Bucurestiul Cultural, nr. 19+20/2005

CORIN BRAGA
Imaginarul european

Recentele evolutii din comunitatea europeana (respingerea Constitutiei de catre francezi si olandezi, blocarea bugetului comunitar etc.) au provocat ingrijorarea promotorilor ideii europene. Ele au pus pe tapet nu doar distanta dintre clasele politice si cetatenii pe care acestea ii reprezinta, ci si dintre diversele tendinte ce se manifesta la nivelul populatiilor si grupurilor. Tarile Europei alcatuiesc un conglomerat de natiuni si de etnii despartite de limbi, de istorii, de obiceiuri, de traditii economice si politice, de culturi, religii, literaturi si arte puternic personalizate. La fel cum exista o stiinta ecologica a mediului ambiant, la fel se poate concepe o ecologie a reprezentarilor mentale specifice membrilor unor colectivitati. Europa este o asemenea macro-colectivitate care necesita o analiza a ecologiei sale imaginare pentru a-i putea intelege atitudinile. Indivizii si grupurile reactioneaza in egala masura la stimulii exteriori, materiali, fizici, economici, geografici, si la imaginile interne pe care oamenii si le fac despre sine, despre familie, despre stat, despre locul lor in lume. Din aceasta perspectiva, devine tot mai evidenta necesitatea unei analize multidisciplinare aprofundate a imaginarului european, sau, mai corect spus, a imaginarelor europene.
Imaginarul este un concept central pentru analiza comportamentului uman individual si de grup. O traditie filosofica apasat intelectualista a impus ideea ca omul este o fiinta rationala, ale carei actiuni depind de mecanisme logice, reductibile la diagrame inteligibile. Or, acest mit al rationalitatii nu descrie o realitate, ci mai degraba un ideal, o utopie antropologica. Pentru a intelege, a anticipa si eventual a influenta si dirija conduitele persoanelor si ale grupurilor trebuie investigate motivatiile lor inconstiente, continuturile imaginare si simbolice, incarcaturile emotionale s.a.m.d. Cercetarea imaginarului vine sa suplineasca aceasta lacuna majora din filosofia si psihologia europeana.
O data cu dezvoltarea societatii postmoderne, relevanta si importanta acestor cercetari a crescut in mod vertiginos. Lumea actuala evolueaza spre ceea ce se numeste satul global, o societate in care, la fel cum locuitorii satului traditional cunosteau toate intamplarile importante din localitate, oamenii din toate partile lumii pot primi, prin canalele mediatice, informatii despre orice eveniment desfasurat in toate colturile Pamantului. Spre deosebire insa de satul traditional, unde transmiterea informatiilor era directa, interpersonala, nemediata, in satul global informatia este indirecta, mediata, transformata. Sistemul de reclame, retelele de distributie a filmelor, ziarele si revistele, televiziunile prin cablu si prin satelit, Internetul, toate aceste instrumente mediatice nu mai furnizeaza imagini perceptive ale indivizilor si evenimentelor, ci doar imagini imaginare, procesate in studiouri si redactii, capabile sa transporte mesaje suplimentare, subliminale, expuse manipularii comerciale sau ideologice. Campaniile politice si razboaiele electronice, modele si sistemul de promovare a vedetelor sunt niste exemple banale in ceea ce priveste felul in care imaginile ne influenteaza si ne modeleaza viziunea asupra realitatii. Domeniile culturii reprezinta niste revelatori ai identitatii de grup a diverselor popoare si grupuri sociale. O analiza spectrala a constelatiilor imaginare specifice fiecarei culturi permite formalizarea si cuantificarea diferentelor, gruparea lor sub concepte operative. Ce impinge anumite natiuni sau populatii sa doreasca sau sa respinga integrarea europeana? Care sunt tensiunile, nu atat materiale, cat mai ales imaginare si simbolice, care determina adaptarea sau inadaptarea anumitor grupuri etnice sau religioase (cum sunt musulmanii, rromii) in tarile de adoptiune? Care sunt reactiile nu mai putin imaginare, stereotipiile si prejudecatile localnicilor fata de noii veniti?
Unor asemenea intrebari isi propune sa le raspunda un proiect al Centrului de Cercetare a Imaginarului din Cluj. In toamna acestui an, in 21-25 septembrie, Phantasma va organiza un colocviu international cu tema “Les imaginaires européens”, reunind directorii si reprezentantii mai multor centre similare de cercetare a imaginarului politic, ideologic, literar, artistic, geografic, istoric, mediatic, religios. Cu acest prilej, se va lua in discutie si posibilitatea crearii unei retele de excelenta internationale (EURIMAG) care sa studieze imaginile, reprezentarile, simbolurile, cliseele, stereotipurile si prejudecatile care consteleaza in imaginarul locuitorilor continentului. Aceasta cercetare va face posibila delimitarea identitatilor nationale si de grup in cadrul celorlalte identitati europene, aratand liniile de convergenta, ce fac posibila integrarea, si cele de divergenta, ce pot duce la discrepante, disensiuni si rupturi. Inteleasa la nivelul simbolic al imaginarului, cultura se dovedeste a fi un factor esential si inevitabil, desi destul de putin inteles si explorat, pentru integrarea europeana.

PAUL CERNAT
Rubicub pentru Kiki

Cand, in 2002, aparea la Paralela 45 romanul de debut cu titlu laclosian al Ceciliei Stefanescu, el a fost receptat pripit de unii ca “roman lesbian”, desi “nu e ce pare-a fi...”. Poate ca succesul sau comercial va fi venit si de aici, pe fondul validarii critice favorabile. A urmat apoi valul de tineri prozatori unde tonul l-au dat naratiunile cu sex&drugs. In mod previzibil, Legaturi bolnavicioase a fost inclus in acelasi trend de catre comentatori; ma tem ca si mie mi-au scapat, din fuga condeiului, calificative superficiale. Recitindu-l in editia revazuta de la Polirom - unde a fost retiparit cu putin inaintea aparitiei unui nou volum, Intrarea soarelui -, imi sar in ochi insa diferente nu doar fata de controversatele noastre autofictiuni teribilist-juvenile, ci si fata de noile romane feminine din Franta, cu care pare a vadi unele asemanari de familie. Exista totusi o afinitate cu traditia seductiei literare “primejdioase” si o scriitura filtrata prin alambicurile teoretice ale formatiei francofone a autoarei.

Iubiri “alternative”

Prima diferenta fata de junele scriitoare locale este una de “stil”. Explorand o zona sensibila (atractia lesbiana e, se pare, destul de raspandita, ca intimitate de substitutie, in randul tinerelor), autoarea evita, cu gratie copilareasca, exhibitionismele vulgare (agreate de veleitari). Poate si pentru ca are de spus ceva intim, cu miza interioara. Tentatia detabuizarii, atractia “sexualitatilor alternative” si a boemei tinerilor artisti reprezinta mai curand un snobism evazionist de printesa dezabuzata decat expresia unei autenticitati plebee. Povestea e developata cu un firesc ce nu exclude sofisticarea, dupa cum nici corporalitatea tiranica nu elimina doxa reflexiva, misterul si... sufletul. Totul se roteste confesiv in jurul iubirii naratoarei pentru o Alex. cunoscuta in liceu cu ocazia unei olimpiade scolare dintr-un oras de provincie. Devenite colege de facultate, cele doua fac escapade montane, se descopera cu timiditate una pe cealalta, locuiesc o vreme impreuna in “camaroiul” de la o mansarda, apoi drumurile li se despart: Alex. - sedusa de un student teolog vicios, iar naratoarea - cuplata cu un artist “vagabond” si nauc (Renato). Se vor regasi dupa un an, odata cu experientele si deceptiile maturizarii. Intalnirile ritualice sunt stabilite initial in zone departate ale Bucurestilor, dar Alex. cea comoda nu intelege sensul poetic al “cautarii”. Au loc gelozii, scene - tot tacamul. Naratoarea isi afla un confident in Sergiu (tanar inteligent si sensibil, convertit la homosexualitate), se complace in anturajul lui Renato prin carciumi, unde bea, fumeaza hasis si pozeaza in tipesa cu fumuri, reia frenetic relatia cu Alex., se refugiaza un timp la fratele ei mai mare, Sandu (un rebel blazat), si il agreseaza sexual intr-un moment de confuzie si de eclipsa post-alcoolica a ratiunii. Cei doi se opresc speriati inainte de comiterea incestului si plang ca niste copii, iar capitolul se incheie printr-o insiruire de “Inapoi”-uri amintind-o pe cea a “Da...”-urilor din Ulysses si a “Nu...”-urilor din REM de Cartarescu. Pe aceeasi linie, sunt introduse - nu tocmai fericit - si cateva liste de “cuvinte magice”, ca in prozele lui Gheorghe Craciun. Urmeaza apogeul si destramarea unei legaturi invaluite in ceata.
Personajul Alex. este incarnarea unei “obsesii erotice si narcisiace traite de o naratoare abulica, dezabuzata si vulnerabila”, cum spune Simona Sora in prezentarea de pe coperta a patra. Oricum, dragostea celor doua tinere - de o mare inocenta - contrasteaza cu relatia frusta (nascuta din “curiozitate si plictiseala”) cu Renato. Naratoarea se amuza deschizand fire epice pentru a le abandona in joaca, semnalizeaza derutant in tot felul de directii. Scenele erotice sunt abia schitate, deturnate sau nefinalizate, plasa de siguranta a discretiei e mereu prezenta, iar elementele biografice sunt atat de recombinate fictiv, incat ai adeseori senzatia unor neconcordante. Dezvoltand, pe alte coordonate, prozele din volume colective ca Ferestre 98 si Tescani 40238, romanul pare un “camp” de senzatii si sentimente. Cecilia Stefanescu e o poeta ce compenseaza debilitatea epica prin arta senzorial-ironica a scriiturii si prin sofisticarea compozitiei. Natura ei se exprima insa cel mai bine in roman, nu in poemele pe care le citea candva in Cenaclul “Litere”. Alveolara, naratiunea e rotita rapid ca un cub Rubick amestecand - aparent aleatoriu - amintiri intime, obsesii, afecte si fantasme activate proustian prin tot felul de madlene. Tehnica “picurarii” semnificatiilor in text vine din pictura minimalista; titlurile capitolelor sunt ele insele “minimale”, derutante (Extasy, Rubicub, Miros de cafea, Ce mai faci?). Exista insa o obsesie de adancime care da unitate povestii: indeterminarea identitatii. Relatia de dragoste dintre naratoare si Alex., cu paravanele si supapele ei, e mereu dublata de “relatia” narcisiaca a naratoarei cu Kiki, proiectata in poem si in basm. Chinuita de conditia corporala a propriei feminitati si de spaima imbatranirii (v. scena cu “babornita” voyeurista si obsesia metamorfozei kafkiene), refugiindu-se in autoerotism si bulimie sau bajbaind nauc intr-un labirint al dorintelor deviate, protagonista se afla la cheremul demonului distructiv al tineretii, care o indeamna sa transgreseze normele, sa “vagabondeze”, sa fuga de-acasa si de propriile spaime.

Qui est Kiki?

Ar fi de remarcat obsesia psihanalitica a camerei - caverna si spatiu intim al bucuriei simturilor: mansarda, debaraua, bucataria (“incaperea cea mai adulta”) s.a. Naratoarea penduleaza cu rasfat intre un fond burghez, “cuminte”, retractil si impulsurile irationale - eretico-erotice - care o imping spre aventuri “imposibile” ori spre evadari in boeme cu alcool si joint. Intr-un fel, romanul e povestea legaturilor tensionate dintre identitatea “burgheza” si cea “artista”. Protagonista se dedubleaza narcisiac si schizoid intr-un personaj fantasmatic numit matait Kiki. Cognomen diminutival (de la Cecilia?), posibil simbol al cruzimii si gratuitatii egoiste (“de Kiki!”), el este partea de umbra a sufletului, daimonul rebel responsabil pesemne si de impulsul incestuos (in copilarie Kiki voia sa se marite cu Sandu...). Un revelator al “bolii sufletesti” il constituie relatia cu Sergiu, indragostit in tacere de ea si folosit ca paravan pentru legatura cu Alex.: “A suplinit absenta ei cu atata talent, incat ajunseseram sa ne comportam ca doi iubiti. Dar nu l-am vazut niciodata pe prietenul lui, iar cand il rugam sa mi-l arate, imi replica mereu ca gresise in ceea ce ma priveste, ca eram o fata cat se poate de normala si ca asa trebuie sa si raman (...) ca doar sufletul imi era putin bolnav, dar in rest e OK”. Scrisoarea pe care acesta i-o lasa e o lectie: “N-o sa treaca mult timp si-o sa-ti dai seama ca, intr-un mod bizar, te-ai pacalit singura, devenind ceea ce nu esti”. Tot o lectie ii serveste si Sandu: “Cum ai putea tu sa gandesti sanatos, in colcaiala aia de fandositi? Probabil iti lipseste onestitatea de a recunoaste ca esti prizoniera bunei-cuviinte”. Iar intalnirea finala cu un misterios “maestru” ii inhiba iluziile autorlacului: “...eu cred ca nu vei fi niciodata o scriitoare buna (...) dar cred ca ai putea sa fii o buna cititoare” si o face sa se simta “ca o domnisoara de pension”. Amoralismul genuin e bruiat de “avertismente”. Surprinderea unor homosexuali in Parcul Operei ii provoaca repulsie si groaza adolescentei de 16 ani. Mai tarziu, in preajma unei intalniri cu Alex. pe un santier, un muncitor constructor i se confeseaza cu naduf: “Familia, copiii, casa in general s-au dus dracului. De-acuma, lumea e a ciudatilor”. Naratoarea anesteziaza “cruzimea” intamplarilor bravand in registru copilaros (“Trei, doi, unu... si! Zi, toarna tot sacul, ai incredere in tine. Nu te teme ca lumea te va judeca aspru. In fond, ce ai tu cu lumea asta?...”), amesteca poznas autobiograficul cu imaginatia si evita sa-si dea numele. O autofictiune manierista in care vocea narativa e copilarita si adolescentinizata jemanfisist, pentru ca insuportabilul sa devina suportabil. Toate lucrurile “majore” sunt terapeutic minimalizate, iar dialogurile - copilaresti...
Semnificativ ramane flash-back-ul din finalul romanului: lasand-o pe Alex. in urma - dupa ce o inghesuie “in calduri” - si trecand mai departe cu Renato pe Lipscani, naratoarea se intalneste cu propria imagine intr-o vitrina cu manechine. Adica acolo unde povestea incepuse candva. Cercul se inchide in amintire, caci intre timp relatia dintre cele doua se terminase, ca si cea cu Renato. Ultima propozitie - “Iar tu, Kiki, mi-ai facut atunci cu ochiul” - e un clin doeil care taie filmul povestii.

Sufletul poetic al cartii

Fragmentele tiparite in bold si mai ales secventele intitulate My sweetest box (amintiri, fantasme din preistoria iubirii pentru Alex.) sunt, as spune, sufletul poetic al cartii. Poemul Gandacelul, un lamento dedicat lui Kiki, merita citat in intregime. Amintirile decadente despre copilaria in cartierul Antim, despre demolarea zonei si despre jocurile fetitelor printre ruine si baraci de muncitori viciosi o apropie pe Cecilia Stefanescu de experienta “decreteilor”. “Tin minte ca nu veneam direct acasa, ci ma abateam fie prin parculet, fie pe la biserica, pe unde ma cunosteau aproape toate babele pioase, fie haladuiam pe stradutele, mi se parea mie pe atunci, intotocheate, trecand pe langa munti enormi de moloz sau schelete de case. Asociam corpurile acelea de caramida cu niste cadavre, de aceea poate majoritatea viselor mele din copilarie erau morbide, inecate in fluturi morti, in caderi de la inaltimi ametitoare si in mult praf”. Mici bijuterii sunt jocurile infantile cu descoperirea traumatica a identitatii sexuale: jocul erotico-simbolic - de o sadica tandrete - cu Kiki, sau cel - delicios - de la gradinita cu micul Dani (“copiii se fac cu Copilorol”). Dar si: iubirea platonica din adolescenta pentru Madalina si ritualurile lor “vrajitoresti”; inventarele de senzatii olfactive; somptuoasele pagini cu liste de dulciuri (amintind Cartea de bucate din Exuviile Simonei Popescu, dar nu numai); hoinarelile prin vechiul Bucuresti impreuna cu Alex. (“atractia mea aproape infectioasa catre tot ce era vechi si pe moarte”). In general - tot ce tine de constituirea identitatii afective si de poezia senzatiilor intereseaza estetic. La fel, secventele in care vulnerabilitatile existentiale sunt puse in scena cu patetism ironic. In schimb, badinajul e uneori supralicitat iar secventele relatiei “hetero” cu Renato sunt cam rudimentare. (Nu e exclusa aici o mizandrie cojuncturala: v. iubirea “lesbiana” poetica si gratuita vs. dragostea hetero ca “rau necesar”...). Neconvingatoare sunt si pasajele in care naratoarea isi snobeaza ironic “profunzimile” si disperarile adolescentei. Ele se razbuna insa in subconstientul poetic al cartii, prelucrate intr-un discurs indragostit proaspat si rasfatat, familiar si de o naivitate jucata, presarat cu diminutive alintate si condus cu rigoare. Exista o scriitura made in Cecilia Stefanescu; sufixari gen: “fetitesti”, “domnisoresti”, “camaroi”, “vacantieri” s.a. pot fi deja brevetate drept “cecilisme”...
Roman-poem al unei cautari sentimentale pure in “abjectia” ei amorala, cartea va servi drept pre-text al unui film realizat impreuna cu regizorul Tudor Giurgiu; traducerea ei franceza la Editions Phebus, in cadrul programului Les Belles Etrangeres apare fireasca. Romanul “minimalist” al lui Kiki & Co se afla in avangarda noului nostru val autofictional.

Bursa de Valori Literare (VIII)
1990 - 2005

ANDREI TERIAN
“Legea” canonului

1. Totul depinde, mai intai, de modul cum definim canonul. Sensul cel mai folosit este acela de “lista de autori valorosi” - o lista mobila, aflata in continua rescriere, la care se adauga mereu nume noi si se elimina o parte a celor vechi. In acest sens, e evident ca perioada postdecembrista a insemnat o schimbare de canon, de vreme ce in ultimii 15 ani au aparut o serie de autori remarcabili, care se regasesc in listele propuse de repondentii la aceasta ancheta. Pe de alta parte, daca intelegem canonul ca paradigma, ca “formula literara dominanta intr-o anumita epoca”, situatia se complica intrucatva. Dupa 1989, avem de-a face cu o noua paradigma, determinata atat de uzura postmodernismului, cat si de mutatiile intervenite in planul extraliterar; e vorba de o formula in statu nascendi, greu de cuprins intr-un singur concept, cu atat mai mult cu cat genurile care-si disputa plaja literara se folosesc adesea de instrumente divergente. Comuna tuturor, daca ar fi sa cautam un principiu unitar, e repudierea postmodernismului, in speta negarea literaturii ca simplu exercitiu scriptural si, implicit, “detehnicizarea” literarului: principiul lui Coleridge - suspension of disbelief - devine astfel mai actual ca oricand. De aici, o serie de trasaturi adiacente: resurectia “autenticismului” si ascensiunea “genurilor biograficului” (jurnal, memorii, corespondenta, biografii); miza existentiala (i.e. “extraestetica”) a discursului literar; asumarea narativitatii ca lingua franca a tuturor genurilor; semnarea pactului cu “diavolul” (paraliteratura) pentru a convinge cititorul mediu si a trece astfel onorabil puntea pietei s.a.m.d.
Dar toate acestea sunt fenomene firesti, inerente oricarei (re)inventari a literaturii, oricarei schimbari de canon. Mai interesant mi se pare insa celalalt aspect, al relatiilor dintre literatura si factorii extraliterari. Se anunta adesea, pe un ton apocaliptic, ca literatura si-a pierdut statutul de odinioara, ca mass-media i-a furat cititorii, ca autorii au ajuns la mana editorilor, iar critica nu mai are autoritate. Sa duca toate aceste lucruri la o disolutie sau barem la o pulverizare a canonului? Am avea, zice-se, de-a face cu mai multe canoane, grupate dupa felurite criterii (“comercial” vs. “elitist”, “central” vs. “provincial”, “estetic” vs. “oficial”). De acord, chiar asa stau lucrurile; numai ca ele nu au stat niciodata altfel. Nici un scriitor nu a avut vreodata parte de asentimentul tuturor criticilor si nici un critic nu a dat mereu verdicte ireprosabile (Maiorescu l-a negat pe Macedonski, Lovinescu pe Caragiale, Calinescu a respins la Camil Petrescu tocmai partea novatoare a romanelor sale s.a.m.d.). Insa din aceasta diversitate nu trebuie sa deducem scindarea Canonului. Pana una-alta, desi volumele lui Mircea Cartarescu au avut parte de unele reactii negative, autorul se regaseste pe aproape toate listele canonice; tot asa cum nici Pavel Corut, oricate tone de maculatura ar vinde, nu-mi amintesc sa fi fost mentionat intr-unul din raspunsurile precedente. Apoi, daca o mana de amici entuziasti pun de-o bahica la Afumatii-de-Campie si se proclama unul pe altul genii, asta nu inseamna ca au si legiferat un canon alternativ; in cel mai bun caz, o asemenea operatie duce la un “joc de limbaj” restrans, la un monolog debitat agresiv si redundant si nicidecum la un dialog real in bursa valorilor. In fine, nici macar in perioada comunista nu cred sa fi existat vreo polarizare reala intre canonul “estetic” si cel “oficial”; si aceasta pentru simplul motiv ca ultimul nu a contat cu adevarat. Importanta lui este similara contributiei lui Ceausescu la dezvoltarea esteticii: multi il citau, dar nimeni nu-l baga in seama. Iar daca un autor “oficial” ca Eugen Barbu, de pilda, a dobandit o notorietate incontestabila in epoca e pentru ca insasi partida “estetica” i-a acordat, fie si cu intermitente, girul valoric.
Iata de ce cred ca prohodul canonului il canta astazi doar cei care nu inteleg functionarea lui. A lui, dar si a criticii literare. A dovedit-o, prin reactiile ulcerate pe care le-a trezit, chiar “topul” poetic de mai an al Romaniei literare: intr-adevar, cine le-a dat dreptul celor 34 de critici (in mare parte tineri) sa faca ei topul “celor mai importanti 10 poeti romani din toate timpurile”? Cum fac pariu ca nici unul din cei 34 n-a obtinut inca patalamaua de critic pe care sa le-o vanture pe sub nas carcotasilor, acestia din urma vor trebui sa se multumeasca cu singurul raspuns posibil: ei insisi si-au conferit acest drept - unul altuia. Prin chiar faptul ca a acceptat sa dea un raspuns, fiecare a presupus minima onestitate si competenta a celorlalti, cu rezerva fireasca de a nu fi de acord cu opiniile lor. E un principiu care valideaza nu doar “topul” amintit sau ancheta de fata, ci insasi critica literara. Altminteri, vorba cuiva, ce trebuinta am mai avea noi de aceasta dama? Fireste, asta nu inseamna ca actul critic se rezuma la o zbenguiala iresponsabila printre carti. Exista, in teorie, tot atatea canoane cati critici sunt capabili sa sustina unul coerent; dar, cand se trage linia si se face Canonul, acordul intersubiectiv se arata mai drastic ca oricand. Cu scriitorii, dar mai ales cu criticii. Caci, in critica, “legea” canonului e simpla si dura: ori acreditezi, ori te discreditezi.
2. Termenul de “afirmare” mi se pare destul de ambiguu. Cand s-a “afirmat”, de pilda, Al. Cistelecan, care a debutat publicistic la inceputul deceniului opt si editorial in 1987? Sau: era Cristian Popescu un poet “afirmat” inainte de 1989? Cred ca, in loc sa cautam raspunsuri subtile, e preferabil sa renuntam la asemenea intrebari. De altfel, ambiguitatea lor a generat si anomaliile din topul revistei, unde autori nedebutati apar inaintea altora cu o duzina de carti la activ. Consider ca, pentru a evita asemenea inadvertente, e mai bine sa introducem ca limita “inferioara” a canonului postdecembrist debutul in volum (sau cel putin intr-un anume gen) dupa 1990, iar ca limita “superioara” - debutul in volum pur si simplu. Prin urmare, lista de mai jos nu va cuprinde o serie de autori pe care ii pretuiesc (poetul Cristian Popescu, prozatorii Alexandru Ecovoiu, Petru Cimpoesu, Razvan Petrescu si Mircea Cartarescu, criticii Al. Cistelecan, Ion Simut si Dan C. Mihailescu, eseistul Andrei Cornea s.a.): toti acestia s-au “afirmat” (sau, mai bine zis, au continuat sa se “afirme”) in ultimii ani, dar au debutat in genurile respective inainte de 1990. Pe de alta parte, desi exista cronicari talentati (Mihai Iovanel, Marius Chivu, Paul Cernat, Dana Ionescu, Teodora Dumitru etc.), raman la vorba lui Lovinescu ca “volumul singur consacra”. In fine, cu o exceptie explicabila (jurnalul), nu-i voi include in listele de mai jos nici pe autorii din diaspora sau pe aceia care, din varii motive, au fost “recuperati” doar in ultimii ani. Nu de alta, dar numai gandul ca Mihail Sebastian ar putea alerga pe aceeasi pista cu tinerii “milenaristi” imi trezeste o irepresibila senzatie de ilaritate. Asadar:
a) poezie: Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Marius Ianus, Dan Coman, Teodor Duna, Claudiu Komartin
b) proza: Radu Aldulescu, Adrian Otoiu, Simona Popescu, Dan Lungu, Ionut Chiva
c) jurnal: Nicolae Steinhardt, Ion D. Sirbu, Mircea Zaciu, Nicolae Balota, Monica Lovinescu, Mircea Cartarescu
d) eseu: Sorin Antohi, H.-R. Patapievici, Caius Dobrescu, Gheorghe Craciun, Stefan Borbély, Ciprian Siulea
e) critica: Ioana Bot, Corin Braga, Sanda Cordos, Nicoleta Salcudeanu, Daniel Cristea-Enache
3. Nu cred ca “revizuirile” postrevolutionare au produs mutatii majore in arhitectura canonului edificat in timpul comunismului. Si aceasta deoarece, pe de o parte, aproape toate obiectiile estetice pertinente la adresa operelor lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban sau D.R. Popescu fusesera deja formulate inainte de 1989. Critica din anii 60-80 si-a facut bine treaba. Astfel incat, in perioada postdecembrista, convertirile - vizandu-i indeosebi pe autorii din exil sau pe aceia interzisi de cenzura - sunt mult mai semnificative decat excomunicarile. Pe de alta parte, cred ca, in ciuda scaderii momentane de cota, autori precum cei amintiti mai sus vor ramane in centrul canonului neomodernist. Refluxul trecator in care sunt angrenati in momentul actual se datoreaza mai ales tentativelor de (auto)legitimare ale generatiilor mai noi. Ca aceasta e adevarata cauza o arata faptul ca, in prezent, numerosi optzecisti aflati in prim-planul ultimei “batalii canonice” au ajuns sa fie ei insisi “revizuiti”, cand nu contestati de-a binelea de sturlubatica “generatie 2000”. Prin urmare, consensul partilor implicate e deocamdata greu de obtinut si, ca orice fenomen in miscare, canonul actual are inca un indice ridicat de fluctuatie. Stabilizarea lui se va produce treptat, pe masura ce lecturile hormonale vor fi inlocuite cu cele neuronale. Insa la o ierarhie durabila vom putea spera doar odata cu aparitia unei istorii credibile a literaturii postbelice, una care sa cuprinda intregul camp valoric al ultimelor trei generatii.

PETER DERER
Expozitia “Cladiri publice demolate inZona noului centru civic, 1984-1989”

La implinirea a doua decenii de la atingerea punctului culminant al demolarilor pentru Noul Centru Civic din Bucuresti, Uniunea Arhitectilor din Romania a initiat o serie de expozitii comemorative. La Galeria “Octav Doicescu” de pe Calea Victoriei 126 a fost deschisa in lunile decembrie 2004-ianuarie 2005 prima expozitie, dedicata “Cladirilor de cult demolate, 1984-1989”. Obiectul principal al comemorarii a fost Manastirea Vacaresti, de la a carei disparitie s-au implinit 20 de ani. Dar, concomitent, expozitia a readus in memorie o parte din cele aproape doua duzini de biserici ortodoxe, circa 60 de temple si sinagogi ori zece case de rugaciune neoprotestante demolate, majoritatea in cadrul operatiilor de restructurare a zonei centrale a Capitalei intre 1982-1989.
Cea de a doua expozitie, “Cladiri publice demolate, 1984-1989”, a fost organizata impreuna cu Arhivele Nationale si Comitetul pentru Istoria Stiintei si Tehnicii al Academiei Romane. Ea s-a prezentat in luna martie a.c. la Cercul Militar National, ca ilustratie a unei sesiuni de comunicari dedicate distrugerii Complexului Arhivelor Statului (adapostit de fosta manastire Mihai Voda). Expozitia s-a continuat intre 23 iunie-21 iulie 2005 la Galeria “Octav Doicescu” a Uniunii Arhitectilor de pe Calea Victoriei nr. 126. Continuarea manifestarii a fost marcata de o conferinta de presa privind implinirea a 10 ani de la lansarea Concursului International de Urbanism “Bucuresti 2000” pe terenul eliberat si de cladiri publice, unele figurand pe panouri.
Expozitia nu a avut la baza un inventar al tuturor cladirilor publice demolate (Proiect Bucuresti, care ar trebui sa dispuna de asa ceva, nu a dorit sa coopereze la manifestare). Cum numarul lor este relativ mare, pe panourile expuse ele sunt grupate dupa programe. S-a acordat mai multa atentie cladirilor apartinand Ministerului Sanatatii (Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal “Mina Minovici”), celor administrate de Ministerul Apararii Nationale (Arsenalul, unde Aurel Vlaicu si-a construit unul dintre avioane, Cazarma Cuza, Muzeul Militar Central), evident si celor ale Ministerului Afacerilor Interne adapostind Arhivele Statului (Complexul Mihai Voda). Pierderi mari s-au inregistrat si in randul cladirilor scolare detinute de Ministerul Educatiei si Invatamantului (scoala generala fosta “Romanescu”, Liceul “Elena Cuza” de pe Splaiul Independentei), al cladirilor administrative (fosta Judecatorie, devenita Primarie vis-à-vis de Complexul Sf. Vineri, la intersectia dintre Caile Vacaresti si Calarasilor, Circa Financiara, fosta Primaria sectorului de albastru de pe Splaiul Unirii), al cladirilor publice cu destinatie culturala (vechiul Teatru de Opereta din capul Caii Victoriei). Evident, sunt prezentate si numeroase cladiri comerciale, unele cunoscute (precum Hala Unirii, banuita a fi fost executata de antrepriza fratilor Eiffel de la Paris, ori acea foarte personala galerie comerciala vis-à-vis de fosta Biserica Sf. Vineri), altele anonime dar care individualizau vechile Cai Vacaresti, ori Dudesti, Rahovei sau Mosilor, disparute la randul lor.
Pentru realizarea expozitiei, care are un caracter documentar si de informare, un colectiv de specialisti din cadrul Arhivelor Nationale a cercetat un mare numar de materiale si acte. Pe langa fotografii, schite, litografii, ilustratii de arhiva, au fost expuse planuri, acuarele sau fotografii reprezentand diversele cladiri publice in perioada lor de glorie, sau, din contra, in momentele umilitoare ale demolarii. Numeroase copii dupa acte legate de momente ale biografiei cladirilor intregesc descrierea fondului imobiliar public distrus. Acte de donatie, autorizatii de construire, oferte de lucrari de reparatii, inventare, procese verbale de incheiere a unor lucrari, liste de subscriptii, expertize s.a. dezvaluie o existenta activa, dinamica, dedicata servirii publice in diverse domenii de interes. Multe acte semnate de personalitati istorice (Mihail Kogalniceanu, regele Carol I, Mina Minovici, Bogdan Petriceicu Hasdeu etc.), ca si schite, detalii, desene, corepondenta semnate de arhitecti importanti (Blaremberg, Hartl, Magni, Cristofi Cerchez, Statie Ciortan, Petre Antonescu) reflecta incarcatura memoriala a fondului imobiliar demolat. Demolat ades abuziv, prin derogare sau, pur si simplu, ignorare a legislatiei existente la data respectiva: dovada Decretul Consiliului de Stat nr. 134/9 mai 1985, semnat de Nicolae Ceausescu, prin care se incep lucrarile, fara avizele legale, la Noul Centru Civic al “primei capitale socialiste din lume”.
Scopurile propuse au fost de rememorare, cercetare si proiectare in viitor. Rezulta din expozitie un numar de concluzii atat in ceea ce priveste actiunea de demolare de acum 2 decenii, cat si in legatura cu consecintele postdecembriste si eventualele demersuri viitoare. Cladirile publice demolate au fost realizate din fonduri de stat ori locale, ele indeplineau roluri functionale importante in oras, fara a mai vorbi de contributia la definirea peisajului urban specific. In acest context trebuie notat ca multe dintre cladirile publice erau susceptibile de a fi declarate monumente istorice (chiar potrivit legislatiei de atunci, DCS. Nr. 120/1981), fara a mai vorbi de incarcatura lor memoriala. Demolarea acestora a fost, deci, ilegala, demolarea celorlalte abuziva si a devenit gratuita datorita faptului ca pana azi nu au fost inlocuite si terenul nefolosit. O mare parte din teritoriul eliberat in zona asa numitului Nou Centru Civic nu produce nici servicii, nici taxe, nici impozite impozite, pe de-asupra nu foloseste adecvat infrastructura tehnica realizata. In schimb contribuie la marirea numarului de ruine si maidane, propice delinventei si insalubritatii.
Nu intamplatoare a fost insotirea expozitiei cu conferinta de presa dedicata rememorarii unui deceniu de la lansarea Concursului International de Urbanism “Bucuresti 2000”. Prin acest demers specialistii au incercat sa deschida calea catre recuperarea terenurilor eliberate prin reconfigurarea zonei centrale a Capitalei. Cu acest prilej s-a reamintit ca in 1990 trei capitale (Berlin, Bucuresti, Beirut) dispuneau, urmare a unor evolutii specifice, de mari rezerve de teren in miezul lor. Intre timp, la Berlin, pe locul vechiul zid despartitor, noul complex central a fost dat in functiune, la Beirut, operatiile incepute au reusit reocuparea a jumatate din teritoriul central distrus in razboaiele civile.
Numai la Bucuresti procesul, inceput prin concursul international desfasurat sub patronajul Presedintiei Republicii, al UNESCO si al Uniunii Internationale a Arhitectilor, s-a impotmolit in hatisurile rafuielilor politice si a coruptiei, ale relei-credintei si ale ignorantei, ale desconsiderarii plenare a solicitarilor functionale ale bucurestenilor, precum si a celor de reprezentare ale unei capitale ce poate juca un rol semnificativ in regiune. Readucand in memorie o parte din vechiul patrimoniu institutional, expozitia “Cladiri publice demolate in zona noului centru civic, 1984-1989” a dorit, totodata, sa repuna in discutie problema zonei centrale a Bucurestilor.

BOGDAN-ALEXANDRU STANESCU
Prostitutia, mama caritatii…

Ultimul roman al lui Pascal Bruckner*, scriitor si ganditor aflat, mi se pare, la limita destul de fragila dintre “cererea” publicului si sfidarea pudorii acestuia, este, in cele din urma, o proza a excesului. Asta daca trecem cu vederea multe dintre palierele tinand de superficiul narativ: critica a generatiei 68 (generatie a parintilor, in cazul personajelor principale), critica a puterii (o intoarcere pe dos a situatiei prezentate de Robert Walser in Moartea unui critic) etc.
Asa cum orice roman al excesului va proceda, si acesta poarta ca centru de greutate un moment de ruptura: paradigma tinand, asemeni intregului “plot” al romanului, de domeniul religios, daca nu chiar de acela legendar al misticii.
Asadar, despre ce este vorba? Despre un tanar aflat in pragul celor 30 de ani ai vietii (absolvent stralucit de ENA), dotat de viata cu tot ce si-ar putea dori un “izotop” neo-burghez: sotie frumoasa, cativa copii aidoma, o cariera promitatoare in diplomatie. In plus, un cerc de prieteni mai mult decat fideli (ca sa nu spunem posesivi), organizati intr-o confrerie cu reguli stricte si exclusiviste. Avem de-a face, daca luam in considerare incipitusul purtator de semnificatii cu care-si doteaza Bruckner romanul, cu situatia clasica premergatoare schimbarii la fata: ne gandim la Sf. Augustin, la Sf. Eustatiu s.a. La urma urmelor, acea bunastare, normalitatea plina de success, tine si ea de domeniul excesului. Iar ruptura de acest exces nu poate avea loc decat prin aderarea la excesul diametral opus. Care, in romanul de fata, ar fi depravarea...
Autorul isi doteaza personajul cu un bagaj semnificativ din punct de vedere psihanalitic: in copilarie (copilaria unui “canis de lux”) nu accepta sa se dezbrace decat in urma unor favoruri facute lui de catre mama ori de catre prietenele acesteia - ii este incumbata destul de devreme ideea unei valori exagerate a propriei nuditati, pe care o va ascunde, intr-un intermezzo destul de intins ca timp, pana cand va cadea in capcanele misticismului sexual. Bineinteles, aveti tot dreptul sa condamnati caracterul facil al acestor premise, asa cum am facut-o si eu...
Ruptura presupune un prim act sexual cu o femeie mult mai in varsta, act platit de aceasta. Iar urmarea nu este altceva decat alunecarea vertiginoasa pe panta unei prostitutii transformate in practicare a sexului “mistic”: femei in general batrane, carora le invata preferintele, pentru care se sacrifica intr-o frenezie a copularii comparabila doar cu cea a rugaciunii unei Teresa de Avila. Bineinteles, apare si personajul care aduce cu el bagajul teoretic al actului: o tanara incerta din punct de vedere al confesiunii religioase, aproape de fanatism, transforma simpla practicare intuitiva a sexului caritabil in act de apostolat... Ca lucrurile se sfarsesc rau nici nu mai trebuie sa va spun: poate doar ca pedeapsa nu este una divina, ci survine in urma complotului acelui grup fidel de prieteni, condus de un Marat plin de constiinta sefiei sale, cat si de a succesului pur “burghez”. Pedeapsa consta intr-o impingere a excesului pana peste limitele fiziologicului (masturbare “silita” timp de cateva saptamani), apoi in internare intr-un sanatoriu “de resort”...
Am incercat sa asez acest roman in descendenta unui Sade sau a unui Bataille, dar teoretizarile sexului caritabil si critica destul de transparenta adusa unei societati in care fostii stangisti devin patroni m-au impiedicat: parca mistica isi gaseste intruparea cu adevarat in Madame Edwarda, iar critica societatii in Cele 120 de zile ale Sodomei. S-ar parea ca traim intr-o societate in care nu se poate trai fara explicatii, intr-un timp al determinismului atotputernic...

*Pascal Bruckner, Iubirea fata de aproapele, Editura Trei, traducere de Vasile Zincenco, 2005

Serban Sturdza in dialog cu Sorin Iliesiu

Casa Mincu
Refacerea unei identitati si a unei amintiri (II)

Terasa si gradina

Gradina, pe care doamna Peretz o ingrijea cu mare dragoste, a fost preluata ca emblema a casei, nici o planta n-a fost taiata de acolo. Un mare merit il are doamna Mariana Celac, care de fiecare data stie sa sesizeze extrem de bine nuantele pana la minutie si care a imprimat intr-un fel, prin genul ei franc si prietenos de a se purta, o intreaga atitudine fata de aceasta gradina. Poate ca, daca n-ar fi fost ea, nici n-as fi facut lucrurile asa, am rezolvat problema gardului, a finisajului, cum se intalneste gardul cu trotuarul, ce fel de pietre sunt folosite acolo si asa mai departe, si, tot impreuna, mai multi colegi am hotarat sa propunem in Colegiul Director ca o parte din gradina sa fie transformata intr-o mica terasa, la care sa aiba acces toata lumea. Atitudinea pe care am abordat-o n-a fost a designerului, a arhitectului cu A mare, ci mai mult a personajului care incearca sa vada ce poate fi acceptat de un spatiu care exista si care are deja personalitate. O sa fie o pergola, vita-de-vie, care e deja acolo de zeci de ani, va fi lasata sa se extinda si peste aceasta pergola si lucrurile vor fi pana la urma inghitite de ceea ce a existat inainte sa venim noi.
Politica de a acumula spatii, ca arhitectii sa fie proprietarii unor spatii pe care sa le administreze, a fost imbratisata de colegii mei din alte orase care conduceau filialele Ordinului. Incet-incet, acest experiment a devenit un exemplu si el va fi multiplicat in cateva locuri, pe masura posibilitatilor, fiindca totul se face in functie de banii avuti, dar pe ideea ca trebuie sa stii sa administrezi un spatiu si trebuie sa stii sa primesti lumea in teritoriul tau. Cred ca e un model de urmat, in masura in care e sesizata intentia asta pe care am avut-o. Am incercat sa implic de fiecare data oameni care sunt atenti la ceea ce fac si care dezvolta aceasta experienta in alte directii. Echipa de restaurare cu care am lucrat am putut s-o recomand mai departe si si-a dezvoltat pana la urma o mica firma de restaurare. Abordarea lucrarilor a fost facuta foarte atent, in sensul ca fiecare meserie sa fie respectata - lemnarul cu ale lui, fierarul cu ale lui, cel care a pus gresia cu ale lui, si ca el, personajul care-a lucrat, sa fie mentionat pe o foaie care-i contine pe toti cei care-au contribuit la restaurarea lucrarii si care au reusit sa devina niste nume de referinta. Am lucrat si cu studenti, am incercat sa fac releveul cladirii, am incercat. Am lucrat si cu studenti proiectul de consolidare, pana la urma, parte dintre ei s-au implicat profund, parte dintre ei bineinteles ca dupa un timp si-au vazut de alte treburi.
Dar, in general, lucrurile au mers neasteptat de bine, ca-ntr-o mare familie. Pasul care mai e de facut, unul decisiv, se refera la fatade, sunt fonduri importante de pus in joc si, mai mult decat atat, avem nevoie de acceptul locatarului, cu care suntem deocamdata intr-un conflict juridic. Dar eu sunt convins ca chestiunea asta va fi rezolvata destul de repede, pentru ca planul este sa nu facem totul deodata, ci pas cu pas. De fapt, valoarea casei - sau valoarea amplasamentului - cred ca consta mai mult in felul cum este gradina in timpul verii. Si, cand am conceput terasa, ne-am gandit ca impactul maxim va fi cat de luxurianta este gradina si cat de aproape se afla ea de unul din cele mai importante si aglomerate locuri din oras: la numai 100 de metri de Bulevardul Magheru poti sa gasesti o gradina din secolul trecut, cu liniste, cu pasari, cu flori care au pana la 4 metri inaltime, adica lucruri incredibile. Si spectacolul poti sa-l vezi de pe o terasa unde poti sa bei o cafea. Chestia asta pune intr-un raport nou arhitectura, in centrul unui oras, si atitudinea unei institutii intregi fata de felul cum e privit spatiul public si gestul de restaurare. Aceasta modalitate de abordare a lucrurilor transmite si o anumita atitudine pe care arhitectii romani incep s-o aiba fata de mediul in care construiesc, fata de obiectele de arhitectura vechi care au valoare culturala si identitara importanta, si fata de peisaj. Din cauza asta este aici, in mic, un exercitiu al unui intreg proces de transformare al actului de proiectare, care, de fapt, se face pe nevazute, incet, incet, in toata Romania.
In momentul in care s-a facut achizitia acestei cladiri (cand zic cladire ma refer nu numai la casa, ci si la gard, la conturul proprietatii, deci si la aceasta oaza verde), s-a pus si problema unei atitudini: cum se restaureaza, care este emblema Ordinului Arhitectilor ca institutie. Pentru ca puteai foarte bine sa te gandesti ca ar fi fost mai bine ca sediul Ordinului sa fie intr-o cladire noua, cu o fatada de sticla, ca la biroul principal sa ajungi cu un lift etc. Am eliminat de la inceput aceasta idee, nu din cauza ca as fi un nostalgic, ci pentru ca eram pus in situatia unei cladiri care se gaseste pe o strada alaturi de mai multe cladiri istorice, intr-un context urban foarte divers, pe o parcela de teren absolut tipica pentru secolul XIX si ca dimensiune, si ca mod de organizare a spatiului construit, si ca gen de amplasare, de folosire a relatiilor cu trotuarul si cu strada. Din acest motiv ne-am indreptat conceptul proiectului catre restaurare. Imi imaginez sediul Ordinului Arhitectilor peste 10-20 de ani, ca un exemplu de casa bucuresteana din secolul XIX, in care coerenta folosirii spatiului intra mai mult intr-o relatie complementara decat in contradictie cu noile tehnologii, cu noile procedee si, pana la urma, cu noua societate. Ar fi un loc foarte atragator, prin contrast cu ceea ce vedem la cativa zeci de metri mai departe, spre bulevard. Ma gandesc acuma la blocul Aro, prima cladire in stil modern facuta in Romania de Horia Creanga, care era la numai cativa pasi de noi si care-i monument istoric, ma refer la tot bulevardul, care are un caracter extrem de interesant prin faptul ca el conserva o serie intreaga de cladiri de calitate remarcabila facute in perioada interbelica si cu care aceasta casa intra intr-un dialog foarte interesant. Mi-ar fi placut sa vad peste 10 ani in acest bulevard cateva exemple de case moderniste restaurate si cateva exemple de case din secolul XIX sau mai vechi, cateva biserici. Pana la urma, as vedea cateva trasee destinate fie turistului din exterior, fie chiar bucuresteanului, in care sa-si gaseasca linistea si sa descopere cladiri, detalii, moduri de viata diferite, care, toate, impreuna, formeaza un tesut urban de mare valoare.

Modificarea contextului - un proiect

In sensul celor spuse pana acuma, exista si un mic proiect, el urmeaza sa vedem daca este asimilat, aprobat de factorii de decizie (Primarie sau Ministerul Culturii). Proiectul consta in transformarea acestei strazi intr-o strada cu caracter pietonal, in care valorile despre care-am vorbit pan-acuma sa fie puse-n evidenta mai pregnant, printr-o alta relatie cu mediul spatiului public si mediul spatiului semipublic sau privat. Relatia pe care noi o sesizam astazi intre strada si gradina de dupa gard ar trebui sa fie gandita putin altfel, intr-un mod mai prietenos. Asta inseamna ca gradina se poate deschide catre strada mai bine si casele pot sa dezvolte cateva functiuni care sa fie semipublice sau publice (cafenele, expozitii, genul de incaperi sau de functiuni in care omul poate sa patrunda daca doreste), si in felul asta strada sa se nuanteze, sa devina interesanta. Chestiunile astea acum se afla numai pe hartie. Daca Primaria va accepta acest proiect, lucrurile sunt ca si facute, deoarece proprietarii spatiilor au fost deja intrebati si ei sunt de acord. Ei ar fi interesati ca strada sa devina mai bine luminata, sa aiba trotuarul mai lat, sa fie pavata altfel, si-n acelasi timp ei si-ar deschide gradinile catre strada si le-ar oferi cetatenilor. Lucrul acesta ar transforma raportul dintre bucurestean si mediul sau. As putea spune ca nu te duci pe strada numai pentru ca esti grabit sa ajungi din punctul A in punctul B, ci, la un moment dat, iti place sa franezi, sa zabovesti, sa descoperi. E un lucru care nu poate fi inca facut din cauza ca lucrurile nu sunt articulate, lumea inca nu stie sa le vada in felul asta, dar cred c-ar trebui experimentate cat mai curand. Casa Mincu si a Ordinului Arhitectilor va avea un rol catalitic, de ajutor si de prim experiment, daca cumva acest proiect este aprobat.

*
Traseul care s-ar naste de-a lungul strazii Arthur Verona, ar fi interesant, pentru ca, daca patrunzi dinspre forfota bulevardului, inceputul este marcat de o cladire de prim rang al arhitecturii moderne, e vorba de blocul Aro, cinematograful Patria, cum se cheama acuma, si care e cladirea lui Horia Creanga. Vis-à-vis este o casa a lui Dimitrie Sturdza, in care acum e libraria Carturesti, o casa istorica si, dupa aceea, daca te plimbi incet-incet inspre parcul Gradina Icoanei descoperi, pana s-ajungi catre Biserica Anglicana, o serie intreaga de cladiri, printre care si Casa Mincu cu tot ce poate ea sa ofere. Acest traseu poate sa devina coerent numai prin enuntarea catorva cladiri care sunt acolo. Daca lucrurile ar fi aranjate, si ca paviment, si ca regula de circulatie, si ca iluminat, si ca mobilier urban, chestiunea ar putea sa se schimbe, cel putin din punct de vedere valoric, in asa mare masura, incat strada asta sa devina o nisa de atractie importanta in tot ce-nseamna Bulevardul Magheru. Trebuie sa ne gandim ca bulevardul are niste stradute perpendiculare, fiecare cu hazul ei, si ca una dintre ele este aceasta strada si ca ea ar putea sa fie valorizata extrem de mult. Potential exista, chestiunea este doar sa constientizam ca acest lucru este posibil si unul dintre punctele de atractie este Casa Mincu.

DAN PERJOVSCHI in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU
In Romania, Occidentul te consacra

Cum ajunge un artist plastic din Sibiu sau Baia Mare un artist international?
In 1993, cu ocazia Festivalului International de Performance din Timisoara, mi-am tatuat pe umar numele tarii: Romania. Pe vremea aia nu ma puteam defini altfel decat ca o vita aflata in proprietatea lui Iliescu si a statului mineresc. Zece ani mai tarziu, cu ocazia unei expozitii internationale despre Balcani, la Kassel, in Germania, mi-am scos chirurgical cu laserul Romania de pe umar. Uite asa am ajuns artist international.
E o chestie de mentalitate. Iti definesti singur apartenenta si interesul. Vrei sa pictezi cerbi pentru vecinii de la bloc? Picteaza sanatos, fii fericit, dar inseamna ca esti un artist de bloc. Vrei sa te adresezi unui public international? Bine, incepi prin a renunta la cerbi. Pe urma renunti la pictura. Eu glumesc... Eu ma consider artist international chiar cand desenez intr-un ziar romanesc pentru un articol in limba romana despre o problema absolut romaneasca.
Am un partener de viata extraordinar. Am trait o revolutie, o eclipsa totala de Soare si anul doua mii. Am muncit, dar am si gandit. Si, pe urma, vorba aia, am avut noroc. Mult noroc.
In alta ordine de idei, uite ca in timp ce eu plecai din Sibiu (vorba vine), iata, Sibiul devine capitala culturala europeana. Musai sa ma intorc, nu?
Mai are vreun sens arta in secolul 21? Mai intereseaza publicul?
Precomanda pe Internet pentru volumul 6 din seria Harry Potter a fost de un milion de exemplare. Vernisajul de presa al Bienalei de la Venetia a insemnat 7.000 de oameni in 3 zile, toti directori de muzee, critici de arta, artisti sau ziaristi de cultura. In fiecare zi Muzeul de Arta “Ludwig” din Koln e plin ochi. Daca judeci dupa cifre publicul pare interesat. Daca insa cauti calitate... Festivalul de la Cannes s-a deschis cu epopeea SF hollywoodiana pentru speriat digital copiii Star Wars. Cultura a ajuns industrie culturala, cuvintele-cheie sunt proprietate intelectuala si copyright. Nu ce, nu de ce, ci cat. Am de luptat in acelasi timp cu ideea de elita si cu ideea de arta populara sau populista, cu aia care cred ca prin ei vorbeste Sfantul Duh si cu aia care asteapta saltul calitativ al depasirii planului, cu cei care se cred maestri si cu cei care se cred cool. Si cu rinocerii, si cu lupii. Musai ca lupta asta sa aiba un sens.

Preotii au fost inlocuiti de DJ-i

Ce inseamna arta in Romania? Ce inseamna arta in spatiul international? Care este diferenta?
Cand primarul PSD a gasit planurile Coloanei Infinite a lui Brancusi, liderii PSD au vrut s-o cloneze si s-o dea cadou FMI. Noroc ca aia au refuzat “cadoul”. Pai, daca asta i se intampla lui Brancusi, atunci eu ce pretentii sa mai am?
Bugetul Ministerului Culturii e permanent zero virgula ceva si, in acelasi timp, legea sponsorizarii e cretina, iar statutul (social, financiar) al artistului lipseste. In clipa de fata arta din Romania este o platforma pentru orice altceva (politica, pozitie sociala, bani, moda, panas pentru nou imbogatiti etc.) decat arta. Latura critica s-a topit. Cercetarea s-a incheiat. Partida are mereu aceiasi castigatori. A trebuit sa cada Nastase in barba sa inceapa injuraturile la muzeele ctitorite de dumnealui. Tinerii artisti, ca sa se simta liberi (sa-si asculte muzica favorita), se lasa mai intai pipaiti de SPP-isti la intrarea in muzeu, grafittistii agrementeaza la comanda si in mod organizat strazi care cica nu arata estetic destul de bine.
Eu am trait vremea curentului ortodoxist, cand la vernisaje veneau preoti si mirosea a tamaie. Acum preotii au fost inlocuiti de DJ-i. Nu exista bugete de mobilitate, nu sunt burse individuale, sunt prea putine spatii de expozitii, nu exista laboratoare de productie, in schimb avem cel mai mare muzeu de arta contemporana din regiune. Si cu toate astea zic ca arta este ceva interesant, acum se intampla toate, si conflictul de generatii, si de medii, si de viziuni, nationalisme, internationalisme, fundamentalisme, si i din a, si only english. Se duc batalii, doare burta de nervi, fruntea s-a botit de cute, racnim, nu ne mai auzim unul pe altul. E bine. Arta conteaza inca, altfel nu ne-am omori asa de tare. Au aparut noi generatii, noi institutii, alte idei, reviste impecabile, bienale, curatori, artisti. Exista energie, exista probleme. E bine.
Eu cu Lia suntem de vreo patru ani in programul numit dizzydent, care vine de la englezescul dizzy adica ametit. Ne balanganim incoace si incolo, nestiind cui sa ne mai opunem, ca prietenii ne-au devenit dusmani, iar dusmanii ne-au ramas dusmani. International, arta este inca un teritoriu al libertatii (chiar daca banii vorbesc cam mult). Aici poti spune mai multe si mai apasat decat, sa zicem, in presa. Se petrec multe cacaturi, dar se petrec si lucruri miraculoase, inteligente si rafinate, ca sunt pur si simplu fericit ca sunt artist.
Ce este cu micul scandal de la Bienala de la Venetia de anul acesta? Cu artista din Republica Moldova, care ar fi pus injuraturi la adresa UE si a Romaniei, cu fiica secretarului de stat custode acolo?
Artista din republica Moldova este de fapt o scriitoare pe care statul german (motor al Europei) a invitat-o intr-o bursa la Schloss Solitude taman pentru aciditatea scrierilor sale. Textul domniei sale a fost reprodus in reader-ul alcatuit de teoreticianul german de origine romana Marius Babias si care a insotit conceptual proiectul artistului Daniel Knorr (vezi 22 no 801). Si pavilionul si reader-ul chestioneaza critic constructia europeana exact dupa ce “nu”-ul francezo-olandez a declansat o furioasa (si necesara) critica identitara.
Unul din cei mai vocali critici mi-a daruit (saru-mana), cu niste buni ani in urma, un dictionar al artistilor contemporani din anii 70, spunandu-mi ca pe el nu il intereseaza. Ma intreb ce fel de expertiza are domnia sa acum dupa ce-a ratat si dictionarele din 80, 90 si 00...
Ceilalti critici pur si simplu nu inteleg ce e aia o bienala de arta internationala si nici ce se intampla astazi la nivel mondial. Ne dam cu totii in Romania mari iubitori de avangarda clasica sau “NU”-uri ionesciene, dar cand ceva diferit se petrece sub ochii nostri repede bagam capul sub plapuma conservatoare si bolborosim injuraturi patriotice.
Eu am fost membru in comisia care a selectat acest proiect si nu numai ca imi asum decizia, dar sunt si mandru de ea. Am vazut reactia presei de specialitate internationale si am discutat cu profesionisti ai domeniului. Credeti-ma, Romania nu a aratat de mult atat de bine, inteligent, poetic, curajos.
Despre fiica secretarului de stat habar n-am. Dar la Venetia nu exista custode, ci niste tineri care trebuie sa pazeasca pavilionul intr-o caldura infernala. Presupun ca despre asta-i vorba...

Ma uit la TV, citesc ziare, beau cafele. Misto proiect

Ce faci acum? Ce-o sa faci in viitorul apropiat?
Acum sunt la Koln la Muzeul “Ludwig”, unde desenez direct pe perete despre lumea, orasul, cultura in care traiesc. Expozitia se cheama Desene gol-golute si s-a deschis pe 28 iulie. Camera e enorma, lumea sta pe scaunele lui Franz West si se holbeaza la pereti. Unii rad in hohote. Altii se incrunta. Atentatele de la Londra, globalizare, G 8, ajutor rock pentru Africa, Europa si ce mai inseamna asta, somajul german, Domul din Koln etc. etc. In ultimii ani am dezvoltat urmatoarea strategie: ma deplasez in locul unde are loc expozitia. Ma duc cu mainile in buzunar. Traiesc acolo (cu casa, masa platite de organizator) in functie de buget, dar minimum o saptamana, citesc ziare, beau cafele, discut cu oameni, ma uit la televizor, pe Internet (misto strategie nu?). Pe urma desenez pe pereti tot ce am aflat. Numai asa inteleg eu lumea, daca o desenez. Dupa aia n-o mai uit. Inventia si revolutia mea se intampla pe centimetrii aia patrati cat tine un desen. Imi place la nebunie sa desenez. Sa transpun in linii simple o chestiune foarte complicata. Sa razi la prima si sa te incrunti urgent dupa aia.
In acest moment, exista in lume ziduri desenate de mine la Fundatia Gulbenkian din Lisabona, la Centrul de Arta Contemporana Le Quartier din Quimper, care-i capitala Bretaniei, un zid in Biblioteca Academiei de Arta din Lyon (asta a ramas de anul trecut, ca le-a placut studentilor si directorul s-a hotarat sa-l mai lase) si un zid desenat in casa directorului revistei de arta IDEA din Cluj (asta a zis ca daca se muta il sterge cu smirghelul). Celelalte spatii desenate de mine anul asta la Fundatia Generali din Viena, la Muzeul de Arta Moderna din Paris si la Stuttgart Kunstverein au fost sterse. Ce sa-i faci, proiecte temporare facute cu carioci permanente.
Asta-i spilul. Unele se acopera, altele se descopera. Mut desenele dintr-o parte in alta, unele subiecte dispar, altele sunt complet noi... In cadrul proiectului din Quimper apar o data pe saptamana in cotidianul LOuest France, iar aici, in Germania, tot o data pe saptamana in Tageszeitung. Era sa uit de 22. In 22 apar de atat de multa vreme, ca ai senzatia ca asa e hartia lor de ziar. Gata imprimata cu smecheriile mele.
Imi place presa, ziarele sunt pentru mine o prelungire a galeriei in spatiul public. Trei dimensiuni comprimate-n doua, cubul alb devenit pagina alba. De aia folosesc desenul care arata a caricatura. O data ca-mi place, si a doua ca e mai populara (cel putin la prima vedere o pricepe mai multa lume, cu exceptia directorilor artei romanesti, care n-o pricep cu nici un chip). Eu fac caricaturi pe peretii muzeelor, asta fac. Si, culmea, mai sunt si platit pentru asta. Nu e ceva magic?
Din Koln merg la Bienala de la Istanbul. Pe urma musai sa-mi i-au o pauza sa-mi pun mintile la loc. Asa ca pe toamna nu imi propun mare lucru, decat sa fac ordine in camara (aia din cap, nu aia din subsol), sa vad ce borcane de gem s-au stricat si ce zacusca a inflorit...
Cand cititorii vad desenele mele in ziar, simple, copilaresti si din doua, trei linii, se gandesc poate ca e o chestie facila. Nu e. Dupa o zi de lucru ma simt stors si fara de umor. Imi revin greu, ca dupa o betie. De obicei, dupa un proiect mai mare cad la pat bolnav. Lia stie. Nu-ti spun asta sa ma compatimesti, ci numai sa intelegi de ce-am intarziat atata amar de ani la serviciu.
Cine te consacra, Romania sau Occidentul, ca artist? Sau ambele colaboreaza?
Ar fi frumos sa zic ca te consacri singur. Dar nu zic decat cu jumatate de gura. Ce mi-a iesit in tara mi-a dat curaj in afara, iar ce chestii am facut afara mi-au dat destula obraznicie sa rezist inauntru. Spatele meu mi-au fost succesele si presa. Altfel, ma haleau cu fulgi cu tot.
Eu cred ca locul unde traiesti este important. Intotdeauna mi-a pasat de ce se intampla in Romania si, crede-ma, am investit in context si bani, si energie, si mult, foarte mult timp. M-am implicat enorm cu Lia in soarta scenei artistice si a comentatorilor ei, uneori mult mai mult decat o permite o abordare sanatoasa. Am raspandit informatie, am facut activism cultural, am facut cafele, am cazat, am imprumutat bani, am ajuns un soi de agentie de recomandari si contacte. Am ajutat pe multa lume si am fost ajutati de putini. Dar nu regret nimic. Facem de multa vreme o adevarata rezistenta prin cultura (de cercetare) la cultura (de salon si compromis).
Realitatea este ca, in Romania, Occidentul te consacra.

Anchetele despre cultura romana contin doar literati

Suntem sau nu o tara provinciala in arta? Daca da, de ce? Se poate iesi din provincie la centru?
Cu cat vrem sa dovedim ca suntem mai internationali, cu atata suntem mai provinciali. Iesi din provincie cand iti pasa de altii si nu doar de tine. Cand intelegi ce se vorbeste si cand ai ceva de spus. Dar pentru asta autismul si amnezia nu sunt indicate. Din pacate, mediul cultural romanesc e bantuit de boieri si de cei care vor sa le ia locul. Si restul nu mai conteaza. Uita-te ce subiecte se discuta la noi, cine le discuta si pe ce ton. Pe mine intotdeauna m-au amuzat anchetele despre cultura romana care nu contineau decat literati, de parca noi astia, “caricaturistii”, nu existam. Bai, am mai luat si noi premii... Da se poate iesi la centru. Eu de exemplu tocmai iti scriu dintr-unul.
Cum se poarta autoritatile cu arta romana, cu artistii? Dar ceilalti?
Oroveanu zice ca i-am muscat mana cu care m-a hranit. Asa se poarta.

Suntem aroganti fara motiv dupa modelul liderilor nostri

Semanam cu cei din regiune sau cu nimeni? Semanam mai mult decat am vrea. Toate mostenirile au fost grele. Numai ca, in timp ce noi zeflemim ceafa bulgareasca, ei au mai multe evenimente francofone decat noi, cat timp pazim Ardealul de unguri, ungurii iau Premii Nobel, iar de cand ne uitam la moldoveni de sus, din fostul Bancorex, astia au spart comercial topurile muzicale occidentale. Suntem dupa modelul liderilor nostri, aroganti fara motiv. Eu am expus la Cetinje, Novi Sad, Zagreb, Sofia, Belgrad, Skopje, Ljublijana, dupa cum am expus si la Timisoara, Cluj sau Sibiu, invatand enorm din toate aceste locuri si respectand fiecare context in parte. In unele cazuri activitatea mi s-a parut eroica si mai interesanta ca la New York sau Londra. Cred cu tarie ca, daca am invata sa ne gestionam cu respect energia culturala (si nu numai), am putea face regional lucruri interesante. Din pacate, Micile Antante n-au mers niciodata...
Tocmai ai castigat concursul pentru afisul de la Les Belles Etrangeres. Care este reteta sa invingi la concursuri internationale? Am inteles ca afisul tau a placut din primul foc.
N-am nici o reteta. Decat ca prezint ceva in care cred. Nu e prima data cand imi iese ceva. Si cand am castigat, si cand am pierdut, am aplicat la fel de serios. Faptul ca Belles Etrangeres Roumanie va avea chip creat de mine imi place. Imi place scrisul, imi plac cartile. Despre asta am desenat si asta a placut. Am trimis trei idei. Una a fost aleasa. Brici.
Care sunt artistii tai preferati - internationali si nationali -, ce iti place din arta actuala? Ai avut un model? Maestru?
Nu am maestri. Cand mi se pun in carca Tzara sau Saul Steinberg, ma scutur grabnic. Eu am crescut si m-am format fara modele. Mai iute am invatat ce sa nu fac... Rezonez cu anumite pozitii artistice, admir anumite lucrari, sunt interesat de anumite proiecte. Pot sa dau o sumedenie de nume sau sa povestesc lucrari si proiecte de prin anii 60 pana azi, dar nu stiu daca insiruirea e relevanta. Nu separ nationalul de international. Un film al lui Ion Grigorescu, o instalatie a lui Mike Nelson, un text de-al lui Babias, un film al lui Farocki pentru mine sunt la fel de interesante. Astazi se produce enorm si in valmasagul asta gasesti idei extraordinare, solutii superbe si rezolvari atat de inteligente, ca-ti face placere a fi contemporan cu ele.
Cand vad cum aici, la Koln, eu, un roman, ma pot intelege prin arta cu un surinamez, american, spaniol etc., mi se pare magic.

DUMITRU TEPENEAG in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU
Sunt un om liber

Editori si premii la Festivalul de la Neptun

Va fi si in acest an Intalnirea Scriitorilor de la Neptun, si invitatul special este Vargas Llosa. Stiu ca ai venit la prima editie, impreuna cu Robbe Grillet, si pe urma ai refuzat sa mai vii. Festivalul a fost criticat pentru ca da un premiu atat de mare unui scriitor strain oricum celebru, in timp ce scriitorii autohtoni sunt neplatiti, iar premiile si-au pierdut prestigiul (uneori si banii). Cum ti se pare ideea acestei intalniri? Dar realizarea ei? Ce vei face in anul acesta?
Nu e chiar asa, n-am refuzat sa mai vin: pur si simplu n-am mai fost invitat. Eugen Uricaru, pe atunci presedinte al Uniunii Scriitorilor si organizator al festivalului, a considerat ca prezenta mea la primul festival a fost mai degraba perturbatoare. De ce? Iata, in cateva cuvinte, toata povestea. In perioada de pregatire a primului festival, m-am pomenit cu un fax de la Eugen Uricaru prin care ma roaga sa fac tot posibilul si sa-l conving pe Robbe-Grillet sa participe la aceasta Intalnire a Scriitorilor de la Neptun. Pentru a face cat mai cunoscut festivalul, premiul la aceasta prima editie trebuie acordat unui scriitor cu adevarat celebru, si el s-a gandit la Robbe-Grillet, cu care eu sunt in foarte bune relatii. N-a fost deloc usor, pentru ca datele festivalului romanesc coincideau perfect cu cele ale unui colocviu in Suedia, unde Robbe-Grillet acceptase deja sa se ducà. Pana la urma, am reusit, vorbindu-i de premiu, sa-l conving sa stea doar doua zile la colocviul suedez si de acolo sa vina direct in Romania. Eu am ajuns, bineinteles, inaintea lui la Bucuresti. La Muzeu, adica la una din cele doua carciumi ale scriitorilor, toata lumea stia ca premiul festivalului il va lua Jorge Semprun, fost mare scriitor comunist, care, in timpul festivalului, va povesti cu o autoironie sora cu cinismul cum a chefuit el in Romania in timpul revolutiei maghiare. M-am dus intins la Uricaru. Cine crede ca ma poate intimida prin importanta functiei pe care o ocupa sau ca ma voi descuraja, fiind pus in fata faptului implinit, se insala amarnic. Uricaru n-a crezut decat in primele minute ale intrevederii. Pe urma a inceput tocmeala. Presedintele Uniunii Scriitorilor a luat un aer misterios si mi-a destainuit ca insusi presedintele tarii, Ion Iliescu, i-a cerut sa-i acorde premiul lui Semprun. Numai asa a reusit sa faca rost de banii necesari organizarii etc. Si ce facem cu Robbe-Grillet?, am intrebat eu si am amenintat ca voi convoca o conferinta de presa sa dau in vileag toata tarasenia. Am obtinut ca Robbe-Grillet sa aiba si el un premiu foarte pompos, desi premiul festivalului si banii vor merge in buzunarul lui Semprun. Robbe-Grillet nici macar nu mi-a reprosat ca n-a primit bani. S-a enervat doar ca la sfarsit organizatorii l-au uitat in vila unde a fost cazat, asa ca a fost silit, el si nevasta-sa, sa se intoarca la Bucuresti cu trenul. Oricum, e greu de presupus ca am facut din el un zelos propagandist al festivalului.
La sfarsitul anului, intr-un interviu, am povestit toate astea (fara sa spun de interventia lui Iliescu, in care nu prea cred) si am semnalat si ca tragatorul de sfori din spatele lui Uricaru era poetul echinoxist, actualmente traitor la Paris, Dinu Flamand, care intretine relatii stranse cu familia Semprun. Flamand s-a suparat, Uricaru s-a suparat si n-am mai fost invitat in anii urmatori la festival. Ceea ce nu inseamna ca anul acesta voi fi invitat... Premierea unui scriitor strain ar avea o logica acceptabila, cu conditia ca juriul sa dea impresia ca e cat de cat obiectiv. Or, daca de la prima editie totul a fost masluit, aranjat dinainte, cum vrei sa capete prestigiu acest premiu! Macar daca suma ar fi mult mai mare... Ori daca scriitorul premiat s-ar bucura, gratie acestui premiu, de o crestere a popularitatii in lume. Sincer sa fiu, nu stiu cum ar trebui sa se faca pentru ca literatura romana sa profite ea in primul rand de pe urma acestui festival, nu numai presedintele Uniunii Scriitorilor si prietenii sai.
Astea fiind zise, festivalul prezinta si avantaje. De pilda, posibilitatea de contact intre scriitorii romani si cei straini, relatiile care se pot innoda. Poate ca ar trebui sa fie invitati si editori din Occident, nu numai scriitori. Eu as oferi de pilda un premiu editorului francez care s-a straduit sa publice cat mai mult carti romanesti. I-as da premiul lui Jacqueline Chambon. Ori un premiu pentru traducere, din romana in franceza sau in alta limba. Nu scriitorii se vor osteni sa propuna publicarea literaturii romane. Nu Jorge Semprun, blazat si uns cu toate alifiile, o sa-si piarda timpul cu promovarea scriitorilor romani. Eu asa cred...
De la primele tale interventii publicistice dupa 1990, ai aratat locul exact al literaturii romane in lume, ori cel putin in Franta, spre care noi ne indreptam prioritar privirile atunci. Cand ai fost intrebat de ce proza contemporana romaneasca nu este cunoscuta la Paris, ai raspuns: “Literatura franceza... una din marile literaturi ale lumii, si-a ajuns totdeauna siesi. Tot restul era superfluu, un lux sau o moda. Ca sa vorbim doar de epoca noastra: a fost un timp la moda romanul nord-american... apoi a venit moda romanului sud-amercian. De cativa ani exista un interes sporit pentru literatura italiana. Dar remarcati ca si engleza, si spaniola sunt limbi mondiale”. Ai facut-o inclusiv in interviurile cu scriitorii francezi. “... intr-o democratie in care se instaureaza o societate de consum, cu cat se ridica nivelul de trai, cu atat scade interesul pentru poezie... cenzura economica se va manifesta prin pasnica uniformizare a gustului, cultura va deveni cultura de mase: va predomina muzica rock ori pop, literatura erotica vulgara, chiar pornografica. Pe o treapta ceva mai sus, ca un alibi cultural, vor trona romanele de tip traditional, in frunte cu best-sellerurile.” Mai mult decat atat, ai spus in mai multe randuri ce ar fi de facut (librarie romaneasca la Paris, Nouveaux Cahiers de lEst, prezenta cu traduceri facute de nativi pe canalele de difuzare din tara respectiva etc.). Disputa ta cu Augustin Buzura, care a fost luata poate uneori ca o disputa personala (asa se simplifica la noi lucrurile), se baza de fapt pe un mod de a vedea cum ar trebui ajutata literatura romana in strainatate. Spun toate astea pentru ca in 2001, cand am incercat sa-mi public Dimineata..., am descoperit, treptat si singura, cat de adevarat era ce spusesesi, iar eu nici macar nu acordasem atentie subiectului. Ai sentimentul unei Casandre?

Cultura romana are nevoie de slujitori priceputi, nu de membri de partid demagogi

Principalul meu merit e acela de-a fi fost sincer. De-a nu pune mai presus de realitate dorintele si iluziile noastre, ale tuturor celor scapati din regimul pe care nici nu stiu exact cum sa-l numesc. Eu n-am fost niciodata in slujba nimanui. N-am servit nici o ideologie, nici o politica. Nu am o mentalitate de propagandist. N-am lucrat nici pentru Securitate, nici pentru Europa libera. Sunt un om liber. Iata titlul pe care il revendic cu mandrie inainte de oricare altul. Apollo nu m-a inzestrat cu darul profetiei. Mi-a fost de-ajuns sa privesc in jurul meu si sa nu mint. Societatea capitalista occidentala nu e cea mai buna dintre lumi, cum poate chiar credeau cei care cuvantau in Piata Universitatii cand o luau drept model. Desi din punct de vedere economic e net superioara capitalismului “de cumetrie” de la noi. Poate si din punct de vedere moral. Calcaiul lui Ahille (ca sa ramanem in Grecia antica...) al acestei societati e arta, sau mai precis situatia artistului in societate. Eu am trait liber si sarac aici, voi ati trait dependenti si izolati, acolo. Nu e exclus ca eu sa fi uitat, macar intr-o oarecare masura, anii petrecuti in Romania. Oricum voi, in izolarea in care traiati, nu aveati cum sa stiti ce se intampla aici. Calatoriile nu servesc decat la exaltarea iluziilor.
Pomenesti de disputa mea cu Buzura. Eu nu aveam absolut nimic de impartit cu el, ba chiar primele lui nuvele din anii 60 mi-au placut si am si scris despre ele. Indemnat de Breban, i-am dat spre publicare Nuntile necesare la inceputul anilor 90. Rezultatul a fost jalnic, dar bineinteles ca nu el era de vina. Mi-am dat insa repede seama ca de fapt directorul fundatiei menite sa promoveze cultura romana in lume nu pricepe mai nimic din ce se intampla in lume. Era un nomenclaturist in voiaj. Nu e de mirare ca a esuat in misiunea pe care o avea. Urmasul lui Buzura la carma ICR-ului, Horia Patapievici, e incontestabil mult mai inteligent. Intrebarea e daca i se vor pune la dispozitie mijloacele financiare pentru a urni caruta din loc; deocamdata e strasnic impotmolita (in proiect!) si o sa fie silit sa faca un efort violent pentru a convinge in jurul sau. Va trebui de asemenea sa se descotoroseasca de orisice fel de prejudecata ideologica. Cultura romana e mai presus de guverne, e mai presus de partide. Cultura romana are nevoie de slujitori priceputi, nu de membri de partid mai mult sau mai putin demagogi. Functionarii centrelor culturale, inclusiv directorul, trebuie sa cunoasca mediul cultural al tarii in care se afla, sa posede limba si sa stie sa-si faca relatii; conteaza mai putin priceperea lor de-a lingusi nomenclatura culturala si politica a Romaniei. Bineinteles, nu e usor... De aceea, raman destul de sceptic. Scriitorii vor continua sa se descurce singuri, fiecare cum poate. Centrele culturale vor ramane relativ ineficace. Invidia va fi in continuare sentimentul dominant al politicii culturale, si dezbaterile, precum si dialogurile - chiar sincere ca al nostru - se vor invarti mereu in jurul ideii de esec.

Scriitorul roman care vorbeste doar de el face o impresie proasta

Interventiile tale, deseori critice, chiar acide, “firea carcotasa” pe care o afisezi (cu incapatanare, mi-as permite sa spun), dar si lipsa de recunostinta (un pacat romanesc, cred) au facut ca din imaginea ta publica sa nu apara o trasatura importanta. Faptul ca esti scriitorul roman care si-a ajutat cel mai mult colegii de literatura sa publice in strainatate, desi stii ca “Romanul in general si scriitorul in special e o fiinta egoista din cale afara si nu e in stare sa vorbeasca decat despre meritele proprii... Fiecare s-a zbatut sa se publice pe sine insusi.” Ai facut-o in multe randuri, incepand cu Paul Goma. Din interviul meu cu Alain Paruit am aflat ca el incepuse sa iti traduca o carte a ta si tu i-ai spus sa o amane si sa traduca Ostinato al lui Paul Goma, ceea ce Alain a si facut. Nu cred ca un asemenea gest pentru un confrate l-ar mai putea face altcineva (nici eu, recunosc). Lista scriitorilor romani pe care i-ai ajutat sa publice in revista pe care o conduceai (Cahiers de lEst, Nouveaux Cahiers de lEst, Seine et Danube) sau in alte reviste, ca Temps Modernes, Po&sie etc., ori i-ai recomandat la edituri sau la diverse intalniri literare este impresionanta: Blaga, Gellu Naum, Doinas, Ion Caraion, Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Gheorghe Craciun, Mircea Nedelciu, Nicolae Breban, Florin Gabrea, Ioan Grosan, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Sorin Marculescu, Cezar Baltag, Dan Laurentiu, Ileana Malancioiu, Vintila Ivanceanu, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Daniel Turcea, Petru Romosan, Marta Petreu, Traian Cosovei, Ion Muresan, Al. Musina, Florin Iaru, Ion Stratan, Ion Flora, Aura Christi, din lista am omis autorii din exil. Cine face atatea gesturi de generozitate evident nu este determinat de principiul donant-donant, dar nu are cum sa nu inregistreze ingratitudinea sau sa nu sesizeze atunci cand ceilalalti vad in el (doar) “un sprijinitor al literaturii lor in Occident: un traducator, un editor si, mai ales, un propagandist”. Mai ai rezerve de generozitate dupa tot ce ti s-a intamplat?
Nu stiu, dar nu cred ca din generozitate am facut tot ce-am facut. Pe Goma l-am ajutat pentru ca in momentul acela eram in lupta deschisa cu regimul politic din Romania ceausista. Goma a fost printre putinii scriitori romani care au acceptat sa combata in linia intai. In plus, fata de altii el avea trecutul lui de detinut si o literatura de contestatie directa. Nu mai conteaza cat era de valoroasa din punct de vedere literar. Nu era cu mult mai prejos decat literatura lui Soljenitin. Daca-i lipsea ceva, era Armata Rosie!... Vreau sa spun ca Soljenitin se impotrivea unei mari puteri, nu unui dictator usor ridicol cum era Ceausescu. Recunosc, lupta mea era naiva si sortita esecului. Ma felicit totusi ca inversunarea nu m-a impins sa fac si eu o literatura de contestatie politica directa, am avut puterea sa ma abtin. Oricum, daca o faceam, s-ar fi cuvenit s-o fac in Romania, pe curajosii de la Europa Libera sau pe cei care criticau in cartile lor regimul comunist cu speranta de-a fi remarcati si cititi de publicul anticomunist nu dadeam nici doua parale.
Literatura romana s-a facut si se face in Romania. Iata o propozitie banala si atat de evidenta, incat contestarea ei de catre unii sau altii e pentru mine de neinteles. Nu vreau sa intru in miezul problemei, atrag doar in treacat atentia ca reaua-credinta cu care e contestata aceasta propozitie simpla dar adevarata e confortata si de ambitia unor scriitori ceva mai tineri, dar si ei in curs de imbatranire, faimosii optzecisti, care isi inchipuie ca gloria lor va creste in masura in care isi contesta inaintasii. Inca din anii 70, in Cahiers de lEst incercam sa public in primul rand scriitorii din tara. Bineinteles, daca acceptau!... Buzura, de pilda, a refuzat sa fie publicat inainte de 1989. Sorin Alexandrescu, caruia ii placeau romanele sale, poate depune marturie in acest sens. Si nu numai Buzura... Dupa schimbarea regimului, scriitorii romani voiau cu totii sa fie publicati si-si ofereau cu voiosie operele. Din pacate, cererea era mult mai mica, oricum mai mica decat oferta! I-am publicat cat am putut, dar nu din generozitate, cum zici, si nici asteptand o rasplata. Pe cei mai multi i-am publicat pur si simplu din admiratie. Mai ales pe poeti...
Mi se parea foarte firesc sa fac asta. Mai ales ca scoteam niste reviste pe care le voiam cat mai bune, mai interesante. Pentru mine, de neinteles era atitudinea unui Marin Sorescu, despre care se spunea ca i se intepenea maxilarul cand era intrebat daca mai sunt si alti poeti in Romania. Nu din generozitate ii publicam si vorbeam in dreapta si-n stanga despre confratii mei din Romania, ci... din inteligenta. Nu-ti dai seama ce proasta impresie poate face scriitorul roman daca nu e in stare sa vorbeasca decat despre el! Cand vorbesti despre altul, in definitiv tu esti acela care vorbesti, tu te prezinti scriitorilor si editorilor occidentali, te prezinti intr-o lumina cu atat mai simpatica cu cat ii reprezinti si pe ceilalti. Egotismul meschin al unor scriitori romani eu il pun pe seama proastei educatii sociale din timpul comunismului, cand nu era bine sa vorbesti despre ceilalti, decat daca voiai intr-adevar sa-i denunti. Ori sa-i barfesti. Tacerea era de aur! Sa nu-ti dai cu parerea era o dovada de intelepciune politica. Intelegi, eu caut explicatii in trecutul social-politic, caci nu pot sa-mi imaginez scriitorii romani ca pe niste monstri de egoism amestecat cu prostie. Generatia 80, altfel plina de talent si de inventivitate literara, in general mult mai cultivata decat generatia dinainte, scriitorii acestei generatii nascuti si deveniti adulti in timpul comunismului i-au si fost victimele cele mai caracteristice. Talentul lor literar e mult deasupra calitatilor lor morale, iar inteligenta lor nativa, care nu avea de ce sa fie inferioara, nu i-a ajutat sa-si depaseasca blocajele care le determinau decisiv mentalitatea. Cel mai neplacut e cinismul lor. Unii dintre ei au trecut de la lingusire la negare cu o dezinvoltura care ma infricoseaza. Nu voi cita acum nume, dar nu pot sa nu ma mir si sa nu ma tem de usurinta cu care isi asuma unii dintre ei contradictiile cele mai flagrante.

Necesitatea unui compendiu de literatura romana

Cum stau acum lucrurile, cand Belles Etrangeres, ajutata de o campanie mediatica romaneasca, ii face pe cititorii romani mai atenti fata de aceasta situatie a literaturii noastre in strainatate? Stam mai bine, e vreo sansa ca apropierea de UE sa ne aduca un pic de vizibilitate macar neutra, pentru ca pana acum e clar negativa?
In mod normal asa ar fi trebuit sa se intample: sa profitam de aceasta ocazie care, cel putin in Franta, nu se va mai repeta atat de curand. Ei bine, de fapt totul a fost lasat cam la voia intamplarii. Institutiile culturale din Romania, in frunte cu ICR, n-au facut aproape nimic. Nici Uniunea Scriitorilor, care la inceput s-a excitat un pic: Uricaru a venit la Paris si m-a imputernicit pe mine pe langa Centre National du Livre, dar asta a fost tot. Sarcina mea principala era sa fac in asa fel incat presedintele si vicepresedintele Uniunii sa fie invitati. In rest, Uricaru s-a descurcat sa fie tradus si, cu ajutorul lui Buzura, care il cunostea pe editor, sa fie publicat la Noir sur Blanc. Nimic mai mult! E de-a dreptul caricatural: cei doi presedinti unsi cu toate alifiile si inainte, si dupa 1989 n-au avut alta grija decat sa faca in asa fel incat ei doi sa fie invitati si publicati. Macar daca si-ar fi dat osteneala sa sprijine publicarea inca a unui coleg, fie si a vicepresedintelui Uniunii, cel care pana nu demult era considerat drept romancierul nr. 1 al literaturii romane. Vorba e ca socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. Partidul lui Buzura a pierdut alegerile, iar Uricaru a fost dat in vileag ca fost colaborator al Securitatii.
Daca vrei, uite, luam pe rand cele cateva carti care vor aparea pana la toamna. Cartea ta, Dimineata pierduta, a beneficiat ea de sprijinul vreuneia din institutiile culturale numite mai sus? Stiu precis ca nu. Cartarescu, nici el. Pe el l-a lansat inca de acum zece-doisprezece ani Crohmalniceanu. Gh. Craciun, daca vrea sa-i multumeasca cuiva, trebuie sa-mi multumeasca mie si lui Odile Serre. Dar probabil ca nu e in firea lui sa-si manifeste recunostinta. Am vazut recent un articol de-al lui in Romania libera. E un om sobru: nu vorbeste decat despre el... Ion Muresan avea deja un volum publicat in traducerea mea. Volumul de versuri al Martei Petreu, care era deja tradus, nu datoreaza nici el nimic autoritatilor culturale din Romania. Nu cunosc bine situatia cartii lui Dan Lungu, nici a Ceciliei Stefanescu, amandoi tradusi de Laure Hinckel, dar m-as mira ca ICR sa-i fi impins in bratele traducatoarei. Desi orice e posibil in Romania, chiar si miracole...
Ar fi trebuit sa profitam de Belles Etrangeres si sa lansam o serie intreaga de carti ale scriitorilor din toate generatiile. Si, mai inainte de orice, ar fi fost absoluta nevoie sa se fi publicata o Istorie a literaturii romane, fie si un compendiu mai modest, pentru ca editorul francez sa se poata cat de cat orienta, sa nu se mai lase influentat de te miri cine, care nu stie sau nu vrea sa stie care sunt adevaratele valori. Poeti ca Mircea Ivanescu, Sorin Marculescu, Angela Marinescu nici macar n-au fost luati in considerare printre invitatii posibili. Si nici Mircea Horia Simionescu, Livius Ciocarlie, Petru Cimpoesu sau Dan Persa, printre prozatori. Nu puteau fi invitati mai mult de 12. De acord! Dar autoritatile culturale romane ar fi putut sa faca efortul sa publice cate o carte a celor pomeniti mai sus. Apropierea de Uniunea Europeana nu va lumina ipso facto valorile literaturii noastre. Invers ar trebui procedat. Sa punem noi in lumina aceste valori, sa le prezentam spre omologare, si pe urma om mai vedea...

ANCA HATIEGAN
DESANT - teatrul noului val

DESANT e numele unui teatru si centru de cercetari teatrale, in curs de amenajare, situat in Bucuresti, pe Bd. Ion Mihalache 123. Spatiul (un parter si un subsol de bloc, in care a functionat inainte un magazin de telefoane) a fost cedat de compania Romtelecom unui grup de artisti ce reuneste de fapt sub aceeasi sigla doua asociatii teatrale cu preocupari inrudite, intamplandu-se chiar ca membrii uneia sa faca parte si din miscarea cealalta. E vorba de dramAcum, grupare fondata in 2002 de cativa tineri regizori (Andreea Valean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu), axata pe promovarea noii dramaturgii, si de Asociatia pentru educatie creativa Persona, condusa de regizoarea Adriana Zaharia, care urmareste prin aderentii sai, actori, regizori, scenografi, dramaturgi, traducatori, insertia teatrului in medii sociale cat mai diverse, presupunand abordarea unor teme cu relevanta antropologica, prin mijloacele teatrului documentar, implicarea directa a publicului in procesul de creatie etc.
Le-am rugat pe Ana Margineanu - regizoare, membra dramAcum (a montat 89, 89... fierbinte dupa 89, la Teatrul Foarte Mic) - si pe Iulia Popovici, critic, membru in ambele asociatii anterior pomenite, sa-mi detalieze programul Teatrului Desant. In mare parte proiectele Desantului sunt o continuare a celor derulate pana acum de dramAcum si Persona, separat sau in colaborare, dar fara un suport institutional propriu. Miza nou infiintatului teatru, sustine Iulia Popovici, este tocmai aceea de a asigura un cadru organizational sub egida caruia sa se desfasoare activitatea celor doua grupari, in speranta facilitarii accesului la diverse surse de finantare. Accentul, crede Ana Margineanu, va cadea mai putin in primii ani pe productia efectiva de spectacole, cat pe cercetarea teatrala, in directiile deja traditional legate de numele dramAcum si Persona: initierea si promovarea dramaturgiei actuale, “transportul” spectacolelor in locuri din tara care nu au un istoric teatral si nici o cultura teatrala inradacinata, lucrul cu copiii in scoala (Persona), lucrul cu oamenii din cartierele sarace ale oraselor, explorarea cotidianului, a comunitatilor marginalizate s.a.m.d.
Pe langa miza institutionala si sociala a demersului, exista si una teatrala, care se refera, dupa Iulia Popovici, la “construirea unui anumit tip de teatralitate ce tine seama, de pilda, de faptul ca noile tehnologii aduc, dincolo de performanta strict tehnologica, si o noua gandire - ii modeleaza pe oameni in asa fel incat sa perceapa si sa reactioneze altfel la lume”. Pierderea simtului ireversibilitatii lucrurilor, la unii dintre impatimitii jocurilor pe calculator, e o realitate de care teatrul ar trebui sa tina seama, in masura in care e dispus sa-si interogheze conventiile - necesara reevaluare continua a “mostenirii culturale”. Bucurestiul ocupa un loc privilegiat in aria de interes a Teatrului Desant, care are in pregatire un proiect ce vizeaza “cartografierea” teatrala a orasului, prin plonjeul (“desantul”) in diferitele sale zone, considerate un fel de enclave necomunicante, ce vor avea astfel sansa sa fie reflectate artistic, in ceea ce au specific - aspecte din viata de zi cu zi, ce nu isi au locul in teatrul traditional in momentul de fata.

DOINA PAPP
Stagiunea teatrala bucuresteana la sfarsit

Daca incerci sa rememorezi titlurile stagiunii 2004-2005 prezentate in premiera de teatrele bucurestene, vei avea surpriza sa constati mai intai ca ele nu sunt prea multe. Cele zece teatre dramatice de repertoriu: National, Bulandra, Mic, Comedie, Nottara, Mundi, Evreiesc, Creanga, Excelsior, Tandarica, acestea trei din urma destinate copiilor, la care se adauga independentele: Act, Green Hours, Prometeu, Arca nici nu puteau arunca pe piata o productie prea mare. Daca adaugam faptul ca, pentru teatrele bugetare, numarul premierelor nici nu mai conteaza la stabilirea finantarii, vom intelege de ce pe alocuri ritmul improspatarii afisului e atat de slab. Sigur, posibilitatea de a relua din trecut oricare din spectacolele care mai sunt solicitate umfla corespunzator lista, indemnandu-i pe amatori sa revada, poate, in lipsa de altceva, montari ale stagiunilor trecute. Si asa, intr-o capitala cu peste doua milioane de locuitori, ca sa nu mai punem la socoteala flotantii, cu cel mai mare numar de studenti si un public, orice s-ar spune, amator de teatru prin traditie, oferta e prea mica. Distribuirea ei a fost, pe de alta parte, disproportionata, avand in vedere ca Teatrul National, cu cele patru sali ale, lui a preferat in materie de noutati expectativa, ca celelalte n-au depasit o medie de trei-patru premiere, ca unele sali au mai fost si sunt in renovare. Nici in sectorul independent dinamica n-a fost prea accelerata, iar evenimentele s-au lasat asteptate. A fost, cu alte cuvinte, pentru Bucuresti, un an nu tocmai bun si nu de putine ori capitala teatrului s-a mutat in orase din provincie, unde s-au petrecut multe din faptele notabile.
Cronicarul si-a vazut insa de treaba, lustruind asfaltul in serile cu premiera si, dupa un bun obicei, si in altele, obisnuite, cu spectatori platitori, la reprezentatii ce se lupta cu oboseala trecerii timpului si a frecventei slabe a programarilor care le apasa suflul creator. Bucuriile au fost mai rare, dar consistente, cum, de pilda, cu ocazia spectacolului Ubu inlantuit de Alfred Jarry, de la Teatrul de Comedie, in traducerea antologica a lui Romulus Vulpescu si regia lui Tompa Gábor, in care Mihai Constantin si mai ales Virginia Mirea intrupeaza cu mijloace comice studiate legendarul cuplu ubuesc. Un spectacol cu stil si acurateate a mesajului parodic, jucat, din pacate, atat de rar. La Teatrul National, Dan Puric ne-a invitat sa-i fim alaturi la aniversare, cand Visul sau a fost mai nebunesc ca niciodata. Metafizica, umor si infinita poezie in teatrul fara vorbe pe care l-a inventat si pe care-l slujeste cu stralucire.
Teatrul Mic l-a chemat pe Alexandru Tocilescu sa regizeze un text inept, mizand pe harul acestuia de a ne miracula in orice imprejurare. Spectacolul O zi din viata lui Nicolae Ceausescu a fost insa mai lunga decat epoca de referinta. Unii au ras, altii au plecat la pauza. Sunt de parere ca nu avem nevoie de asemenea exorcisme bascalioase. Vizibil jenata de postura, Coca Bloos isi ridiculizeaza cu mult talent modelul. La Foarte Mic, in schimb, ideea de a-i gazdui pe tinerii de la DramAcum cu spectacolele lor nabadaioase a umplut sala de adolescenti, facand si o buna opera de promovare a unor texte contemporane romanesti si a unor nume din cea mai noua generatie. Ana Margineanu, cu 8 9, 8 9, fierbinte 89, Gianina Carbunariu, cu Mady, baby, edu., au impus un fenomen al zilelor noastre. Teatrul recoboara in strada si il obliga pe spectator sa ia cunostiinta de lumea in care traieste. Tinerii resping lectiile de morala, sunt radicali si ni se adreseaza cu franchete. Sunt responsabili, intransigenti si cer sa fie ascultati. In mica sala din bulevardul Carol si-au gasit cu siguranta audienta. Tot o tanara regizoare, cunoscuta pentru nonconformismul ei, Teo Herghelegiu, a semnat in stagiunea trecuta una dintre cele mai socante montari, nu doar pentru ca are loc in podul noului teatru Arca, fondat de Victor Scoradet, dar mai ales pentru standardele lui artistice. O echipa de vedete, in frunte cu Valeria Seciu si Victor Rebengiuc, dau viata unui experiment tragicomic despre care povesteste piesa Top Dogs a elvetianului Urs Widmer, care si-a imaginat un fel de scoala de reciclare a capitalistilor someri. Pacat ca spectacolul are un circuit atat de restrans, tinand seama si de obligatiile financiare ale nou-infiintatului teatru. Teatrul Nottara si-a deschis in aceasta stagiune portile tinerilor regizori cu palmares important. E poate singurul teatru bucurestean care cunoaste un reviriment prin faptul ca atat Boczardi Laszlo, cat si Radu Afrim au creat aici spectacole proaspete, originale. Mai cu seama Nu se stie niciodata de Pirandello, un cvintet desavarsit de interpreti, format din Marius Stanescu, Ada Navrot, Claudiu Bleont, Catrinel Dumitrescu si Constantin Cotimanis, e o bijuterie chiar daca otravita, date fiind concluziile autorului italian cu privire la adevar. Am avut parte, de altfel, in stagiunea 2004- 2005 de o adevarata baie de Pirandello, Teatrul Bulandra contribuind substantial la festin cu cele doua montari ale maestrului Liviu Ciulei: Sase personaje in cautarea unui autor si Henric al IV-lea. Doua tentative de a pirandeliza ale ilustrului regizor, care se intoarce si ne intoarce aici la dilemele esentiale ale teatrului: omul sau masca, forma sau viata. De la Teatrul Odeon ne-a venit o agreabila invitatie la decadenta. Ea se numeste Portretul lui Dorian Gray si o datoram regizorului Dragos Galgotiu, care, impreuna cu singularul coregraf si dansator Razvan Mazilu, au plonjat in lumea rafinata si perversa a artei vazuta ca un lux inutil. Vorba poetului: lux, calm si voluptate. De-ar fi si doar pentru atat, Teatrul Odeon merita omagiile noastre. Maia Morgenstern s-a luptat cu isteriile unei autoare psihopate jucand la Teatrul Act Psyhosis de Sarah Kane, iar Rodica Negrea si Mircea Rusu au dus maiestria lor tocmai la Targoviste, interpretand magistral un text extraordinar despre conditia artistului, Darul Gorgonei de Peter Shaffer, in regia lui Victor Ioan Frunza. Pana la programarea lui in Bucuresti, despre care se vorbeste, speram ca naveta sa nu-i istoveasca pe protagonisti. Gongul final al stagiunii a batut la Teatrum Mundi, unde prolificul Mihai Maniutiu ne-a chemat sa transpiram din greu la un cabaret sinistru dupa Viitorul e in oua de Eugen Ionescu, spectacol ce reitereaza mai toate obsesiile totalitare ale secolului nostru.
Cum stagiune estivala nici un teatru bucurestean nu concepe, cu exceptia unui spatiu de gazduire rezervat de Nottara solicitantilor de aiurea, nu ne ramane decat sa visam la spectacole de sunet si lumina, la turnee sau la gradinile de odinioara, unde actorii erau obisnuiti sa-si dea intalnire cu publicul.