapt o iniţiere în arta de a iubi şi de a trăi (adesea, de a supra­vie­ţui). Rotunjimea şi deplinătatea uni­ver­su­lui fabulos pe care ni-l dăruieşte certifică un scriitor important, care alătură forţei na­raţiunii fineţea nuanţelor inspiraţiei lirice.

 

20 iulie 2013

 

* Titlul unui roman al autorului, tradus şi la noi acum câţiva ani.

 

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K., Humanitas, 2013

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22