Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Tratat despre omul respingător

M-am întrebat adesea ce anume din si­lueta poetică a lui Baudelaire mă fascina în anii liceului, de ce umblam la mine cu ediţia aceea BPT, pe care n-o lăsam din mână nici în pauze, nici în timpul orelor. De ce întregul ritual, repetat maniacal, al lecturii: mereu începeam cu prefaţa (a lui Vladimir Streinu, bineînţeles), apoi tre­ceam la tabelul cronologic, abia după care îmi făceam curaj pentru a deschide, la în­­tâm­plare, volumul acela fascinant. Nu exa­gerez dacă spun că abia acum, nel mezzo del cammin, citind eseul lui Fon­dane, am început să simt cam pe unde se află rădăcinile acelei fascinaţii. Dar, până acolo, mai e...

Premieră pentru piaţa de carte din Ro­mâ­nia, un adevărat eveniment editorial, Baudelaire şi experienţa abisului este o edi­ţie critică ce-şi poate asuma întâietatea şi la nivel mondial. Pentru asta este nevoie, însă, de puţină istorie (literară). În pri­mul rând, trebuie spus că această carte este de fapt un amplu eseu aflat în con­ti­nuă prefacere, proces căruia numai Ausch­witzul (să spunem Istoria?) i-a putut pune capăt. Deşi avem de-a face cu ulti­mul volum al lui Fondane, nu este exa­ge­rat să spunem că, urmărind originile ob­sesiei sale pentru Baudelaire, eseul aces­ta este totodată şi prima sa carte (după cum remarcă profesorul Mircea Martin, coor­donatorul seriei Fondane, Baudelaire este, după Nietzsche, numele cel mai ci­tat de Fundoianu în publicistica sa ro­mâ­neas­că). Eseul a apărut într-o primă edi­ţie, în 1947, la editura pariziană Seghers, în îngrijirea lui Boris de Schloezer (bun prie­ten al lui Fondane) şi a lui Geneviève Tissier, soţia autorului, fiind precedat de o nefericită prefaţă a lui Jean Cassou (unde poetul Cassou ţine neapărat să se dis­tanţeze de metafizicianul Fondane). Aceeaşi ediţie a fost reluată la Seghers în 1972 (cu o prefaţă îmblânzită a lui Cassou) şi, pentru a treia oară, în 1994, la Editura Complexe, din Bruxelles.

Primul dintre paşii pe care i-a urmat vo­lumul de faţă a fost să colaţioneze edi­ţiile precedente cu manuscrisul dactilo­gra­fiat de Fondane, să redea însemnările au­to­rului, variantele şi să adauge corpului prin­cipal texte inedite. Prin urmare, avem în faţă prima ediţie critică a acestui eseu, realizată de o echipă impresionantă de cercetători: pornind de la Mircea Mar­tin, coordonatorul seriei, de la traducătorii textului, profesorul Ion Pop şi Ioan Pop-Curşeu (doctor al Universităţii din Gene­va), şi până la cele două redactoare ale cărţii, Raluca Dincă şi Mădălina Vatcu, cu toţii au reuşit să ofere, cel puţin pen­tru mine, o carte perfectă. În anii aceştia, când comercialul pare a se fi instalat cu greutate (şi cu intenţia de a rămâne) în poziţie de unic factor decisiv în industria de carte, o asemenea apariţie trebuie sa­lu­tată.

„Prin urmare, nu este vorba de rodul unei reflecţii asupra versului ca atare, ca for­mă, ci de acela al unui efort pe jumă­tate conştient pentru a obţine de la vers un maximum de intensitate; a spune mai mult decât ce ai de spus, până la a face versul să pleznească, dar fără a-l distruge, a umple cu vin nou cupa veche şi cu o ma­terie nouă cea mai banală dintre forme, la asta se reduce căutarea formală a lui Baudelaire.“ Aş pune accentul aici nu pe cuvintele subliniate de autorul însuşi, ci pe acel „semi conştient“ strecurat de Fon­dane în text, pentru că aici cred eu că se găseşte investiţia cea mare a eseului. Fondane urmăreşte cu minuţiozitate de en­tomolog eforturile lui Baudelaire de a disimula, de a ascunde sub vechea formă, sub perfecţiunea formală, manifestările abi­sului. Virtuţile sale („excesul, abso­lu­tul, profundul“), atât de suspecte spiri­tu­lui francez, sunt îmbrăcate în virtuţi con­venţionale. Trebuie spus că prima parte a eseului fondanian este o polemică deli­cioa­să purtată peste decenii cu nimeni altul decât Paul Valéry, cel căruia i se părea ciudat ca acest poet să beneficieze de o posteritate neegalată de cea unor poeţi mult mai mari. Cum se poate ca un poet atât de cuminte formal să arunce în umbră nume precum Mallarmé? Ceea ce Fondane (îşi) demonstrează este tocmai faptul că importanţa lui Baudelaire vine din discordia concors, că perfecţiunea for­ma­lă ascunde cutremur, adâncimi inson­da­bile şi că cele două nu se exclud, ba chiar că tensiunea dintre ele este una pro­ductivă.

În excelentul său studiu dedicat litera­tu­rii scrise între 1870 şi 1930, Axel’s castle, criticul american Edmund Wilson pune întreaga mişcare simbolistă franceză sub semnul influenţelor străine, în special a literaturii engleze şi... a lui Poe. Atât de puţin credibilă este apariţia lui Baude­laire în spaţiul literelor din Franţa, încât meritul trebuie să-i fie acordat altuia, fie chiar şi lui Poe (influenţa nu trebuie ne­gată, însă Wilson o exagerează, alergând cap la cap cu Valéry).

Fondane merge însă mult mai departe în a explica fuziunea extraordinară a cla­ri­tasului cu abisul, cu germinaţia con­ti­nuă, cu impuritatea. Ceea ce face Fon­dane aici este să coboare în abis, să-i caute bazele, pe care le va aronda apoi Sa­crului. Spre deosebire de poezia lui Mallarmé, care e profund Profană. Or, în­­tâl­nirea perfecţiunii formale cu genunile este, până la urmă, întâlnirea dintre Apollon şi Dionyssos. Iar, în ierarhia nu­me­lor citate de tânărul Fondane, unul sin­gur îl întrece pe Baudelaire: Nietzsche.

Fondane nu a citit Baudelaire-ul lui Sartre (nu avea cum, a apărut în 1946). Totuşi, sunt pasaje în eseul său care sună apăsat polemic faţă de interpretarea psiha­nalitic-existenţialistă a lui Sartre. Ce diferenţă! De la acel pasaj de început al cărţii lui Sartre („Baudelaire n-a avut viaţa pe care o merita“), la dihotomia gân­dire magică – gândire logică pe care Fon­dane o pune în scenă pentru a explica rana lui Baudelaire, acea ruptură forma­toa­re, matricea poeziei: „Tragedia lui Baude­laire nu începe decât odată cu fap­tul că nenorocirea lui s-a produs chiar în clipa în care lumea n-a mai avut bom­boa­ne de oferit, în care o nouă gândire rece a înlocuit brutal temperatura ecuatorială a gândirii magice – în care, pe scurt, ne­no­ro­cirea a încetat să mai fie gândită în sânul gândirii înseşi în care ea fusese zămislită. Dacă copilul Baudelaire ar fi putut să treacă la vârsta de adult într-o societate condusă la orice vârstă de o gân­dire de aceeaşi natură – cum e cazul pri­mi­tivilor –, dezvoltarea lui s-ar fi petrecut fără ciocniri şi fără pagubă; există, în per­spec­tivele acestei gândiri, un loc, nişte categorii pentru lucrurile de tipul celor pe care Baudelaire le-a suferit; gândirea ma­gică e alcătuită astfel încât poate vindeca rănile pe care ni le pricinuieşte realul“. Mult mai subtilă interpretare decât cea oferită de Sartre, care-l descrie pe Baude­laire ca pe un Narcis, aplecat asupra pro­prie-i imagini: în mod simultan cuţit şi rană. În mod evident, între cei doi autori se găseşte o punte destul de solidă, şi anu­me lectura psiho-biografică a lui Baude­laire. Numai că la Sartre interpretarea, oricât de fermecătoare şi de şocantă câ­teo­dată, se opreşte într-un punct de unde Fon­dane ştie că mai are mult de parcurs. Fondane creionează portretul unui scrii­tor manierist (în sensul dat de Hocke), un artist al contradicţiilor, un fluture atras de flacăra abisului, de care fuge în acelaşi timp. Dacă la Sartre relaţia dintre Baudelaire şi... Baudelaire este una de tip specular, la Fondane oglinda este una a cabinetelor de miracole: deformează, multiplică, un adevărat uter al infernului. Baudelaire al lui Fondane este un erou nietzschean, este, aşadar, un erou tragic. De aici masca/măştile lui Baudelaire, dan­sul său dezordonat, micile (şi marile) lui la­şităţi, actele sale eroice, toate coexis­tând în acelaşi creator. Să nu uităm că marele maestru al lui Fondane, nepo­menit încă în această cronică, este Şestov. Care Şestov îşi încheia aşa Filosofia trage­diei: „Nietzsche şi Dostoievski, chiar Gogol, apar­ţineau rasei celor mai respingători oameni, lipsiţi de speranţele cotidiene. S-au străduit să găsească ceea ce căutau – fiecare – acolo unde nimeni n-ar fi cău­tat, acolo unde, după convingerea gene­rală, nu pot exista decât întuneric veşnic şi haos, acolo unde, după cum admite chiar Mill în persoană, acţiunea fără cauză devine posibilă...“.

Fondane îl urmează în abis pe Baude­laire, acest om respingător, numai că lu­mi­na lui alungă umbrele de pe pereţi, iar cele pe care le aduce sunt înconjurate de aura înţelegerii. În primul rând, ceea ce face din acest eseu o operă luminoasă este experienţa neîntreruptă a religio­su­lui, care lui Sartre îi lipseşte total (şi ex­pli­cabil). Dacă Baudelaire se întoarce acasă „bolnav, cuprins de friguri, cu min­tea rătăcită / Adânc rănit în suflet de-ab­surd şi de mister!“, Fondane îmbrăţişează acel mister tăios şi citeşte rana ca pe o vic­torie. Pentru el, Baudelaire este ex­pre­sia unei glorii, a unei apoteoze religioase.

Mă întorc în final la interogaţia din incipitul acestui text. Nu mi s-a lămurit pasiunea adolescentină pentru acea carte. Ce pot însă face este să bănuiesc, datorită lui Fondane, că a fost o pseudo-înţelegere a contrariilor ascunse de acest poet, un prim contact cu Tragedia, care nu se la­mentează, nu-şi rupe hainele, nu-şi pune cenuşă-n plete, dar zâmbeşte şi se as­cun­de sub forme de gheaţă.

Benjamin Fondane, Baudelaire şi experienţa abisului (Opere XIV), traducere din limba franceză de Ion Pop şi Ioan Pop-Curşeu; ediţie critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curşeu şi Mircea Martin; studiu introductiv şi sinopsis al receptării de Mircea Martin; prefaţă de Minoque Jutrin; postefeţe de Ioan Pop-Curşeu şi Dominque Guedj, Editura ART, Bucureşti, 2013