Bucurestiul Cultural, nr. 2/2007

Memoria afectiva nu e un sfetnic de nadejde al luciditatii. Colorata emotional si inevitabil subiectiva, ea ignora in mod firesc dreapta judecata, caci se bazeaza pe sentiment, nu pe ratiune. Nostalgia, se stie, dilata pana la dimensiuni mitice locurile familiare ale spatiului in care ti-ai petrecut candva parte importanta din viata, intretinand iluzia unui teritoriu inexistent, construit in imaginatie cu premeditate amnezii: uiti ce nu-ti convine si vrei sa crezi in ce n-a fost. Constient de toate aceste feste ale amintirilor sentimentale, am revenit in Bucuresti, dupa 23 de ani, fara iluzii multe, cu temperata emotie si irepresibila curiozitate. Eram, la urma urmei, in orasul meu, orasul in care am copilarit, studiat, muncit, petrecut, iubit, orasul in care am invatat sa scriu in limba pe care, iata, ma straduiesc sa nu o uit. Talmudul spune ca un barbat trebuie sa indeplineasca trei lucruri in viata: sa planteze un copac, sa creasca un copil si sa scrie o carte. Le-am facut, acestea toate, in Bucuresti. Am pastrat in amintire tot ceea ce merita pastrat, am uitat, fara ipocrite regrete, ceea ce merita uitat. Am fost aici cand as fi preferat sa fiu departe: la cutremur; mult prea departe cand voiam sa fiu aproape: la revolutie. Am plecat cand incepuse cu adevarat sa coboare intunericul si sa se lase frigul. M-am intors pe o lumina palida inca, dar licarind a speranta, in camine in care a inceput sa revina, cu moderatie deocamdata, caldura.

 

Nu, Bucurestiul pe care l-am regasit, orasul fizic, nu e chiar metropolisul modern, vibrant si energic pe care mi-l descrisesera, de departe, mesajele entuziaste ale prietenilor care ramasesera sa suporte ani multi de inimaginabile nevoi si umilinte. La o prima impresie, din pacate reconfirmata, Capitala tarii care s-a intors oficial in Europa e un oras cam ponosit, intr-o pronuntata stare de paragina, neglijenta edilitara si haos urbanistic. Stiu, fata de anii imediat postrevolutionari, s-au schimbat multe. Au disparut mormanele de gunoi de pe strazi, haitele de caini care cutreierau amenintator orasul si cetele de nefericiti copii ai strazii. S-au inaltat cateva frumoase si moderne cladiri noi, s-au refacut case, s-au construit afluente cartiere de vile suburbane. Au aparut mall-uri, magazine de lux, restaurante elegante, cafenele, baruri, cazinouri si multe, foarte multe masini. S-au refacut cateva artere comerciale in centrul istoric. Progresul, cat este, se vede, dar mi se pare inca timid si, mai ales, dezorganizat. Neonul colorat si stralucitor nu ascunde eficient zidurile cenusii, murdare si coscovite ale majoritatii cladirilor, blocurilor si caselor particulare, tencuiala peticita, igrasia canceroasa a fatadelor, lipsa de logica edilitara a orasului. Strazi vii si animate candva, cum ar fi de pilda bulevardul Elisabeta (6 Martie pe vremea mea), se scufunda intr-un cenusiu de targusor balcanic-oriental, spatiile verzi sunt rare si prost intretinute. Iarba din Cismigiu sau Parcul Herastrau e de un verde prafuit, fara prospetime, pe balcoane nu sunt flori sau plante decorative. In Drumul Taberei (unde am locuit inainte de plecare), vegetatia neingrijita invadeaza aleile precum in jungla, peste tot in oras strazile sunt sufocate de vehicule parcate anapoda, la voia intamplarii. Inteleg ca o modernizare implica investitii uriase si fonduri greu de gasit intr-o lume inca saracita de mizeria trecutului. Ma surprinde insa nepasarea umana care ignora un oras care are inca un farmec special, chiar daca unul cumva crepuscular si trist, ca un amurg de tanguitoare toamna bacoviana, melancolica si plumburie. Nici n-am crezut vreodata ca farmecul literar matein trebuie neaparat transformat in realitate: sa traiasca toata lumea ca la adevaratii Arnoteni. Ma uimeste, de asemenea, iresponsabilitatea urbanistica a celor care au ingaduit ca mult laudatele cartiere de vile construite la marginea orasului sa devina un kitsch de lux, unde, cu rare exceptii, casele sunt niste orori arhitecturale de imens prost gust, trantite fara noima oriunde s-a gasit un petec de pamant disponibil.

 

Stiu, orasul spiritual e, altminteri, viu si animat. Se face teatru bun in Bucuresti, sunt concerte, muzee si expozitii superbe, se tiparesc carti, ziare si reviste multe, bune si frumoase. Sunt destule canale de televiziune, cablu, computere si IPod-uri la urechile adolescentilor. Insa de ce oare la superba librarie Carturesti poti vedea filme si bea ceaiuri exotice, dar e aproape imposibil de gasit, repede si eficient, cartea pe care o cauti, daca nu stii editura care a publicat-o? Si cate edituri, afara de Polirom si Humanitas, expun acolo? Unde au disparut cinematografele, cu spectatori cu tot? De ce n-am reusit sa gasesc la nici unul dintre chioscurile de ziare ale Capitalei nici macar una dintre excelentele reviste culturale ale "provinciei"? Unde se pot cumpara carti tiparite la Cluj, Iasi, Timisoara sau Craiova?

 

Am parasit candva cu strangere de inima orasul de suflet al tineretii mele si m-am intors, iata, carcotas. Sa fiu iertat. "Partir cest mourir un peu", spune faimosul rondel de adio al lui Edmond Haracourt. Nu vreu sa mor putin, revenind.

 

New York, aprilie 2007

 

 

 

*Petre Rado s-a stins din viata duminica, 8 aprilie, la New York

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

 Feminitati  als ob

 

 

 

Cand in 2003 aparea la Paralela 45 amplul poem memorialistic Din amintirile unui Chelbasan, adevaratul debut editorial al Anei Maria Sandu (in 1996 autoarea a mai publicat, sub pseudonimul Maria Anasandu, un volumas de versuri tatonante, Poeme in tranzit, cu o recomandare a regretatului Mircea Ciobanu), critica de intampinare a cam tacut. Aproape nici un bilant al noilor valuri sau valurele de poeti douamiisti, milenaristi sau cum se vor mai fi numind nu a inclus-o. Am tacut si eu, dintr-un scrupul care m-a facut sa nu scriu nici despre altii. Eram pe atunci coleg de redactie cu Ana la Observator Cultural, fuseseram colegi de facultate si de cenaclu Litere si mi-am spus ca "nu se face", ca voi fi acuzat de partizanat etc. I-am marturisit in schimb ca poemul ei "coace" o prozatoare foarte interesanta. Mi-a spus, la randul ei, ca scrie un roman "feminin" à rebours...

 

Nu stiu de ce, titlul romanului Fata din casa vagon m-a dus cu gandul la Casa cu sapte frontoane al lui Nataniel Hawthorne. Ma asteptam, recunosc, la o evocare "biografista" nuda, neestetizata - ca in Chelbasan. Surpriza nu a fost insa mica: am descoperit o carte fantasmatica, obsesionala si profunda, cumva blecheriana, o atmosfera tulbure de o tristete apasatoare, o cruzime fara stridente, camufland cu discretie un fond sentimental profund. Un estetism care nu provine din stiu eu ce calofilie manierista, ci - dimpotriva - din fidelitatea inregistrarii scriptice a emotiilor, senzatiilor, obsesiilor si fantasmelor. O voce calma, grava, cu un timbru aproape "clasic", amestec de naivitate jucata si maturitate nelinistita. O simplitate elaborata a tonului indaratul careia se zbat umbre agresive... Aceasta voce interioara, acest ton care, cum se stie, face muzica, asigura canavaua absolut necesara unui roman convingator. Pentru ca, daca tonul/ritmul interior al vocii narative nu este cel adecvat proiectului fictional, o carte - orice carte! - esueaza in falsitate si derizoriu.

 

La nivel de suprafata, intriga pare destul de simpla. "Trei generatii" de femei in deriva isi traiesc drama feminitatii intr-un oras cenusiu de provincie din nordul Olteniei. Cea dintai locatara a "casei vagon" este bunica Viorica, sotia cizmarul Ion, mort prematur de plamani, dupa o casnicie macinata de frustrare si alcool. Doua nasteri, ambele feminine, vor face din ea o femeie supraponderala (si tot mai putin atractiva) impingandu-si sotul in bratele unei "tiganci" atragatoare, apoi in boala si moarte. Fata ei mai mica, Ileana, e sortita unui destin asemanator, caruia cauta instinctiv sa i se sustraga. Copila, se face "sora de cruce" cu prematur inteleapta ei prietena, Duduta, si incearca sa se sinucida "la scaldat" (relatia afectiva a celor doua fetite, similara celei dintre Giorgi si Chelbasan, impresioneaza prin amestecul de candoare razvratita si solidaritate feminina). Apoi, adolescenta, devine victima unui sot alcoolic si schizoid, Stefan, cu care ramane insarcinata la un chef de pe litoral, dupa o dezvirginare sordida si intamplatoare in compania altui baiat. De dragul copilului, tanara este nevoita sa se casatoreasca, sacrificandu-si viata care ar fi putut sa fie daca micuta Ina (citita invers: Ani...) nu s-ar fi nascut. Aceasta viata netraita, ucisa in fasa, va fi refacuta, reinventata prin intermediul fictiunii.

 

Nu Ina - posibil alter ego al autoarei, surprinsa la 5 ani si la 22, ca studenta la Litere evadata din infernul domestic al "casei vagon" - da insa tonul romanului. Adevaratul centru - si ax - al cartii este Ileana, celelalte sunt niste sateliti. Daca Din amintirile unui Chelbasan poate fi privit ca un poem-roman al copilariei Anei, Fata din casa vagon trebuie citit ca un tulburator roman-poem dedicat mamei, unei mame als ob. La fel, daca Din amintirile unui Chelbasan arata certe disponibilitati de prozatoare, fara a fi prin asta mai putin poematic, Fata din casa vagon impresioneaza - fara a fi mai putin... roman! - prin poezia fantasmatica, obsesionala, prin scufundarea in "apele adanci" ale unui subconstient familial si feminin deopotriva. Exista cateva scene puternice, greu de uitat, asupra carora simti nevoia sa revii mereu: mai intai, scufundarea disperata - de fapt suicidara - a fetitei Ileana in apele raului Susita, pe fundul caruia descopera o lume fantastica, misterioasa, mult mai atragatoare decat cea de la "suprafata" unde e readusa brutal de un salvator. Apoi, dragostea ei tarzie pentru medicul Alexandru: incercand zadarnic sa-si depaseasca depresia si sa-si retraiasca - tardiv - tineretea pierduta, "femeia la 40 de ani" nu va mai rata sinuciderea.

 

Caracterul poetic si cel psihanalitic/fantasmatic dau adancime, relief si farmec - un farmec otravit - romanului care se compune, modular, din trei parti cu fizionomii diferite. Prima - de atmosfera evocatoare, mixand inflorescenta magica a fantasmelor cu o fina poezie a senzatiilor - plonjeaza in subconstientul familial si personal al micutei Ileana. Mai realista, cea de-a doua - partitura Inei - o "judeca" si o priveste pe Ileana din afara, cu spaimele, cu relatiile adolescentine si cu atractia ei naiva, buimac-fatala pentru experiente noi. Episodul "estival", chefurile din Costinesti, partida de amor ratata cu alcoolicul si cartoforul Stefan, betia furioasa a acestuia - cand Ileana este salvata de prietenului lui, Dinu, si ajunge, din nou intamplator, in bratele acestuia - rivalitatea celor doi adolescenti, apoi casnicia ratata a Ilenei, evadarea ei iluzorie si provizorie in relatia cu Alexandru, sinuciderea femeii captive se dovedesc a sta insa, de la un punct incolo, sub semnul contrafactualului, al lui "ce ar fi fost daca". Este rezolvarea narativa pe care partea a treia o ofera intr-un mod autentic si credibil. Aici, Ileana e cea care "preia cuvantul", narand ceea ce ar fi trebuit sa fie un happy end crud si ironic, de o ironie tragica: avortarea Inei, cu sprijinul fidelei Duduta... Cea din urma este, deloc intamplator, singura care izbuteste sa reziste sexualitatii, respingand un viol sordid in copilarie si pastrandu-si pana tarziu virginitatea. Sexualitatea este in schimb asumata orbeste de prietena ei, al carei viitor se afla suspendat intre doua alternative angoasante: nasterea, cu captivitatea ei fatala, si crima "eliberatoare".

 

Personajele feminine ale romanului traiesc sub doua spectre obsedante: unul e, fireste, maternitatea. Celalalt - efemeritatea feminitatii, teama ca, imbatranind si pierzandu-si atractia sexuala, vor fi inselate si abandonate. Si din acest motiv, depresiva Ileana va alege sa se sinucida, destabilizata interior dupa singura noapte petrecuta impreuna cu Alexandru. Tentativa ratata de suicid din copilarie apare astfel ca o anticipare inconstienta, o simulare virtuala in oglinda acvatica a Susitei... Scurta, povestea de iubire adulterina, tarzie si secreta, a Ilenei, alcatuita din candori si asteptari ale unei adolescente netraite, emotioneaza prin delicatetea discreta. La fel si complicitatea creata - dincolo de varsta - cu fiica ei devenita parca mai matura. Exista aici, banuiesc, o sugestie de hybris existential: varstele traite nelalocul lor (adolescenta - in locul maturitatii, maturitatea - in locul adolescentei s.a.m.d.) se razbuna...

 

Lasand la o parte afirmatii hazardat-subiective de genul "romanul cel mai bun de azi e scris de poeti"..., Mircea Cartarescu nu are dreptate atunci cand sustine, intr-o altminteri excelenta prefata, ca "cizmarul Ion trage dupa sine, in moarte, toata masculinitatea benigna din roman, lasand in urma doar monstri pradatori". Nici cizmarul, tatal Ilenei, nu era usa de biserica (vezi episodul sau adulterin, prins intr-o scena dramatica), nici barbatii din viata tinerei femei nu sunt - cu exceptia sotului Stefan, dezumanizat doar atunci cand bea - niste "monstri pradatori". Dinu, bunaoara, e mai curand un tanar benign, cu tot aerul lui de golanas estival, iar Alexandru - iubirea tarzie si secreta a Ilenei - apare aproape idealizat. Unii au vorbit despre o componenta "feminista" a cartii. Ea exista, nu-i vorba, insa doar la modul implicit. Pentru ca ideologia si tezismul sunt, aici, cu desavarsire absente, evacuate in favoarea adevarului uman, personal, intim (si artistic totodata). Semn de inteligenta artistica. In fapt, Fata din casa vagon ilustreaza un fenomen definitoriu pentru proza "noua": dezideologizarea/nonideologizarea discursului. Desi atmosfera e cea din ultimele decenii de ceausism, elementele care trimit la realitatea politica a epocii Ceausescu sunt minime: teama celor patru tineri pokeristi de raziile politiei, la Costinesti, spaima de represalii a doctorului care urma sa o avorteze clandestin pe Ileana... Absenta este si dimensiunea moral-religioasa, caci personajele traiesc ghidate exclusiv de simturi: fara mari intrebari, fara iluzii si, cu una-doua exceptii, fara orizont.

 

Prin procedeul spectaculos, ingenios si eficient al contrafactualului, Ana Maria Sandu deturneaza eventualele nuclee biografiste in fictiune, dar nu in fictiunea inteleasa ca imaginatie gratuita sau ca imaginar elaborat, ci, in termenii lui Hans Vaihinger, ca als ob, ca posibilitate alternativa, plauzibila. Ceea ce nu-i posibil in viata devine posibil in arta... Nu cred (asemeni altor comentatori) ca ar exista denivelari majore intre cele trei parti. Iar plasarea lor in aceasta ordine mi se pare cea mai inspirata solutie. "Arhitectura" (tip vagon) a romanului este una pe masura atmosferei din interiorul/interioarele lui... Sigur, ultima parte nu are adancimea colcaitoare a celei dintai, nici complexitatea dramatica a celei de a doua, insa cartea nu putea fi scrisa altfel.

 

Lansarea ei a avut loc spre sfarsitul anului trecut, printr-un happening cinematografic in regia lui Cristi Puiu, iar "genericul" spectacolului a fost, bineinteles, slagarul languros din anii 70 al Angelei Similea: "Ce-as fi fost daca n-ai fi existat?/Nici nu-mi pot imagina"... Pe ecran s-au perindat, intervievati de autoare, mai multi prieteni si colegi ai ei de la revista Re-publik. Unii - purtatori aparent relaxati ai unor biografii traumatice. Fiecare "personaj" era provocat sa-si imagineze ce-ar fi fost daca parintii nu s-ar fi intalnit sau ar fi ales sa-si traiasca altfel viata...

 

Ca si Baiuteii - cu care se inrudeste prin sound si atmosfera -, Fata din casa vagon nu pare a fi destinata bataliei de "categoria grea" pentru trofee generatoare de pasiuni vanitoase. Ambele fac insa parte din randul acelor carti tulburatoare, intense si, in ciuda familiaritatii lor dezarmante, rascolitor de triste. Carti care nu triseaza si care nu imbatranesc niciodata.

 

 

 

*Ana Maria Sandu, Fata din casa vagon, Editura Polirom, 2006

 

 

 

 

 

MARIA BERCEA

 

Pacat...

 

 

 

Faimosul abonament RATB in culori pastel a plecat dintre noi. In loc a aparut Cardul Activ, verde, electronic, ce trebuie validat la niste aparate potrocalii si e valabil si la metrou. Pacat insa ca inventatorii sistemului n-au prevazut si un aparat care sa taxeze un bilet cu mai putine calatorii, care sa inlocuiasca aparatele cenusii de compostat.

 

Au inceput lucrarile la Pasajul Basarab, Calea Mosilor si cine mai stie pe unde. Pacat insa ca administratorii urbei nu ne-au cumparat la fiecare o trotineta, un elicopter, un teleportor sau o casa la tara.

 

Mult amanatele lucrari de infrastructura din Centrul Istoric au demarat si ele. Pacat ca Primaria nu stia ca, incercand sa schimbe tevi, muncitorii ar putea da peste ziduri vechi, de pe vremea lui Vlad Tepes. Acum, fiecare echipa de lucratori e supravegheata de arheologi.

 

S-a redeschis Sala Studio de la TNB, care a ars in 2005. In curand vin in concert George Michael, Rolling Stones si Tori Amos la Bucuresti. La Romexpo se face un festival cu trupe internationale. Cotidianul vinde carticele cu 4 lei si, culmea, lumea le cumpara si le citeste. S-a deschis Ikea. Au aparut baruri de nefumatori.

 

Progresam. Pacat ca ne mai si poticnim.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Adevar istoric sau reteta americana

 

 

 

Programul româno-american Arte al Teatrului Odeon a mai facut un pas prin prezentarea în premiera a piesei Sunt propria mea sotie de Doug Wright (Premiul Pulitzer în anul 2004) in traducerea Ioanei Ieronim.

 

In ecuatie intra acum cazul unui personaj real, celebru în spatiul german, Lothar Berfelde, alias Charlotte von Mahlsdorf, care-l inspira pe autorul piesei prilejuindu-i aceasta creatie literara inedita. Biografia excentrica a acestui transsexual, detaliata ca document în chiar corpul lucrarii dramatice (autorul apare intervievându-si "eroina") concureaza periculos planul fictional. Nu stim, cu alte cuvinte, cine ne seduce cu adevarat - episodul real, pasionant, despre aceasta supravietuitoare (martora nazismului si comunismului care-l inspira pe Wright) sau produsul literar rezultat si, respectiv, spectacolul creat de Beatrice Rancea. Despre acesta din urma trebuie sa vorbim ca despre o reusita, mai ales luând în calcul faptul ca textul e doar o monodrama, regizoarea aducând în schimb în spectacolul ei o întreaga lume scoasa din povestile eroinei.

 

Spectaculozitatea creste si datorita spatiului scenografic conceput cu inspiratie de Constantin Ciubotaru, al carui element central este un enorm disc de fonograf cu fata acoperita de plus visiniu, care se roteste perpetuu în ritmul anilor prin care trece evocarea demarata la începutul secolului XX; la fel, oglinda uriasa pe al carei luciu se amesteca imaginile de azi si de ieri. Bagheta magica a acestei transformari sta în mâinile Charlottei, patroana unui magazin de antichitati de care e legata întreaga ei viata. Cultul obiectelor pe care le-a adunat cu pasiune obsedanta de-a lungul timpului o face simpatica pe aceasta femeie-barbat, o adevarata curiozitate pentru toti cei care privesc cu circumspectie la protectia acordata de ea defavorizatilor: homosexuali, lesbiene, evrei, chiar si contrabandisti ca Alfred, cel mai apropiat prieten. Un obiect din acest muzeu poate fi si ea, un obiect manipulat de istorie. Caci, cum altfel se poate interpreta întorsatura pe care o iau lucrurile din momentul în care aflam ca Charlotte a fost colaboratoarea serviciului de informatii Stasi? Dar aceasta eventualitate probabil nu fusese intuita de colectionara nici în varianta cea mai excentrica a aventurii ei existentiale.

 

Daca tot ceea ce relateaza scriitorul american despre personajul pe care l-a cunoscut la Berlin, în 1993, este adevarat, putem spune ca, într-adevar, viata bate literatura. Altfel ar trebui sa suspectam reteta americana a autorului de mistificari publicitare, fiindca prea sunt de toate în aceasta piesa scrisa parca pe placul amatorilor de teme de succes.

 

 Pentru Mircea Constantinescu, acest actor atât de modest, dar cât de talentat, rolul a fost o mina de aur. Nu numai pentru ca, fiind obligat sa stea mai tot timpul în scena, interpretul se confrunta cu dificultati profesionale majore, dar si pentru ca are de facut viabil un personaj construit pe o schimbare de identitate. Transfigurarea devine în acest caz de doua ori mai dificila, necesitând un joc la limita între elaborare si naturalete. Intre firesc si prefacatorie se instaleaza astfel o relatie ambigua, riscanta, pe care, din fericire, Mircea Constantinescu o exploateaza în favoarea credibilitatii. Cu masca si costumul care i-au fost rezervate (aici ar mai fi unele lucruri de comentat), actorul parcurge cu o mare discretie partitura grea a rolului, întretinând misterul acestei dedublari. Se misca economicos, rosteste inteligent, bine decupat textul, initiaza relatii expresive, chiar si atunci când nu sunt directe, cu celelalte personaje despre care e vorba pe scena. Demonizarea care se insinueaza în viziunea personajului din clipa în care aflam despre turnatoriile senine cu care-si gratula prietenii e la fel de discret sugerata de actor, pe al carui chip se poate citi un perpetuu zâmbet complice.

 

 Celelalte personaje de fundal sunt interpretate corespunzator de Dimitri Bogomaz, Marian Lepadatu, Mircea Cretu, Dan Nastase, Bianca Cristea si Sorin Gheorghiu într-o revenire patetica la scena probabil prea de mult uitata.

 

Fericit pentru spectacolul la care a luat parte efectiv, adresându-ni-se din rama unui poster enorm, Daug Wright a promis trupei si regizoarei Beatrice Rancea dupa aceasta a doua întâlnire (prima a fost cu prilejul piesei Marchizul de Sade) continuarea colaborarii în SUA. Programul Arte de schimburi între Teatrul Lark din New York si Teatrul Odeon din Bucuresti este, asadar, în asteptarea unei noi etape - ne asigura si Ioana Ieronim, care a folosit prilejul traducerii pentru realizarea unui adevarat atelier de dramaturgie bazat pe lucrul în echipa.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

"This is Spartaaa!"

 

 

 

 Ecranizarea benzilor desenate este un fenomen inceput in anii 40 in SUA si continuat cu succes in prezent. Sunt suficiente numai cateva titluri, pentru a sublinia amploarea fenomenului:  Superman (5 filme), Batman (5 filme),

 

 X-Men  (3 filme), Spiderman (3 filme). Cea mai recenta pelicula de acest gen, 300, a avut incasari record, dar a starnit si controverse.

 

 

 

 300 iese din cliseul "film dupa banda desenata cu supereroi" si abordeaza o tema istorica: batalia de la Termopile, in care 300 de spartani, condusi de regele Leonidas, au tinut piept armatelor persane mult mai numeroase, in frunte cu regele Xerxes. Desi spartanii au fost coplesiti dupa 3 zile de lupta, sacrificiul si eroismul lor au facut ca Grecia sa-si adune armatele si sa-i infranga pe persi un an mai tarziu, in batalia de la Platea.

 

Realizat dupa "romanul grafic" al lui Frank Miller (care este responsabil si de Sin City, un alt blockbuster destul de recent), 300 urmareste mai degraba transpunerea fidela a benzii desenate pe ecran decat respectarea surselor istorice. Luati "eroismul in sandale" din Gladiatorul, adaugati monstri si elefanti razboinici ca in Stapanul inelelor, apoi plusati cu efecte speciale gen Matrix si cu violenta la limita suportabilului - cam asta e reteta cu care 300 a spart topurile de incasari. Scenariul este simplu si plin de clisee (raul ucide binele pe la spate; in timp ce vitejii lupta, politicienii uneltesc s.a.), dar spectatorul trebuie sa aiba in vedere ca regizorul Zack Snyder a urmarit sa redea cat mai fidel benzile desenate. Desi scenele de lupta primeaza in fata dialogurilor, doua replici vor face cu siguranta cariera in lumea pasionatilor de film. In momentul in care un sol persan ii spune regelui Leonidas ca a te impotrivi marsului cuceritor al lui Xerxes este o nebunie, regele spartan ii arunca in fata: "Nebunie? Asta e Sparta!", dupa care il ucide. Acelasi Leonidas, simtind ca batalia se apropie de sfarsit si ca vor fi coplesiti de persi, le spune spartanilor ramasi in viata: "In seara asta cinam in iad!".

 

Filmata aproape in intregime in studio, de-a lungul a numai 60 de zile, pelicula se sprijina in mod predilect pe efectele speciale si pe artificiile de imagine (filtre de culoare si granulatie). Zack Snyder a modificat pana si celebra "falanga spartana" (formatiunea de lupta in care protagonistii formeaza un zid impenetrabil din scuturi si sulite), pentru ca batalia sa para mai spectaculoasa pe ecran. Zece studiouri de efecte speciale de pe trei continente si-au adus contributia la succesul filmului. Distributia este formata din actori relativ necunoscuti, obisnuiti ai filmelor de actiune. Desi partiturile dramatice nu ridica nici o pretentie, este de notat latura fizica a rolurilor: inainte de inceperea filmarilor, actorii au fost supusi unor antrenamente riguroase timp de 6 saptamani.

 

 300 a "beneficiat", imediat dupa lansare, si de un scandal mediatic: autoritatile de la Teheran au protestat vehement impotriva filmului, pe care l-au perceput ca fiind o bataie de joc americana la adresa poporului si culturii iraniene.

 

 Inainte de lansare, mass-media se intreba daca 300 va fi un blockbuster sau daca se va transforma rapid intr-un film cult, apreciat de o mana de fani inraiti. Cum filmul a strans peste 70 de milioane de dolari din incasari numai in primul week-end, ramane de vazut daca 300 va avea fani si peste cativa ani sau daca ramane un succes de moment.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Regizorul, vrajitoarele si Ivan Denisovici

 

 

 

Intre 22 februarie si 3 martie, a.c., Centrul de Cercetare si Creatie Teatrala "Ion Sava" al Teatrului National "I.L. Caragiale" din Bucuresti a fost gazda unui atelier sustinut de regizorul Radu Penciulescu, pe teme shakespeariene, sub titulatura "Puterea legitimeaza?". In cadrul acestuia au fost abordate piesele Richard al III-lea, Richard al II-lea si Macbeth. De lectiile lui Radu Penciulescu au beneficiat sase tineri regizori si paisprezece tineri actori si tinere actrite, alesi prin concurs. Este vorba de: Radu-Alexandru Nica, Radu Apostol, Alexandru Maftei, Catalin Vlad Vasiliu, Gelu Adrian Badea, Marcel Top (regizori) si actorii Vitalie Bichir, Relu Poalelungi, Liviu Lucaci, Ionut Caras, Vlad Zamfirescu, Gabriel Velicu, Florin Lazarescu, Mihaela Natalia Calin, Rodica Ioana Ionescu, Dana Voicu, Amalia Ciolan, Oana Ioachim, Lia Bugnar, Brandusa Casandra Mircea.

 

Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica in 1956. A fost o vreme directorul Teatrului Mic din Bucuresti. A montat spectacole de referinta, precum Regele Lear de William Shakespeare, la Teatrul National din Bucuresti (1970), sau Vicarul de Rolf Hochuth, la Teatrul "L.S. Bulandra" (in 1972). A semnat premierele romanesti ale pieselor Ciocarlia de Jean Anouilh, Doi pe un balansoar de William Gibson sau Tango de Sławomir Mrozek. A fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai cerebrali ai generatiei sale. In 1973 a plecat din tara, stabilindu-se in Suedia, unde a ocupat postul de profesor la sectia de regie a Scolii Superioare de Teatru din Malmo pana la pensionare. Dupa 1990, Radu Penciulescu a lucrat in Romania doar in sistem de work-shop (la Arcus, tot pe teme shakespeariene, sau la Olanesti, pe Cehov), cu o singura exceptie: Celalalt Cioran, un scenariu dupa Caietele lui Emil Cioran, subintitulat "atelier-lectura", realizat de criticul George Banu in colaborare cu Radu Penciulescu in 2002, la TNB.  

 

 Marti, 27 februarie: Radu Penciulescu lucreaza cu un grup de tineri actori si regizori intr-o incapere de langa sala Amfiteatru a Teatrului National. Ma nimeresc acolo intr-o pauza. Ilinca Tomoroveanu, directoarea adjuncta a TNB, face prezentarile. Pentru captatio benevolentiae, simte nevoia sa adauge "si iubeste foarte mult teatrul". Regizorul reactioneaza prompt: "Eu nu! Eu nu iubesc teatrul!". Ne indreptam spre locul repetitiilor. Din mers vine si explicatia, pe un ton plin de malitie: "Daca vrei sa scrii ceva, atat am de spus: eu imi invat elevii sa nu joace teatru!".

 

Inauntru, o echipa a Televiziunii Romania Cultural monteaza niste reflectoare. Regizorul cere sa se indeparteze unul, a carui lumina ii bate in ochi. Se revolta, cu un aer tragicomic: "Cine o sa se uite la asa ceva? Daca era un meci de fotbal..." Intrebarea va fi laitmotivul zilei. Facand o concesie gustului public, regizorul admite la un moment dat faptul ca "lumea" ar putea sa manifeste interes daca ar fi vorba de o montare in toata regula. Dar Penciulescu nu mai lucreaza de mult in acest sistem. "Ma straduiesc de decenii sa distrug imaginea care s-a creat aici despre mine. Vreau sa redevin anonim, sa imi fac treaba in anonimat", imi va spune intr-alta pauza, cu jumatate de gura. Deocamdata le convoaca pe vrajitoarele din Macbeth (actul I, scena I). Le angreneaza in tot soiul de joculete de "imprietenire", care inlesnesc comunicarea de dincolo de cuvinte. Mai intai vin gesturile, mimica, privirea, apoi replicile, iar, in cele din urma, "caracterul" personajului. Regizorul le cere "vrajitoarelor" sa inventeze o "pasareasca" a lor, un "cod", si sa ne dea noua, spectatorilor, cu tifla. Se tine de profesiunea de credinta de la inceput, sanctionand, foarte prompt, orice accent teatral, cautat (voci sau rasete cavernoase, atitudini "demonice"). Vrea niste vrajitoare verosimile pentru contemporani. Indicatiile sale merg in contra ocultului, a misticismului - "Cine mai crede acum in lucrurile astea?"... Dupa care tot el vine cu dezmintirea si ne povesteste cum, la aceeasi intrebare, un elev de-al sau din America de Sud i-a raspuns ca mama sa este vrajitoare - si inca una foarte respectata de comunitate. Atmosfera de magie se va naste, pe de o parte, din sentimentul complicitatii dintre cele trei vrajitoare, pe de alta parte, din cel al excluderii resimtit de public, ne asigura regizorul. La scena cu ofiterul care vine sa il anunte pe regele Duncan de victoria trupelor sale, conduse in batalie de Macbeth (actul I, scena II), Radu Penciulescu are pregatite alte istorii. Ofiterul, naclait de sange, inainteaza greu, se prabuseste de pe picioare. Regizorul isi aminteste patania pe care i-a relatat-o o actrita mai de mult: fiind invitata la un dineu super-select, intr-o cladire cu un imens covor rosu la intrare, stapanita de trac in timp ce pasea pe acesta, la un moment dat s-a poticnit - i-a fost pur si simplu imposibil sa mearga mai departe. Ce se intamplase? La primul pas nimerise cu varful pantofului sub tesatura covorului rosu, pe care il "luase" apoi cu ea, fara sa-si dea seama. Covorul crescuse movilita in dreptul ei, pana cand, ajuns la nivelul coapselor, o imobilizase complet. "Imagineaza-ti ca impingi covorul acela rosu, pana nu mai poti! E un covor de sange!", ii spune regizorul "ofiterului" nostru, care se executa impecabil. Urmeaza o secventa pe care Penciulescu o numeste a "profanarii cadavrului": vrajitoarele, crezandu-l mort, il intorc pe toate partile, il buzunaresc, cea mai ghidusa il ciupeste de nas etc. El insa isi va reveni, temporar, ducandu-si solia pana la capat. Va muri in bratele a doi oameni din alaiul regal, care vor avea grija sa isi insuseasca incaltarile proaspatului decedat. Noi, cei din public, nu mai stim cum sa reactionam. De la povestea covorului rosu ne pufneste mereu rasul, alteori chinurile ofiterului ne fac sa amutim, trecem rapid de la veselie la tristete si apoi iar la veselie. "Asa e si in viata", comenteaza regizorul, facandu-se ecou nelinistilor noastre. "Omul se adapteaza la conditiile cele mai ingrozitoare, supravietuieste. Lucrurile marunte, detaliile isi au rostul lor". Si ni-l da drept exemplu pe Ivan Denisovici, protagonistul nuvelei lui Soljenitin: detinut cu vasta "experienta" a lagarului sovietic, Suhov nu se repede niciodata la mancare, oricat de infometat ar fi. Ora mesei il gaseste inarmat cu o rabdare de fier. Fiecare imbucatura se mesteca pe indelete, sa dureze. Mai ales painea nu se inghite dintr-o data, ci se pastreaza intotdeauna un cocolos, cu un pic de coaja deasupra, pentru final, cand, cu ajutorul lui, va fi lustruit vasul de ultimele dare de fiertura.

 

 

 

Rabdare si tutun...

 

           

 

In pauza dintre scene, faimosul regizor, tolanit pe o canapea din hall-ul teatrului, fumeaza pipa, adancit in sine, cu aerul demn al unui matroz din marile nordului. Pana mai adineauri, Radu Penciulescu era pentru mine un nume din carti. Nu i-am vazut decat un spectacol, Celalalt Cioran, nu dintre cele mai reprezentative. Nici nu eram nascuta cand el si-a inceput exilul. Ce fac? Il somez sa isi justifice prestigiul, obligandu-l sa-si rezume existenta in cateva fraze? A plecat in contextul interzicerii Revizorului lui Pintilie si al "tezelor din iulie", pentru ca in teatre se instalase frica, iar regizorii nu mai primeau de lucru. Celor din generatia sa li se ofereau, in schimb, pasapoarte, imi spune. Totusi, nu si-a luat lumea in cap cu gandul de a ramane dincolo. "Lucrurile capata culoare in timp. Mai intai, omul se duce la gara, isi ia bilet, se urca in tren - si asa mai departe. Dumneata iti inchipui ca exista posibilitatea sa iti faci un plan pe termen lung..." - un latrat de caine ne intrerupe exact in momentul acesta conversatia - quod erat demonstrandum! (E un maidanez, mascota Nationalului.) "Nu-i vremea sub om, ci omul sub vremi, parca asa ziceau cronicarii". Imi vine imediat in minte Ivan Denisovici. Toata ziua regizorul a vorbit, direct sau prin aluzii, despre jocul intamplarii si puterea omului de a indura. "- De ce «Puterea legitimeaza?» - tocmai titlul acesta? Aveati deja in minte un posibil raspuns? - Ceva trebuie sa alegi ca sa incepi o activitate - apoi vezi daca alegerea asta e generoasa sau atrofianta. Trebuie sa ii pui pe tinerii actori in situatia de a explora un anume adevar filozofic sau istoric. - De ce nu lucrati pe un text contemporan? - Dramaturgia contemporana are nevoie de competenta unui teatru, in timp ce o situatie de studiu cere material competent, care sa ii ajute pe actori sa devina competenti. Nu stiu in ce masura o comedioara despre pierderea banilor la cumparat de paine poate genera o problematica destul de ampla ca niste actori sa isi poata defini existenta istorica. Iti trebuie o distanta, iti trebuie un drum de parcurs... Daca spui cuvantul «Antigona», acesta te pune dintr-o data in stare de alerta, te desteapta. «Daca vrei sa culegi perle, rupe intai colierul», spune un proverb chinezesc. Ca sa ajungi la un adevar, trebuie sa il inconjori destul de des, pana cand misterul lui incepe sa-ti devina familiar. Trebuie sa largesti baza, ca sa poti sa stai in picioare.

 

 In acelasi timp, daca vorbim de Shakespeare, drama foarte multor spectacole shakespeariene pe care le vedem, peste tot in lume, este aceea ca oamenii pun in scena monumente literare, in loc sa ii intereseze care sunt fortele ce concura la nasterea situatiilor. Personajele din piesa nu au citit piesa! Ele nu se considera nici bune, nici rele, nici fericite, nici nefericite. Ele trebuie sa actioneze in functie de elementele realitatii". Din nou, asadar, interventia elementelor, jocul intamplarii, voia sortii.

 

Se termina pauza. E randul Lady-ei Macbeth sa intre in scena, in stare de somnambulism (actul IV, scena I). Dar, pana la monologul sau, spectatorii sunt introdusi in atmosfera de catre doua personaje secundare: doctorul si dama de onoare. Doua partituri aparent minore, pe care interpretii, la insistentele regizorului, sunt obligati sa le trateze cu toata seriozitatea. Asteptarea devine tot mai incordata. Din coltul inspre care se indreapta privirile noastre poate sa apara oricine. Inainte sa reinceapa lucrul, se zvonea ca o sa ne faca o vizita Olga Tudorache. Asa ca, atunci cand se pregateste intrarea Lady-ei Macbeth, ma gandesc ce lovitura de teatru ar fi sa apara, tocmai acum, "Regina mama"! Spectacolul omonim se joaca de obicei la cativa metri de locul unde ne aflam. Urmarind-o in el pe Olga Tudorache, am gasit pentru prima data un echivalent scenic pentru ceea ce Rebreanu ii cerea prozatorului: "rabdare scenica". O rabdare colosala, de tocit muntii si facut sufletul plastilina! (Rabdarea lui Ivan Denisovici?!) Este ceea ce cred ca incearca Radu Penciulescu sa sadeasca in ucenicii sai. Din pacate, timpul nu mai are el rabdare cu noi. Regizorul fuge sa prinda Unchiul Vania, de la Bulandra. Alaturi de Shakespeare si de tragicii greci, Cehov ramane marea sa pasiune. "Cand eram tanar si ma ocupam de Cehov, ii intelegeam foarte bine pe Iasa, pe Duniasa, dar imi puneam foarte putine probleme in legatura cu Gaev…".

 

Afara, pe treptele din fata Nationalului, manifestatia in apararea ministrului Justitiei, Monica Macovei, e la spart. Lumea se risipeste care incotro. "Puterea legitimeaza?", imi rasuna in cap intrebarea regizorului. Dar, mai intai, care putere?! Imi vin in minte mainile lui Radu Penciulescu, framantand in causul palmei pipa pretioasa, ca pe un cocolos de paine.

 

 

 

 

 

RUXANDRA CESEREANU

 

Nasterea dorintelor lichide

 

 

 

 Nasterea dorintelor lichide  este titlul volumului experimental de proza al Ruxandrei Cesereanu care va fi publicat anul acesta la editura Cartea Romaneasca. Volumul este in intregime consacrat relatiilor misterioase dintre femei si barbati, chiar daca portretele barbatilor sunt cele care domina. Fantazarea erotica din acest volum este inrudita partial cu aceea din romanul anterior al autoarei, Tricephalos.

 

 

 

Probabil ca mintea mea este una de pederast, probabil ca am un fel de a contabiliza pretul carnii sexuale si de a-l negocia, intrarea in scena a oricui este mai intotdeauna aceea a unui barman care isi cantareste clientii, le cantareste posibila prestatie sexuala si icnetele, daca nu vor fi fiind mai multe de acest soi, tot ce pot sa admit este ca, in vreme ce ma pregateam in curatie pentru ceasul deplin al ritualului amoros, la fel de intens pacatuiam cu gandul si nu oricum, ci greoi, impotmolit, malos, aluvionar, pur si simplu imi inchipuiam de mii de ori ca cineva ori ceva sapa harnic in mine ajungand oare unde, breaking through to the other side?, cu narcomanie spurcata simteam toate acestea, cum sunt luata pe sus, aburcata pe umeri, purtata in zbor, amusinata, apoi fumata ca o tigara de foi, prizata ca un tutun cubanez, ca sunt doza cuiva, injectata in venele unui barbat, a unuia singur, si ca apoi barbatul acela devine el insusi o injectie uriasa, matura, barbatul acela nu avea cap dar avea trupul celui dintai baiat care as fi dorit sa ma atinga, cred ca si el simtea asijderea de fapt, si el fantasma cu vizuina despre care nu stia foarte multe lucruri, cu moliciunile ei tainice zgandarite de intrari si iesiri, sexualitatea pulsa in noi cu nebunia ei mica, important era sa nu fie o eschimoasa sexualitatea aceasta, sa nu aiba nasul rece si obrajii ca gheata, ci sa faca pe salvamarul, sa fie impetuoasa, curajoasa, fara spaime, sa nu aiba tabuuri, macar inauntrul pacatului cu gandul sa nu aiba tabuuri, sa nu fie coperta unei reviste mondene, un mozaic nervos, eu voiam de fapt sa fac dragoste pana in plasele fara sa stiu ce inseamna asta, mi-era teama si sa nu cedez nervos de atata asteptare, mi-era teama sa nu ma ponosesc de nerabdare ca o buruiana terfelita, spectrala, inghesuita de ea insasi, sexualitatea putea fi si o forma de azil fara batrani, un bulevard misto pe care scheauna neputinciosii, ghiortaiam de fapt de pofta, eram cumplit de lacoma de dragoste, de acel prim facut al dragostei, la repezeala, fara vreun pat, valvartej, puhoi, taifun, riscul era sa ma chircesc de atata asteptare, sa o iau razna, sa ajung sa infig ace in mine ca intr-o papusa voodoo, sa ma hodorogesc, sa ma eunucesc, riscul era sa nu mai stiu sa-mi furnizez placere din pricini de amanare a placerii, pentru ca, nu-i asa?, cand esti fecioara ai la indemana si talismane si mai ales gandirea magica, or aceasta mai cu seama este periculoasa, suceste mintile, te face sa proiectezi intr-un pusti tocmai pe barbatul vietii tale, sau te face sa prevezi in primul facut al dragostei tocmai gustul genezei, al perechii arhetipale, cand de fapt lucrurile nu stau deloc asa, adolescentii sunt niste ogari care pot rezista la multe probe de incercare, niste lebede negre care cu greu isi gasesc perechea, tocmai de aceea au in ei ceva de travestiti, sunt usor preschimbatori si anamorfotici, sunt un fel de narcomani foarte sensibili care au carnea la indemana dar si la neindemana, din astfel de pricini ei tremura mai des si tipa la fel, este ca si cum ar fi posesorii unui jargon cicatrizat, ca si cum pielea lor ar fi basicata de pofta dar si claustrata intr-un iglu, cazand moi si rigizi in acelasi timp inauntrul lor insile, de altfel adolescentii sunt destul de iesiti din tatani tocmai fiindca au seva pentru vreo cateva vieti nu doar pentru una, vreau sa spun cu asta ca eram pacatoasa cu gandul in chip deslusit, ca simteam cu asupra de masura, eram pofticioasa, eram nestavilita, voiam sa fiu atinsa la nesfarsit, atingerea nu putea fi doar de un fel ci de mai multe, incolaceala carnii avea aroma si penumbre si un miros negru de viata vie, asa ca eu ma gandeam la sexul meu ca la un burete, asa ca in ciuda felului dizgratios in care puteau fi percepute lucrurile stiam ca simt vertiginos intrucat nu mai voiam surogate ci mistuiri deloc pasnice, chiar vraiste, pravalite, deloc sfrijite, care ar fi linsat la o adica nesupunerea dar fiindca ravnea tocmai precizia nebuniei, a urdorilor si transparentelor nebuniei, la urma urmei in adolescenta aceasta e vrerea oricarui organ - sa posede nestatornic, sa plonjeze, sa explodeze, sa ricaneze, in adolescenta devii un fel de pradator sexual fara sa stii ca esti asa ceva, te rostogolesti pe un tobogan epidermic si faci tambalau si te azmuti singur si nu mai stii ce sa faci cu pofta ta ca sa nu te naucesti de-a binelea, in adolescenta foamea sexuala te determina sa iti faci provizii ca o camila, ca sa fii sigur ca poti oricand sa consumi ceea ce doresti, pipeta din mintea mea picura prin urmare la nesfarsit pofta si iar pofta, aveam buzele uscate si luminite nefiresti jucand in ochi, luminite captusite cu o nestavilire bolnavicioasa, voiam sa-mi negociez marfa iar marfa mea era sexul, orificii obscene, disperate si devastate de dorinta, asa imi inchipuiam eu lumea pompata cu viata imediata, o lume peste care eroziunea avea sa se iveasca ceva mai tarziu, dar pana atunci eu eram in centrul acelei lumi a viscerelor ravnitoare, innebunite de excitatie purpurie dar inexpresiva, oarecum tembela, intru totul animalica, de necuvantatoare, o excitatie inchegata in ea insasi de arhitecturi miscatoare, de muschi gadilati, mangaiati, de fapt pacatul meu cu gandul atat de grandios construit ca un edificiu cu sute de etaje asta si facea - producea o zgandarire voluptuoasa prelingandu-se lasciv si facand de petrecanie trupului meu, chiar asa facandu-i de petrecanie, e bine spus, alintandu-l dar si maturizandu-l cu de-a sila, scotocindu-l prin toate maghernitele lui, toate acele locuri despre care nu stiusem ca ar putea si ele sa provoace placere, de pilda incheietura mainii atinsa cu un deget desenand usor un cerc ma facea sa scheaun sau atingerea lobului urechii cu limba celuilalt ma facea sa scancesc ca o frunza mototolita sau atingerea franta a barbiei ma facea sa delirez aproape, ce erau toate acestea daca nu niste mici explozii cosmice facandu-te sa te elimini pe tine tocmai ca sa te umpli mai bine tot de tine, eram dispusa sa fac orice fel de pungasie corporala doar ca sa simt mai mult si mai intens, eram hotarata chiar sa devin un fel de infractoare epidermica doar ca sa ma asigur de persistenta placerii, corpul meu voia sa fie decorticat, astepta un fel de macelar senzual care sa cunoasca tehnica descuamarii pe indelete, nimic nu era prozaic in aceasta asteptare, nimic nu era interzis, ci doar amanat poate, astfel de lucruri pot fi percepute insa doar in adolescenta cand simtirea nu este inca ranceda ci se afla cel mai aproape de carne si sange, cand viata este o sugativa cu picioare de caracatita si cerneala de sepie, cand trupul desi nu este in sarbatoare deplina stie din instinct sa se bucure de licorile sale benchetuind intre frontiere crude, cruzimea prin urmare era, este, poate fi o cheie a acestor senzatii cu aburi de sulf si iasomie, o televiziune interna care drogheaza cu imagini violente si moi in acelasi timp, carciuma vesnica a fiecaruia dintre noi este numai si numai fantezia dementa, cu ea dormim, pe ea o mancam si tot pe ea o ucidem la o adica, adolescenta are ramificatii catre toate palatele si mahalalele lumii interioare, iar prin intermediul acestora fantezia este un conductor de energie care pulverizeaza toate rezistentele, desvrajindu-le insa doar pentru a proclama regatul imperturbabil a orice este posibil si a totul este ingaduit, fantezia din adolescenta este tot o intersectie ca si aceea de la maturitate, deosebirea dintre ele este doar de ritm, nu de intensitate, in adolescenta erotismul este invalmasit si pufaie ca o locomotiva, la maturitate el are rabdare de fachir pervers, ce paradox util in acest caz, de fachir pervers care nu se mai prosterneaza in fata desertului si nici nu mai cerseste, ci sta la panda ca un magistral sarpe boa pe cale de a-si inghiti propriul sau libido uriesesc, nesatios, incalculabil, cam asa se vede la un interval mocnit de ani deosebirea dintre adolescenta sacra si salbatica si maturitatea stapanita dar atat de consistenta in langori, pentru asa ceva nu exista terapie, ci doar prelungirea langorii, amploarea ei pana la satietate, desi ar fi mai bine sa nu ne saturam niciodata de astfel de lucruri ci sa le consumam pe indelete chiar daca exista defectul de fabricatie al voluptatii, oare cum se naste ea, de unde vine si unde se duce, intrebari stupide (desi nu intotdeauna) pe care ni le punem in legatura cu viata, dar sa ma intorc la spiritul arzand al adolescentei in care fantasmele sexuale pot fi traite precum o cocaina prizata, mintea mea era o marfa proaspata si aluvionara pe vremea aceea, perversiunile nu aveau consistenta bolnava ci un soi de magie de felinar, nici nu era vorba de perversiuni de fapt, ci de fantasme in valvartej de parca as fi facut o cura imediat dupa ce luam o doza de cocaina, eram ca un motel pe autostrada inconjurat de reclame cu sclipici dement, eram ca o sonda de petrol sau ca o benzinarie inainte de a fi depanata, vedeam in barbat un abces portocaliu drept care imi venea sa ii strig mormane de obscenitati, dar nimic din toate acestea nu au iesit din mine ci au ramas sigilate pe dinauntru si pe dinafara, nimic din toate acestea nu m-au mocirlit neaparat si nu m-au preschimbat intr-o rampa de gunoi, pentru ca exista ceva in mine ce nimeni nu putea sa evite, o zona a vietii ca un supermarket, plina cu de toate dar mai ales cu senzatii si delir, iar aceasta zona era dorinta viscerala combinata cu langoarea inimii si a mintii, cu zacerea acestora una intr-alta ca intr-o sala de asteptare corcita cu o odaie de spital, fantasmele imi furnizau tinctura mentala pentru destule rani si frustrari - si poate ca cea mai mare asteptare si frustrare din viata unei tinere fete este tocmai aceasta, intaia noapte care te izbeste cu vulturul sau falfaitor, arabescuri ale langorilor si intepaturi ale dorintelor si pete vag intunecate ale vietii sexuale care da sa inceapa, totul se strange apoi ca intr-o palnie care pompeaza si creierul si genitalele cu sange mult prea salin, infestat de pofta, fireste eu povestesc acum ceea ce s-a intamplat atunci, dar o fac dupa douazeci de ani, o fac oarecum detasat si in acelasi timp tanjind nespus dupa emotiile proaspete de atunci, dupa pradalnicia mea, dupa toxicomania careia tineam cu dintii sa ii pastrez anonimia, paream sa fiu, deci, un agent electoral al vremurilor trecute, un comisvoiajor fara bagaje altfel decat fantasmatice, eram o matura marcata de aratarile foarte tineretii ei, aratari nesatioase care emanau cu de la sine putere un drog lipicios ce-mi lustruia asteptarile, oare chiar le lustruia sau mai degraba imi slefuia pacatele cu gandul in care ma specializasem de atata vreme, acele pacate cu gandul, murdare foarte si nu prea, pe care le avusesem in timpul experimentului de tantra yoga, acum, desigur, totul tine si de retorica, de discurs, de felul in care bagheta mea magica este capabila sa condenseze libertatea deliranta a dorintelor de odinioara, a efluviilor, paclelor, a delictelor flagrante care inca pot ghiftui, este si aceasta un fel de anestezie solitara care solutioneaza doar partial, care conecteaza la ce?, la implozia de odinioara, de parca as traversa o metropola parasita, locuita doar de amintiri coagulate in resturi si gunoaie, daca ar trebui sa scuip acum probabil ca pe mine insami cea de atunci m-as scuipa, dar cu tandrete, fara blocaj, fara stigmate, fara schizofrenie, chiar daca mereu si mereu traim rupti in doua, faptul acesta ma face sa ma gandesc la un acvariu dublu, cu apa de doua ori in jurul sticlei, cu pesti de doua ori cuprinsi intre granitele spatiului dreptunghiular, probabil ca eu construiesc acum un soi de ceremonie a ceaiului pentru cea care am fost odinioara dar si pentru cea care sunt inca si care nu simte neaparat diform, in corp de inger sufletul diform, darmite in corpul de neinger pe care il avem majoritatea, sa ma intorc insa la atingere, la ce este aceasta, prima si cea de pe urma atingere, intaia atingere care are sensul unui botez manipulator, intaia atingere care poate produce reactia de spalare a creierului daca ajungi sa te gandesti la ea toata viata, sa o rememorezi cu toata energia ta muritoare, maiestria celei dintai atingeri, brutalitatea sau sfiosenia ei, atingerea este un tratament uman de lunga durata s-ar putea spune, in care nu exista birocrati, din fericire, ci doar calauze indemanatice sau nu, anamorfotice adesea, apte sa faca sa vibreze carnea si sufletul si mintea la un loc, intr-o frenezie maturata de reflectoare de zi si noapte, atingerea este o bautura alcoolica vanduta la licitatie, o spirtoasa bauta cu zeci de cuburi de gheata sau, dimpotriva, fiarta in cazane uriase la soarele amiezii, atingerea era o alifie pentru ca oricine, apartinand oricarui sex, sa poata fi oricand expus unei perchezitii, fireste atingerea putea produce devianta, boala, tumora unor senzatii iesite din tatani, dar poate ca atingerea trebuia sa fie mai ales o forma de recunostinta pentru faptul ca existam aici si acum, ca electricitatea de pret a lumii putea fi actionata la comanda noastra, ca placerea pura este la indemana chiar daca secreta o mica dementa, atingerea nu tine apoi strict de goliciune, corpul nu trebuie asaltat intotdeauna direct, pentru ca isi dizolva prea repede secretele, pentru ca naparlirea din pricina voluptatii se cuvine a fi evitata, atingerea este precum un interogatoriu benefic care excita la nesfarsit si care poate induce dependenta intre victima si calau, o competitie heterosexuala cu trupelnicia, doar fantasmele regleaza epidermic, numai ele izbutesc sa inminuneze ori sa tortureze, doar fantasmele au cizme speciale de motan incaltat, doar ele pot darui libertate ori priva de libertate, atingerea depinde de ele ca de aer si apa, putem vorbi apoi de autohipnoza atingerii, despre cum este sa devii compulsiv de parca ai avea un blit in creier iar erotismul devine o serpuire fara trup, dar sa ma intorc la prima mea atingere si la mintea mea bolnava de atunci, nu foarte bolnava dar totusi destul de, iar de vina era doar uriasa pofta care locuia in mine ca o pisica inraita, alungata de acasa, ajunsesem din astfel de pricini sa proiectez in primul meu barbat un infirmier sofisticat, un traficant de carne alba, era el insusi un narcotic pe care il prizam de la departare, de fapt ceea ce mi se intampla atunci li se intampla probabil si ascetilor in desert si tuturor pustnicilor, Sfantul Anton napastuitul ispitit in fel si chip, in cazul meu tentatiile nu luau chipul monstrilor, ci strict pe acela al unui sex imens, carnos, ubicuu, ambivalent, acest sex imi cauza mahmureala, acest sex al meu de inca nefemeie si al inca nebarbatului meu, fara minuni, fara magie, dar cu turbulente oarecum avangardiste, in care suavitatea este pierduta din pricina mintii aproape perverse care nu poate fi tinuta in frau, orice s-ar spune nu riscam deloc sa ma plictisesc cu atingerile mele dereglate la maximum, cu proiectia lor la nivel cosmic, blazarea nu avea sa vina niciodata, eram precum un colonialist defrisand pamanturi straine, iar atingerea care voiam sa devina calina nu devenise inca a mea, chiar daca nu era nici a altcuiva, de fapt ma-nchipuiam intr-o tara fara toxine, neparalizata vreodata in corporalitatea sa, o tara ultrasenzoriala, in care aterizam din vazduh pe canapele late de plus, atingerea era un soc divin, ce naivitate in proiectia mea, ce perspectiva primitiva, neslefuita, nerasata, si totusi intuitia mea functiona asa cum putea, chiar daca aveam perceptii cauciucate la varf, chiar daca eram imatura, ma-nchipuiam, deci, tipand de multiple atingeri, scufundata de dimensiunea epidermica intr-o deriva, tihnita si nelinistitoare in acelasi timp, eram o marinareasa, imi placea cuvantul acesta, o marinareasa si poate o viitoare dantelareasa a trupului si a trupelniciei, caci nu este acelasi lucru, trupul i-un obiect cald, moale, utilizat ca atare, iar trupelnicia este o stare de cunoastere si chiar o stare de existenta care iese din aici si acum, fericiti cei care pot sa o pastreze cu ei toata viata, de la nastere pana la moarte, intrucat s-ar putea spune ca prima atingere nu este doar una erotica si frisonanta, ci si una de iesire din pantec in lumea de aer, foc, pamant si apa, atingerea de dupa nastere si de dupa cel mai adanc somn, completata doar de atingerea de dinainte de moarte, oarecare concupiscenta inghesuita desi nu grabita exista in ambele, aceasta o spun acum, chiar daca vorbesc in numele celei de atunci, in numele fecioarei care ravnea sa experimenteze intr-un fel lipsit de experienta, din pricina aceasta eu sau mai bine zis ea cea de atunci semana cu o stripteusa, cu un trup care se dezbraca incetul cu incetul dorind sa starneasca in mod aparte, caci lumea este facuta din excitatie suta la suta, granulata sau fina, excitatie care se raspandeste pe suta de metri a vietii active mai repede decat pulberea stelara, ca sa suiere ca o locomotiva si sa descopere avantajul unui climax mereu perfectibil, viata mea de acum, chiar daca nu a uitat starea de trupelnicie, a uitat altceva, anume infectia dulce si umflatura dragostei in suflet, o para pompandu-si sangele ca intr-un spital unde nu mai exista nici medici, nici pacienti, ci doar organe ramase singure, functionand in gol, eu nu voiam ca inima, nici sufletul si nici chiar trupul meu sa functioneze in gol, niste mecanisme ale nimanui, eu voiam ceremonii intrucatva regale, palimpsest de senzatii, mestesug alunecos, sortite sa ma faca sa fiu vie cat sa nu mai uit niciodata ca sunt femeie in carne si oase, ca am puterea sa iubesc cat sa distrug si sa fac apoi la loc intreaga lume, astfel incat aceasta sa nu mai fie amputata si acida, chiar daca de gradinile zoologice cu necazurile urat mirositoare nu se va putea scapa vreodata, eram un pasager care isi cultiva corpul pe tocmai corabia sa infruntand stihiile, mai grele si periculoase erau insa stihiile din minte decat cele trupesti, aceasta o stim cu totii, si uneori e nevoie de picioroange de sustinere ca sa nu navalim fara oprelisti asupra carnii noastre nu intotdeauna bineprimitoare ci doar tolerante, intre amintirea mea si viata de acum statea un alcov in forma de sah, unde regina era castigata de nebun, iar regele era castigat de un pion, sa spunem un cersetor sau un gunoier, distanta sufleteasca si corporala intre doua lucruri contine aproape intotdeauna ceva de bestie bruna, nu stiu cum sa o numesc astfel, asa si eu, femeie la maturitate cu arcadele ricosate de o mirare continua, cine eram eu, ce doream de fapt, ce doream in sensul poftei, ce era dorinta, pragul unei suburbii, vestibulul unei incaperi confuze, culoarul catre ce?, catre un tunel care mocnea in mine prevestind o nebunie ce s-ar fi declansat automat?, o femeie cu leziune la suflet, cu crestaturi invizibile la vene, cu nuferi putrezi in creier, o acuarela ranita de infectia unei hartii creponate, in noi toti, intelectuali mai mult sau mai putin rafinati, exista din plin o obscenitate taraneasca, primitiva, care rabufneste tocmai din pricini de prea mult intelect pus pe tapet, in noi toti exista un jeg visceral, crepuscular, care nu poate fi camuflat intotdeauna, dar aceste lucruri tin deja de licaririle enigmei specifice fapturii umane, de izul nostru proletar care a intrat in pori si nu mai poate fi scos de acolo, de promontoriul mirosind brutal a petrol ca intr-un cinematograf sarac, trup si suflet si minte, iata o bolboroseala de stari in picaj, un fel de supradoza pana la mistuire, ce sa faci cu trupul decat sa-l folosesti macar cu oarecare tandrete de intretinere daca nu cumva cu fierbinteala, ce sa faci cu sufletul decat sa-l lasi sa cada in hau ca sa se poata ridica mai vertiginos spre inaltimi nezgribulite, ce sa faci cu mintea decat sa o ciocnesti de toate lucrurile si fapturile iesite in cale, asta inseamna de fapt viata, ciocnire, frecare, scrasneala.

 

 

 

(Fragment din volumul de proza in curs de aparitie la editura Cartea Romaneasca)

 

 

 

 

 

NICOLAE MANOLESCU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU

 

Nu avem nici un interes sa imbatranim Uniunea si s-o transformam in azil

 

 

 

Uniunea Scriitorilor - un brand: stabilizare financiara, activitate pe programe

 

 

 

 Sa trecem in revista ceea ce s-a realizat la  Uniunea Scriitorilor in cei doi ani de mandat.

 

In primul rand am reusit sa ne stabilizam financiar, incepand sa incasam obligatiile altora fata de noi, care nu s-au incasat pana acum niciodata.

 

 Inseamna ca nu  Uniunea Scriitorilor nu era stabilizata financiar?

 

Nu. Era intr-o permanenta criza de bani. In momentul de fata ne-am putut permite sa finantam programe, sa marim lefurile, suntem in parteneriate cu diferite institutii pe tot felul de teme, ceea ce nu ne puteam permite inainte. In al doilea rand, as spune ca am inceput sa lucram pe programe, unele dintre ele destul de complexe, pe care le facem singuri sau in parteneriat. Unele dintre ele sunt cunoscute mai de mult, le-am mostenit - e vorba de Zilele si noptile de literatura de la Neptun. Pe langa asta, ne-am propus inca de anul trecut si am si rezervat pentru 2007 niste sume de bani cu care sa putem sa punem pe picioare programe care vin in cea mai mare parte de la scriitori, membri ai USR, din tara si chiar din strainatate. Noi le-am triat si le-am acceptat pe cele care corespundeau criteriilor noastre. Vom repeta aceasta operatie pentru a doua jumatate a anului. Este un evantai larg de programe, de la tot felul de simpozioane pana la editari - nu atat de carti ale autorilor, pentru ca nu avem aceasta posibilitate, dar de lucrari legate de literatura, de viata literara, de US. Avem un program de refacere a Bibliotecii US. Vom reface cataloagele si, din toamna, vom intra pe un sistem computerizat, cu ajutorul BCU, care ne-a oferit sprijinul. Cartile vor fi accesibile si direct pe calculator, exact ca intr-o biblioteca normala. Asta ne va permite sa apelam la colegii nostri ca, atunci cand le apare o carte, sa o dea intr-un exemplar sau mai multe la biblioteca. Pana acum i-am rugat, unii au si venit, dar, din pacate, nu aveam unde sa le depozitam. Acum suntem in stadiul in care le putem primi. Am facut, de asemenea, un colocviu anual, sa vedem cat rezistam, al tinerilor scriitori. A avut loc la Bucuresti in 2006, va avea loc in 2007, in aprilie, organizat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Am pus pe picioare, de asemenea, revista Noua literatura, revista tinerilor, din care au aparut deja 3 numere, pentru care am facut concurs, unul dintre cele 5-6 proiecte s-a ales in Comitetul Director. In acest moment revista are sediu, are echipa, are ordinatoare, are tot ce ii trebuie. O finantam, ca de obicei la inceput, noi, integral, dupa care, desigur, va trebui sa-si caute sponsori.

 

Total?

 

Nu total, in parte. Vor proceda asa cum procedeaza si alte publicatii ale US, pentru ca noi avem aici mai multe categorii. Nu vorbesc de cele sub egida, vorbesc de cele care sunt proprietatea noastra. Diferenta este ca cele care nu sunt proprietatea noastra pot fi sprijinite de noi, dar nu putem, de exemplu, plati salariile si alte asemenea lucruri.

 

Si atunci scrieti "sub egida"?

 

Da. Si sunt unele sub egida care nu au avut pretentii financiare, au dorit numai o acoperire onorabila.

 

Asta e foarte rar.

 

Nu e foarte rar. Oamenii scot reviste - prin consilii judetene sau municipale, diferite organisme locale de felul acesta - si vor sa fie sub egida US. Si noi am acceptat. E un brand.

 

Si nu acceptati orice, probabil.

 

Evident. Se face o selectie in Comitetul Director, se propun, le acceptam, le respingem, de la caz la caz. Cele care sunt in proprietatea noastra sunt sprijinite inclusiv cu salarii. Am facut un intreg sistem standardizat de salarii, le-am crescut si l-am facut in asa fel incat toate publicatiile, in functie de periodicitate, sa aiba o anumita proportie de bani pe care ii primesc de la Uniune. Am facut in acelasi timp parteneriate, de pilda, cu Jurnalul National, unde publicam saptamanal un articol despre un scriitor, cu bibliografie, cu fotografie, redactat de un critic cunoscut. Si operatia asta a inceput de mai mult timp si merge foarte bine. Suntem bucurosi de aceasta colaborare, avand in vedere tirajele relativ scazute ale publicatiilor literare. Este pe cale sa inceapa un intreg program de afisare in mijloacele de transport in comun, in Bucuresti, a unor texte din poeti, din scriitori, in general texte scurte, desigur... Aici, in Franta, e un sistem bine cunoscut si utilizat. Suntem in parteneriat cu Primaria Capitalei, cu Primaria sectorului 2 si cu ArCuB, fiecare cu partea lui. De la inceput am avut o buna colaborare cu Sectorul 2. Sa nu uitam de altfel ca ultimele runde de premii ale Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti s-au decernat la Sectorul 2. De altfel, d-l primar Ontanu a fost prezent la Zilele si noptile de literatura de anul trecut, din septembrie, si are o echipa culturala extraordinara la Sectorul 2, cu Ruxandra Garofeanu si altii. Colaboram foarte bine si cu Primaria Generala, aici avem chiar interese majore, fiindca cladirea Casa Monteoru din Cal. Victoriei ne este concesionata noua pe 40 si nu stiu cati de ani, dar ea este de fapt in proprietatea Primariei, care trece in 2008 pe un program de refacere a structurilor.

 

Asta inseamna ca vor fi golite birourile...?

 

Nu neaparat, pentru ca lucrurile astea dureaza mult si se fac incepand de la acoperis, pe din afara mai intai, apoi pe dinauntru.

 

Era momentul, cladirea pare subreda, desi e foarte frumoasa.

 

E subreda, pentru ca toate constructiile astea Mincu se pare ca nu au contat foarte tare pe fundatie. Casa a mai fost o data intr-un proiect al Primariei, a avut schele pe ea si la schimbarea primarului au disparut si schelele.

 

M-a prins un cutremur acolo si n-a fost deloc placut.

 

Stiu cand era asta. Ne-am si intalnit. Eram pe Cal. Victoriei, cu Marian Munteanu. Plecasem de la facultate, el tocmai terminase, mi se pare, in anul ala, si in dreptul Uniunii v-am vazut pe toti acolo, jumatate in curte, jumatate in poarta, speriati de moarte. Asta era prin 1991-92.

 

Sunt de amintit si programele sociale. Am impresia ca sunteti acum inundati de cereri.

 

A inceput sa functioneze pensia suplimentara, din martie. Desigur, in functie de sectoarele Bucurestiului si de orase, pentru ca banii sunt descentralizati. Sunt unii dintre colegii nostri care deja o primesc. Merge mai departe programul cu indemnizatia de merit. Se afla pe listele noastre 107 membri care primesc aceasta indemnizatie.

 

Indemnizatia de merit exista la toate asociatiile de creatori?

 

La toate uniunile de creatie.

 

Si pensia suplimentara e la fel?

 

La uniunile de creatie din ANUC (Asociatia Nationala a Uniunilor de Creatie).

 

 ANUC a obtinut aceste doua suplimentari de bani, in conditiile in care trebuiau limitate cumva. Astazi e foarte simplu: te duci la un xerox, scoti in mai multe exemplare un text si spui ca ai scos o carte, esti scriitor. Trebuie sa existe un criteriu. Niciodata n-ar fi trecut o lege care nu limita numarul solicitantilor. Continuam cu tot felul de ajutoare, desi un tanar critic si eseist, care a fost si inalt functionar la Ministerul de Externe, ne-a ironizat recent intr-o ancheta, facuta de altfel lamentabil de ziarul Cotidianul, ca ne-am specializat in ajutoare funerare. Mai bine sa nu-i spun numele pentru ca m-a enervat destul de tare si ma rog la Dumnezeu sa fie cat mai putini cei care au nevoie de serviciile funerare ale US. E vorba de niste oameni care se duc unul dupa altul intr-un ritm inspaimantator si care nu au posibilitatea sa-si asigure nu locul de veci, dar nici macar sicriul. Sigur ca o facem si pe asta. Sigur ca intervenim in accidente, cazuri de boala, nenorociri. Este componenta sociala a Uniunii care a existat dintotdeauna si care nu poate fi lasata deoparte. Apropo de ancheta din Cotidianul, mi se pare absolut straniu sa ceri unor oameni care nu sunt membri ai Uniunii si care in general vorbesc despre lucruri de care n-au habar parerea despre aceasta institutie. Vreo doi dintre cei care erau intrebati acolo nu stiau nimic despre ce se intampla, de pilda, in materie de finante la US, spuneau ca e tulbure chestiunea cu finantele. Nu e tulbure deloc, e foarte clara problema cu finantele Uniunii. In functie de statut, banii sunt aprobati, incepand cu presedintele si terminand cu Consiliul. De doua ori pe an prezentam bugetul si venim si cu bugetul pe anul urmator. Totul e foarte clar, se poate vedea pe site-ul Uniunii. Nu mai vorbesc de oameni care comunica prin site: primim multe injuraturi on line de la persoane care nu au verificat daca nu cumva gaseau raspunsul cu pricina pe site-ul nostru. Ca sa nu mai spun ca ziarul a inventat si un raspuns al lui Horia Garbea, directorul nostru de imagine, pe care nu l-a intrebat niciodata nimic si care in orice caz n-a raspuns la nici o intrebare. Iar cand a dat o dezmintire, bineinteles ca raspunsul a fost "n-o publicam", drept care am publicat-o in Romania literara.

 

 Acesta e departamentul de cultura al  Cotidianului?

 

Presupun ca da, Silviu Mihai acolo lucreaza, el a facut ancheta. Nu mai spun ca oameni care nu sunt membri ai Uniunii si care nu au de altfel nici o legatura cu literatura vorbesc despre Uniune ca despre un dinozaur de pe alte timpuri care ar trebui lichidat. Asa pot sa-mi dau si eu cu parerea despre foarte multe lucruri despre care nu stiu nimic. Si la ce foloseste asta?

 

Cand crezi ca s-a creat acest cliseu al Uniunii?  Corespunde el unor lucruri reale?

 

S-a creat imediat dupa 89, foarte repede. Ne-am lepadat atunci de toate institutiile vechi, inclusiv, cum zicea Petre Roman, de fiarele vechi din care se compunea industria comunista. US face parte dintre acele institutii culturale care trebuiau refacute dupa 1990 ca sa corespunda altor obligatii, dar la care, dupa parerea mea, e o prostie sa renunti, pentru ca Romania nu s-a asezat inca atat de bine, n-a pus inca literatura intr-un raport stabil cu economia de piata, in asa fel incat sa ne luam mana de pe toata obstea scriitoriceasca si sa spunem: "Descurcati-va! Publicati si castigati bani!". Asta ar insemna moartea, la propriu, moartea fizica a catorva sute de scriitori, care n-au nici un mijloc de trai, sunt in general oameni foarte in varsta, foarte bolnavi, cu pensii foarte mici. Pensiile sunt mici in toate sistemele astea, dinainte de 89, inclusiv ale profesorilor. Mama mea, de pilda, dupa 40 de ani de invatamant si la aproape 100 de ani, are o pensie de vreo 3 milioane. Ei, scriitorii au si mai putin, pentru ca era greu sa te duci sa lucrezi, sa ai o meserie, stiu eu, la CEC sau la o banca, unde se platea mai bine, de dimineata pana seara si pe urma sa te duci acasa seara sa scrii. Si atunci, sigur ca au avut slujbe care le-au permis sa scrie, in general profesori. Iar pensiile profesorilor sunt cele care sunt. Asadar, ar fi o nenorocire daca Uniunea ar disparea. Sigur ca nu am schimbat Uniunea din radacini, dar s-au schimbat bazele de functionare ale acestei institutii, care a intrat intr-un sistem de piata. Noi nu luam bani de la buget. O alta prostie in ancheta din Cotidianul e ca noi cheltuim bani de la buget. Eu zic ca din pacate, pentru ca statul ar trebui sa dea bani pentru cultura.

 

 Centre National du Livre  da foarte multi bani pentru cultura.

 

Voilà! Franta are un coté socialist pe care noi l-am pierdut. Exista si parti bune in socialism, sa nu-ti vina sa spui!

 

Noi n-am avut socialismul lor.

 

Nici ei comunismul nostru, din fericire pentru ei. Nu luam bani de la buget. Toti banii pe care ii obtinem ii obtinem pe programele pe care le facem, pe sponsorizari, pe... Daca se subventioneaza de Ministerul Culturii, se subventioneaza de pilda carti, nu si reviste - in momentul de fata sumele date la reviste sunt minime - si, oricum, aceste subventii sunt pe proiecte, pe concurs, pe selectie, nu vin pur si simplu niste bani de care noi sa dispunem cum vrem. Eu, ca presedinte, nu dispun in nici un fel de banii care ne vin pe subventii si sponsorizari. Nici Comitetul Director nu poate decat sa-i dea acolo unde au fost destinati sa mearga. Din punctul acesta de vedere, deci, eu sunt linistit. Tot ce am putut sa facem am facut. Am renegociat toate contractele pe care le-am avut: contractul pentru hotelul din Caderea Bastiliei, Cazinoul...

 

Era nevoie?

 

Era nevoie, pentru ca in general nu stiu cum au facut, cu niste prevederi care ne dezavantajau. L-am renegociat si acum contractul este de aproape 4 ori mai mare in suma neta decat fusese la data aceea. Am renegociat, de asemenea, cu Cazinoul.

 

Din pacate, multi nici nu vor sa auda de lucrurile enumerate pana acum.

 

E dreptul lor.

 

 

 

Uniunea a scos la concurs un post de PR si unul de impresariat

 

 

 

Nu cumva la aceasta parte, de comunicare si PR, inca nu ati facut tot ce se putea?

 

Aici chiar ca nu am facut ce ar trebui. Din pacate, am facut ce am putut, nu ce ar trebui. Acum am anuntat, e ultima hotarare a Comitetului, am scos in concurs deja un post pentru PR si un post de impresariat. Am luat si noi legatura cu altii, care ne-au invatat cum sa facem si ce sa cerem si vom avea. Deocamdata, dupa cate stiu eu, n-avem nici o oferta, nici pentru impresariat, care e o propunere ceva mai veche. E ceva foarte special in Romania, noi speram sa fim pionieri in materie. Nu e vorba de Copyro sau de gestiune colectiva a drepturilor de autor, e vorba de impresariat, adica e un fel de institutie avocatiala a scriitorului, care se ocupa de contractele lui, de difuzare, pune conditii, deci il ajuta pe autor, contra unui procent oarecare din castiguri, sa-si promoveze cartile. Nu ma mai duc eu, ca scriitor, sa fac toate aceste operatii, sa vad ce editura e interesata sa ma publice.

 

Deci impresarul are grija sa-mi faca mie contract, ceea ce nu toata lumea editoriala face.

 

Daca e impresar, face toate aceste operatii, care sunt individuale.

 

 Explica-mi diferenta de  Copyro.

 

 Copyro nu poate sa fie legat de US: conform legii, aceasta asociatie de gestionare colectiva a drepturilor de autor trebuie sa fie independenta de uniunile de creatie. Multi considera ca e fostul Fond Literar. Este gresit. Nu mai are nici o legatura cu US. Gestiunea colectiva a drepturilor de autor inseamna foarte multe lucruri: impozite, taxe de copie privata etc., pe care le incaseaza si din care o parte revine celor care vor sa vina la Copyro ca membri. Dar, daca eu am scris o carte si vreau s-o public, nu se ocupa Copyro, nu e treaba lui sa faca asta. Impresarul se ocupa cu asta: imi ia cartea si il priveste unde se duce cu ea.

 

Exista deja impresari in Romania. De pilda, am avut contacte mai de curand cu niste tineri muzicieni pe care i-am invitat la Uniune cu o anumita ocazie si care m-au trimis imediat la impresarul lor. De atunci tinem legatura cu impresarul.

 

Si lumea teatrala are.

 

Da. Vrem sa facem si pentru scriitori asta. Cand am spus in Consiliu asta, intai au fost un pic mefienti, nu intelegeau despre ce e vorba, dar cand au auzit ca s-ar putea sa-i descurce altii in jungla asta care e economia de piata, s-au bucurat. In fond, trebuie sa fie cineva sa taie lianele, sa taie copacii, sa nu sara tigrul pe tine: suntem in jungla.

 

Si, de asemenea, PR, ca institutie, este foarte important.

 

Pana acum, Horia Garbea, care e presedintele celei mai mari asociatii de scriitori din tara, de Bucuresti, care inseamna practic jumatate din membrii Uniunii, 40 si ceva la suta, a facut povestea asta cu imaginea. El se ocupa de site si de celalalte. Dar ne trebuie un om care sa faca numai asta. Garbea nu poate sa fie in acelasi timp si presedintele asociatiei de Bucuresti, si sa aiba si alte atributii. Ne trebuie un om care sa faca numai PR. Aici este ciudatenia PR: el nu are nici o legatura cu continuturile, numai cu formele. Toti PR-istii sunt ignoranti in ceea ce inseamna continutul marfii pentru care fac reclama. Vad ce se intampla la marile cotidiane, ca am facut parteneriate cu unele dintre ele, unde serviciul de PR habar n-are cu ce ne ocupam noi, cine suntem, nu ne cunoaste ca persoane, nu ne-a citit cartile si cu toate astea fac o operatie eficienta. Vrem un PR-ist de meserie, chiar daca nu a citit Arca lui Noe cand era in scoala, desi este in bibliografia scolara obligatorie.

 

Sa vorbim si despre echipa.

 

Echipa de conducere este...

 

... partial mostenita prin alegere.

 

Consiliul a fost ales pe o formula statutara mai veche, si anume din filiale, cum se procedeaza la facultati, care isi trimit la Senat oamenii alesi deja in consiliile facultatilor. Sistem pe care noi vrem sa-l schimbam. Lucram la un alt statut si sper ca la sfarsitul mandatului meu de 4 ani sa-l avem, iar la Conferinta nationala pe care o vom avea vom adopta noul statut.

 

Cand va fi?

 

Mai sunt 2 ani, in vara lui 2009. Atunci va fi un sistem mai rational de alegere, se va face pe tara, si nu pe filiale, cum s-a facut pana acum. Comitetul actual este ales din Consiliu, deci si el este mostenit intr-un fel. Desi, dupa parerea mea, este un Consiliu excelent.

 

Comitetul insemnand cati oameni?

 

Comitetul insemnand 11 membri, la care se adauga ca participanti de drept cei cu functiile propuse de mine ca presedinte, care nu au fost propusi initial in Comitet. E cazul unuia dintre cei doi secretari, Irina Horea, e cazul, cred, si al lui Varujan Vosganian, care nu a fost ales in Comitet, dar care, ca vicepresedinte, intra de drept. Dupa care, echipa propriu-zisa operativa - presedinte, vicepresedinte, doi secretari, directorul de imagine, care este presedintele de Bucuresti, pentru ca din partea lui a venit oferta. Echipa e in intregime noua si e facuta chiar de mine, ei sunt alesi la propunerea mea, inclusiv vicepresedintele, si nu neaparat pe 4 ani. Le-am atras atentia ca statutul nu prevede ca eu ii propun pe 4 ani, pot sa le retrag mandatul si dupa un an doi sau trei, bineinteles nu fara motiv, nu doar ca sa ma joc.

 

Dar daca presedintele executiv a devenit intre timp un ministru important in economie?

 

Nu are nici o importanta. E un sistem care functioneaza si nu intamplator resortul de care s-a ocupat cu prioritate a fost cel financiar.

 

 

 

Taxa de timbru e bine colectata

 

 

 

Si aici lucrurile au mers bine?

 

 Da, sunt castiguri importante. Bineinteles, asta nu inseamna ca el a facut singur toata treaba financiara. E Chifu secretar pe interne, Irina Horea pe externe si eu pe tot. Fiecare si-a facut treaba, ajutat de toti ceilalti, pentru ca, la urma urmelor, chiar am lucrat in echipa. Oricum, nu are nici o importanta ca Vosganian este ocupat ca ministru. Problema este sa vada bugetul care i se supune periodic, sa-l analizeze, sa urmareasca incasarile. Am reusit sa colectam din datoriile care ne reveneau dupa lege la Uniune mai mult, proportional, decat Ministerul Finantelor, in zona lui. Nu ma pot plange. Am scos de pe taxa de timbru foarte mult.

 

Editorii au fost maleabili? Cum de nu au platit pana atunci?

 

N-au platit pentru ca nu li s-a cerut. Pentru mine ramane un mare mister ce s-a intamplat. Am constatat, in 2005 cand am venit, ca pe tot anul 2004 se stransesera ceva mai putin de o jumatate de miliard, 400 si ceva de milioane. Din 2005 pana in 2006, un an, s-a strans de ordinul a 10 miliarde. De ce? Editorii au dat diverse motive, unii au zis: taxa de timbru e inclusa la distributie. Deci ne-au trimis de la Ana la Caiafa, editurile la distributie, distributia la edituri. Altii ne-au spus pur si simplu ca n-aveau incredere in vechea conducere, ceea ce mi se pare o prostie, fiindca e vorba de o lege, iti place, nu-ti place, o respecti. Una peste alta, au platit. Sigur, pentru cei mai multi am reesalonat, nu ne-am repezit asupra lor. Am inceput sa incasam de la o data incoace, am fixat-o de comun acord, pentru ca puteam sa ne ducem pana la aparitia legii si a metodologiei. Legea e din 1998 si metodologia de prin 2000 si ceva. Noi ne-am dus pana in 2004, n-am vrut totusi sa-i strangem de gat, pentru ca in unele cazuri nu erau ei vinovati, fiindca nimeni nu vine sa-ti dea un ban...

 

Daca poate sa nu ti-l dea.

 

Mai ales ca ei sunt particulari, traiesc din banul lor. Mai sunt unii rau-platnici si acum. I-am amenintat de mai multe ori.

 

 

 

Gerontofagia si tendinta de a arunca trecutul la lada de gunoi

 

 

 

Ce le puteti face?

 

Foarte simplu! Nu-mi fac un merit special, dar trebuie sa spun ca am descoperit ca legea prevede penalitati, care, cumulate pe ani si ani, sunt foarte mari. In unele cazuri, se dublau sumele datorate si, cand am intrebat cine strange aceste penalitati, mi s-a spus ca legea romana prevede ca toate penalitatile de intarziere le ia statul, deci Ministerul Finantelor. Si atunci, am vorbit la Ministerul Finantelor si am atras atentia ca exista o Curte de Conturi care s-ar putea sa-i intrebe de ce n-au incasat acesti bani. Si in acest moment s-a deblocat procesul. Pentru ca eu, ca US, n-am posibilitatea sa-i urmaresc pe rau-platnici, n-am functionari, n-am aparat. Dar ministerul poate. Si cand editorii si-au dat seama ca risca cu penalitati sa plateasca mult mai mult, au inceput sa plateasca. Asa am reusit sa scoatem bani. Si acum platesc fara discutie. Mai sunt unii care ne mai trimit prin alte parti, dar... Eu as fi strans surubul un pic mai tare, dar cei care chiar au fost pusi sa se ocupe de asta de la serviciul nostru contabil, de la directorul administrativ, au preferat sa le trimita scrisori prin care sa-i roage, o data si de doua, si trei ori. Eu am spus: limitam apelurile astea la doua si, de la trei in sus, rugam ministerul sa le trimita somatie.

 

Daca pana acum am vorbit despre reusite, sa ajungem si la ceea ce inca nu s-a rezolvat. Ca sa dau un exemplu: tinerii. Tinerii sunt reticenti fata de Uniune. Cum s-a creat aceasta imagine?

 

Impresia mea este ca s-a creat un conflict intre generatii dupa 1990 si care risca sa devina un razboi civil, care nu se vede numai aici, se vede si prin alte parti. Sunt foarte multe semnale alarmante din punctul asta de vedere. Mai intai este incercarea de a arunca la lada de gunoi a istoriei tot trecutul si de a-i culpabiliza mai mult sau mai putin pe toti cei care au avut in 1989 mai mult de 18 ani. Daca publicai carti in vremea aceea, cred ei gresit, trebuia neaparat sa fi facut concesii partidului sau Securitatii. Alte semnale alarmante, care par minore, dar care exista, sunt presiunile care se fac de multa vreme asupra Ministerului Muncii de a reduce varsta de pensionare, in loc s-o mareasca, cum se face in alte parti. De exemplu, profesorii universitari au dreptul pana la 65 de ani, cu prelungire pana la 70, cvasiautomata. Presiunea e sa fie scosi toti la 65, poate mai putin la Academie.

 

Si la medici este aceasta presiune, ceea ce e o nebunie.

 

Am mai trecut o data prin parlament o asemenea propunere la medici si a cazut, in parte si gratie discursului meu. E un fel de gerontofagie, o incercare de a face din tinerete un criteriu. Din pacate, tineretea nu este un criteriu. Este foarte bine sa fii tanar, regret ca nu mai sunt, dar nu pot sa spun ca, daca esti tanar, neaparat esti inteligent; nu mai vorbesc ca nu poti avea mai multa experienta la tinerete decat la batranete. E o mare prostie. Suntem atacati, de pilda, de tineri scriitori care n-au deocamdata nici un fel de indreptatire, de autoritate literara, cu atat mai putin morala. Ne ataca si pe site-uri nesemnate, ceea ce mi se pare mizerabil din punct de vedere etic, dandu-si cu parerea despre cum ar trebui sa dispara US. Bun. Eu am incercat cumva sa-i calmez, chemandu-i si organizand acel prim simpozion al lor si am reusit in buna masura.

 

O parte dintre ei au venit?

 

Au venit destul de multi. Au discutat intre ei. Eu am intrat in sala si i-am salutat si le-am spus doar ca noi le-am platit deplasarea, cazarea si le-am permis sa se adune.

 

Va fi la fel si la Cluj.

 

Da. Si le-am spus: discutati tot ce vreti, veniti cu propuneri, tot ce putem lua in considerare vom lua si vom face. Nu bla-bla general, ce bine era daca...! Ce credeti voi, vreau sa va aud pe voi. Eu n-am ce sa va spun mai mult decat ca sa nu contati foarte tare pe tinerete ca pe un criteriu. Va propun un exercitiu pe care nu l-am inventat eu, e de mult cunoscut: inchideti ochii, i-ati deschis si nu mai aveti 30 de ani, aveti 70. Mie asa mi s-a intamplat: i-am inchis si, cand i-am deschis, m-am trezit ca am aproape 70 de ani. Deci: atentie la povestea asta cu varsta. I-am lasat sa discute si multi dintre ei s-au calmat si s-au apropiat de Uniune. Unii s-au inscris in Uniune. Altii au venit la revista Noua literatura. Din pacate, si aici avem tot felul de maraieli si caraieli.

 

Au inceput si conflictele acestei generatii.

 

Ele sunt de mult. Sunt toti deja impartiti pe bisericute, ceea ce eu nu inteleg. Si cand Luminita Marcu a venit si a spus in primul numar al revistei ca e deschisa tuturor celor care scriu ca lumea, bineinteles, de unde au venit replicile? De la niste oameni la care eu tin si de aceea m-am mirat foarte tare. De exemplu, Dan C. Mihailescu s-a trezit in Idei in dialog spunand: ce e chestia asta ca revista e deschisa? A inceput sa ne miroasa urat ideea de elita, cum adica? A bagat-o pe Luminita in toata discutia asta cu Ciprian Siulea, cu Sorin Matei si cu altii care au ceva impotriva elitelor. Or, imi pare rau de Dan C., dar fata asta a vrut sa spuna: veniti, fratilor, indiferent din ce bisericuta faceti parte, si, daca sunteti buni, va publicam. Mi se pare o imensa naivitate toata povestea asta din partea lui Dan si m-am mirat. Bun, sigur ca continua sa fie copii din astia care maraie. Si eu ma uit in revista, mi-au trimis toate numerele. Nu m-am amestecat, nu am intrat nici macar in sala unde o fac, niciodata, ca sa nu existe vreodata... Ca tot Dan C. spune in articolul din Idei ca se simte acolo mana mea. N-am nici o mana pusa asupra lor. N-am intrat macar acolo. Am refuzat-o pe Luminita cand facea primul numar, a venit la mine sa ma consulte in niste chestii si i-am spus: nu-ti dau nici un sfat, n-ai discutat cu mine, nu m-ai vazut. Fa cum te pricepi. Nu te pricepi, chemam pe altul. Nu vreau sa stiu nimic, nu ma intereseaza nici grafic, nici continut. Ma intereseaza numai ca, daca va propuneti o periodicitate, s-o respectati. Atat. In rest, nimic.

 

A existat o lupta de-asta intre generatii si in perioada comunista? Eu am venit tarziu si eram marginala, nu am o imagine.

 

Nu.

 

 Dar n-a fost, la  Luceafarul, un fel de razboi?

 

Nu. Acolo erau doua tabere: Barbu-Preda.

 

Dar inainte n-a fost?

 

Nu. Ultima de acest fel a fost in anii 30.

 

Poate ca exista si din cauza ca in redactiile revistelor Uniunii sau sub egida ei nu sunt destul de multi tineri...

 

Ei, cum? In primul rand ca 99% dintre revistele Uniunii sunt facute de oameni din generatia 80.

 

Ei nu mai sunt insa tinerii de azi, chiar daca au avut o tinerete prelungita.

 

In al doilea rand: colaborari. Romania literara are in acest moment colaboratori permanenti care, cu exceptia lui Grigurcu, care e de varsta mea, si a inca unuia sau a doi, toti ceilalti sunt studenti sau absolventi de un an-doi. Toate recenziile sunt facute de fosti studenti de-ai nostri.

 

 

 

Despre critica de azi si despre partizanat in critica

 

 

 

E adevarat, critica e deja peste tot in mana tinerilor.

 

Toata. Eu am incercat la Romania literara sa dau cronica literara. Nu uita ca in 90 l-am rugat pe Claudiu Constantinescu, fostul meu student, si vreme de cateva luni am impartit pagina de cronica literara, scriam amandoi despre aceeasi carte in acelasi timp, eu vrand sa-l las pe el in continuare. Numai ca el s-a sufocat, nu i-a convenit.

 

Mostenitorul tau nu s-a gasit. E o mostenire grea.

 

Nu-i o mostenire grea. Nu se mai poate face cum o faceam eu. Daca eu m-as apuca acum sa fac cronica literara, ceea ce nu mai am chef deloc, as face-o altfel. Cel care o face foarte bine, pe noul sistem, e chiar Dan C. Mihailescu. Dupa parerea mea, e un foarte bun cronicar.

 

I se reproseaza ca uneori e partizan.

 

Toti am fost.

 

Ai fost si tu? Cred ca ti s-a reprosat mai putin.

 

Bineinteles ca am fost! Nu stiu, eram mai abil, mai diplomat. Toti suntem partizani, intr-un fel sau altul. Problema cu Dan C. Mihailescu e ca el scrie, a scris si a si publicat dupa aceea in carti, despre memorialistica, jurnale, adica despre toata acea parte obscura si de sertar de dinainte. Dar el nu scrie despre poezie, de pilda. Foarte rar l-am vazut umbland la romane. Ei, daca Dan si-ar intinde un pic antenele si in alte genuri literare, ar fi OK. El face un tip de cronica in care judecatile literare, pentru specialisti si pentru scriitori, sunt amestecate cu aprecieri istorice, sociologice, el vorbeste de tiraje... Asa trebuie vorbit acum, eu sunt absolut de acord. El a gasit o formula buna. Nu mai merge formula pur scriptica, pentru ca nu mai ai publicul de dinainte. Ma straduiesc cu Romania literara s-o tin la tirajul de dinainte, dar eu sunt constient ca publicul de dinainte de 89, unde puteai sa te intinzi la 50.000 de exemplare - eu am preluat aceasta revista cu 50.000 de exemplare tiraj -, s-a terminat, s-a dus, s-a evaporat. Acum ma chinui s-o duc spre 10.000, ceea ce este foarte mult, ceea ce stii foarte bine ce inseamna...

 

Cunosc acest subiect foarte bine.

 

Majoritatea revistelor sunt sub o mie. Nu mai vorbesc de difuzare, sunt probleme ingrozitoare. Am intrat in acest holding tocmai ca sa ne difuzam cum se cade. Dar din martie-aprilie 90, de cand am venit la Romania literara, practic o data la doi-trei ani a trebuit sa gasesc un nou sponsor, noi mijloace de subventionare a revistei. Nu stiu prin cate maini a trecut revista in timpul asta, pentru ca altfel nu ne descurcam. Am apelat in timp la difuzarea marilor cotidiane, sa ne ia si pe noi. N-am reusit niciodata. Toti factorii postali fug de ziarele astea cu pagini multe si grele, prefera un ziar subtirel unei reviste de genul asta pe care o cara in tolba.

 

Nici ziarele nu o duc toate la fel de bine cu tirajul.

 

Nu stiu cat au, desi legea le-ar obliga pe ele sa spuna ce tiraj au. Numai cei de la varf apar in statistici. Si, pe urma, e un sistem de calcul, dupa parerea mea, destul de ciudat: se inmulteste cu 5 numarul de exemplare vandute, adica fiecare ziar se citeste de 5 persoane. Am unele indoieli ca se intampla asa in realitate.

 

La Salonul de carte de la Paris era o echipa de tineri poeti, era Florina Ilis. Am inteles ca Uniunea a sponsorizat afisele poetilor, a dat premii.

 

Am povestit ca am schimbat tot sistemul de premii, am facut juriul de critici pe 4 ani. Unii dintre tineri au luat premii. Nu mai spun cati au luat la Romania literara.

 

Stiu ca in acest moment foarte multi dintre cei varstnici, mai mult sau mai putin scriitori, au aflat ca apare pensia suplimentara si, daca au tradus ceva sau au scris..., fac cereri. Pe de alta parte, nu stiu tinerii cate cereri fac si nu stiu care e comisia care decide.

 

Comisia de validare exista, fusese si ea aleasa la conferinta. Am schimbat-o acum. Problema era ca printre ei erau si presedinti de filiale si aparea conflictul de interese. Nu stiu de ce nu s-a gandit nimeni la asta. Si atunci i-am rugat pe colegii nostri sa inteleaga asta: presedintii de filiale isi promoveaza interesele la filiale, unde e prima selectie. Aici trebuie sa fie totusi o comisie neutra din oameni care nu suporta direct presiunile. Au acceptat si am retrimis dosarele acceptate deja de vechea comisie in discutie. Pe cele respinse n-avea nici un rost sa le mai trimit, dar cele acceptate le-am trimis spre rediscutare.

 

Dar daca cele respinse au...?

 

Putin probabil. Tendinta e inversa, sa intre cat mai multi. Riscul sa fie respinsa o carte sau un scriitor bun era minim. Am amanat discutia in consiliu. Vom face probabil in iunie un consiliu in care vom discuta povestea cu dosarele, pentru ca deja consiliul precedent, acum 7-8 luni, cand s-a luat in considerare ce a facut comisia de validare, a trimis trei sferturi din carti inapoi. A fost o selectie, am mers pana la a citi in consiliu din texte. Unii ne-au reprosat ca l-am rugat pe Agopian sa citeasca si Agopian, si daca citeste din Eminescu, iese prost. Agopian citeste foarte bine, dar ce este prost iese si mai prost, a fost o lectura parodica si au cazut foarte multe dintre aceste carti. De la Timisoara s-a salvat un singur dosar al unei tinere autoare de critica literara. Celelalte au fost respinse.

 

Deci nu exista un numar standard de primiri?

 

Nu putem asa. Primim in functie de cati avem, dar trebuie sa fim foarte atenti. Eu ii inteleg pe foarte multi care la viata lor au scris carti, pretind ca sunt scriitori si vor sa profite de asta.

 

Dar de ce n-au intrat pana acum?

 

De ce n-au fost bagati in seama, de ce, de ce? Criterii avem, din pacate nu se aplica. Ultima discutie, motiv care m-a facut pe mine, printre altele, sa schimb comisia de validare, a fost si asta. Mi s-a spus: ce putem sa facem, pentru ca aveau recomandare. Bun, noi dam toti recomandare. Si am spus: recomandare, dar si ecouri de critica, pentru ca asa spune statutul: un numar de texte critice despre cartile lor, aparute in publicatii importante, nu in nu stiu ce fituica sau ziar obscur de provincie unde isi aranjeaza ei apele. Cei mai multi nu aveau. Am spus: aveti tot temeiul sa nu-i primiti, pentru ca nu au ecouri de critica, pentru ca nu a auzit nimeni de ei. Eu nu stiu o carte buna despre care critica sa nu vorbeasca. Avem mijloace foarte clare de a vedea daca se scrie corect sau e de complezenta, depinde unde, in ce publicatie, cine este autorul etc. E foarte usor de vazut asta. Acum sper ca noua comisie de validare, cu ajutorul consiliului, va fi mai atenta. Pentru ca n-avem nici un interes sa imbatranim in continuare Uniunea numai pentru a o transforma intr-un fel de azil, pentru ca asta devine daca nu rezistam la aceasta presiune. Eu inteleg presiunea. Se castiga putin, prost, oamenii sunt speriati. Dar avem o plapuma, care acum e mai mare decat era inainte, dar incep sa ne iasa degetele si picioarele de sub plapuma, daca continuam sa ne inmultim fara nici un fel de masura.

 

Cati membri are la ora asta Uniunea?

 

In jur de 2.400.

 

E o cifra inca teoretic umflata?

 

Nu. A trebuit sa verificam situatia pensionarilor si a celor cu indemnizatii, pentru ca eu am vrut sa aplic statutul, iar statutul spune ca la neplata un an a cotizatiilor se suspenda si la doi ani se radiaza. Si, pentru ca pensiile suplimentare si indemnizatiile veneau intr-adevar de la buget, trebuia sa fim foarte atenti. Eu nu pot sa risc sa-mi vina Ministerul Finantelor sau un alt control si sa-mi spuna: dvs. ati dat cutaruia pensie suplimentara, desi conform statutului vostru el nu mai e membru de cativa ani si a fost radiat fiindca n-a platit cotizatia. Si le-am solicitat tuturor celor care au facut cererile de ajutoare sa plateasca, nu mai dau nici un leu nimanui daca nu are cotizatia la zi, adica pana la jumatatea sau pana la sfarsitul anului, sa nu treaca mai mult de 6 luni. Au venit si au platit foarte multi. Unii au platit din 90. Nu platisera niciodata. Si, aplicand statutul, brusc am marit cotizatia, ea era simbolica. Nici acum nu e mare, o cotizatie in jur de 500-600.000 pe an, iar la pensionari jumatate, nu inseamna nimic. Pana acum era derizorie, ca la voi, la PEN.

 

Si acolo am marit-o, dar a fost greu.

 

Au fost unele opozitii, dar au inteles, era mult prea mica. In conditiile astea, trebuie sa fim foarte atenti cum stam cu imbatranirea membrilor.

 

Cum stam?

 

Eu am semnat in jur de 800 de pensionari, la 1 ianuarie, adica 1 din 3.

 

Ceea ce inseamna ca doua treimi ar fi oameni sub pensie, dar nu neaparat tineri. Tin minte ca, atunci cand au fost alegerile la sectia de proza, n-am vazut aproape deloc tineri.

 

Si acum daca te vei duce vei vedea la fel, pentru ca, de regula, tinerii, chiar daca sunt membri, nu vin.

 

Poate ar fi interesati sa fie in consiliu.

 

Daca facem un sistem de alegeri cum se cade, s-ar putea sa-i motivam si sa vina. Bun, acum au constatat ca pot sa se adune o data pe an, sa vorbeasca pe banii nostri, au revista lor, pe care deja o fac.

 

Or sa vrea si alta revista.

 

O sa le mai dam, am primit deja proiecte. Vazand si facand. Vom incerca sa-i sustinem in filiale. Sunt filiale mari care ar putea sa scoata o revista. Putem sa-i rugam pe colegii de la Iasi care scot  Convorbiri si Poezia (facute de Cassian Maria Spiridon), una dintre ele sa o dea tinerilor. Putem face si lucrul asta. Si in alte filiale, unde avem reviste puternice, am putea sa le reprofilam pe tineri. Ma gandesc, daca vor vrea cei care le conduc sa le schimbe.

 

Cat de federalizata e Uniunea? E ca Germania?

 

 US e mult mai federala decat tara, evident.

 

E bine, e rau?

 

Filialele au o relativa independenta, au conturi separate. Daca filialele si-ar face treaba toate si pana la capat serios, ele ar avea profituri foarte mari. Cotizatiile le incaseaza ele nu ni le dau noua. Daca obtin sponsorizari nu sunt obligati sa ne dea noua nimic, le folosesc exclusiv pentru ei.

 

Asociatia din Bucuresti nici ea nu va da?

 

Nu. Bineinteles. Numai ca aici trebuie sa se ia in serios un lucru, in primul rand filialele trebuie sa aiba o anumita activitate, pe care multe filiale nu o au. Noi ne-am dus si am tinut comitet director in filiale, am fost la Sibiu, la Cluj, la Iasi si o sa ne mai ducem, o sa facem probabil unul la Alba Iulia, unde s-a infiintat acum o asociatie, a lui Aurel Pantea. Noul statut va prevedea arondarea membrilor. Vreau sa terminam cu filiale foarte slabe, pentru ca scriitorii importanti din zona respectiva sunt la Bucuresti sau la Cluj. Deci vor fi arondari. De exemplu, in momentul de fata, Aradul are o filiala putin numeroasa si destul de periclitata, desi le-am obtinut sediu la Teatrul National, am platit renovarea, i-am instalat ca lumea, pentru ca trei sferturi dintre scriitorii aradeni-aradeni sunt la Timisoara, unde era o organizatie mai puternica, si nu s-au mutat. Si atunci, scriitorii aradeni sa se inscrie la Arad si timisorenii la Timisoara. Pe urma sunt la Bucuresti o multime de scriitori de prin tara, care n-au nici o activitate, nu vin la nici o alegere, dar ei figureaza ca membri ai asociatiei din Bucuresti, care e umflata in felul asta cu cateva sute de persoane. Vom face acest sistem de arondare, care va permite filialelor sa aiba o activitate mai sustinuta. Vom ridica numarul membrilor si asta va permite ca filiala sa existe. Pana acum el era foarte jos, 20. Vom face 50. N-ai 50, nu faci filala. Atunci poti sa ceri ceva. Au alta relatie cu autoritatile, pentru ca si aici e problema. Pana acum, toate problemele lor cu autoritatile le rezolv eu de la Bucuresti. Nu se poate. Daca eu dau telefon lui Boc sau lui Johannis, am mai multa trecere decat ei. In mod normal trebuie sa aiba ei trecere, dar pentru asta trebuie sa fie multi, sa fie cunoscuti. Constanta poate ajunge in prag de desfiintare, pentru ca se infiinteaza la Braila si la Galati si unii dintre ei migreaza intr-acolo. Nici asa nu se poate. Am avut multe situatii unde am constatat, din pacate, ca lucrurile merg prost in filiale. Am fi vrut sa ne sprijine, cand am facut Zilele si noptile de literatura tot timpul la Neptun si la Constanta si ne-am fi asteptat de la filiala la un sprijin mult mai mare, pe care nu ni l-au dat. Am facut comitet director acolo, ne-am intalnit cu constantenii si au venit vreo 12-13, cei mai multi din generatia mea, restul nu stim unde sunt. Or, daca faci comitet director la Constanta si vin 12 scriitori, eu incep sa am unele semne de intrebare cu privire la filiala respectiva. Vrem totusi sa le dam o alta motivatie si, in functie de asta, sigur ca putem sa-i si ajutam. Acum, toti au pretentii la fel de mari, desi intre filiala Cluj si Iasi, pe de o parte, si Sibiu, Constanta si Brasov, pe de alta, sunt diferente enorme.

 

Ai putea sa-i pui o coronita celei care se pare ca e cea mai...?

 

Clujul, fara indoiala. Ei s-au oferit sa-i primeasca pe tineri, puteau sa se ofere si altii. Eu le-am admirat generozitatea. De pilda, Iasi e o filiala foarte activa, dar cand a fost vorba sa faca povestea cu tinerii, n-au vrut. In schimb, prefera sa faca Convorbiri literare, Zilele Convorbirilor, Aniversarea Convorbirilor etc. Deci, pe ale lor. Bun, e fosta capitala.

 

Au rezolvat problema Iasiului fragmentat?

 

S-au mai potolit, am incercat sa-i impac. Cand am fost acolo si am tinut comitetul director, i-am rugat sa-i invite si pe cei din tabara care pierduse intr-un fel alegerile. Nu, acolo a fost o mica agitatie in jurul unuia dintre ei care tinea neaparat sa ajunga mai departe si care de fapt a tulburat apele. N-aveau de ce sa se certe, pentru ca sunt oameni care lucreaza de-o viata impreuna, se stiu, ei isi fac treburile, si le fac bine, dar mai local un pic. Uite ca Clujul a vrut sa faca aceasta chestie nationala a scriitorilor. Toata admiratia pentru ei! Vor veni la Cluj scriitori care n-au putut veni la Bucuresti, pentru ca sunt prea departe sa mearga o noapte cu trenul. Tot incerc sa-i motivez sa se duca la Valea Vinului. Cei din Bistrita vor filiala si am spus: una dintre conditiile sa facem filiala e sa faceti sediul la Valea Vinului. Am glumit, bineinteles. Toti vin in schimb la mare. Si aici am facut o intreaga revolutie, am redus tarifele...

 

Spune-mi ceva despre patrimoniul, proprietatile Uniunii.

 

Sunt cele doua cladiri din Bucuresti, care sunt ale noastre pe 40-50 de ani, Monteoru si asta.

 

Amandoua la fel?

 

Da. Cu diferente de un an-doi. E apoi casa de la mare a lui Zaharia Stancu. Este a noastra, e proprietate, unde am inceput acum un sistem de lucrari, am facut-o pe toata cu termopane si de la toamna incepem sa schimbam baile, paturile etc. Am redus tarifele. Din moment ce noi suportam toata regia, salariile celor care lucreaza acolo, mi s-a parut normal sa suportam si cheltuielile celelalte, deci sa nu punem in tariful mesei, sa-l facem atat de ridicat incat sa trebuiasca sa...

 

 Colaborarea cu  ICR si Ministerul Culturii?

 

In momentul de fata este foarte buna. Cu Ministerul Culturii am facut multe programe in comun si trebuie sa recunosc ca, si de cand sunt la UNESCO, lucrez foarte bine cu ei, este ministerul cu care lucrez cel mai bine. Cu ICR, de asemenea. Suntem in parteneriat de 2-3 ani, vom fi in continuare. E si normal intr-un fel sa avem tot sprijinul, sunt domenii inrudite, dar in acelasi timp adresele sunt diferite. Ei sunt mai mult pe traduceri si pe afara, noi suntem pe interior. Dar la ora asta lucram chiar foarte bine. E un semn bun.

 

 

 

 

 

MIHAI IGNAT

 

Nu de gat

 

(piesa intr-un act)

 

 

 

Personajele:

 

Alex - tanar

 

Dan - tanar

 

 

 

O masa, doua scaune. O sticla. Doua pahare Doi barbati. Mijlocul unei conversatii.

 

 

 

D.: ...Da nu uiti, bine?

 

A.: Nu uit.

 

D.: Can te vezi cu el?

 

A.: Nu stiu. Zilele astea.

 

D.: Nu vreau sa te bat la cap, da in ziua de azi greu gasesti un electrician bun.

 

A.: Gata, ma, te rezolv: ma vad cu el, ii zic, vine si te scoate! Ce sa mai...

 

D.: De vreo doua saptamani n-am curent in dormitor.

 

A.: (cu subinteles) A, in dormitor ai probleme?

 

D.: Da, in dormitor.

 

A.: (acelasi joc) Deci in dormitor.

 

D.: (agasat) Da, ma, in... (se opreste brusc) A, crezi ca esti haios?

 

A.: Nu, da ma gandeam: chiar in dormitor...? Cand ai probleme in dormitor, e pe nasoale...

 

D.: Cu curentu am probleme. Cu e-lec-tri-ci-ta-tea, ma!

 

A.: (mimand inocenta) A, electricitatea... Credeam ca...

 

D.: A, numa la prostii te gandesti!

 

A.: Iar tu numa la lucruri serioase. (scurta pauza) Deci pentru tine sexul e o prostie.

 

D.: (mimand inocenta) A, la sex te gandeai?

 

A.: Nu, la electricitate. Tu te-ai gandit la sex, din moment ce-ai tinut mortis sa precizezi ca te referi la e-lec-tri-ci-ta-te.

 

D.: Auzi, sper ca nu vrei sa vorbim despre sex.

 

A.: Nu stiu. De ce nu?

 

D.: Tu, barbat. Eu, barbat. Nu sex.

 

A.: Ti-o fi jena? Doar discutam.

 

D.: Bineinteles ca doar discutam!

 

A.: Asta ziceam si eu, Dane.

 

D.: Da nu vreau sa discutam.

 

A.: Deci ti-e jena.

 

D.: Nu mi-e jena. Da nu cred ca doi prieteni buni trebuie sa vorbeasca despre sex. E o chestie intima.

 

A.: Sexul e o chestie intima. Da vorbitul despre, nu.

 

D.: Pe-asta de unde-ai scos-o?

 

A.: Din tescherea! Ce-ntrebare! (scurta pauza) Auzi, apropo de sex: vrei sa-ti povestesc o chestie haioasa? Vrei?

 

D.: Doar daca n-are legatura cu mine sau cu tine.

 

A.: Se leaga de unchiu-meu.

 

D.: Electricianu? Nea Sile?

 

A.: Da, nea Sile. (ezita) Da de fapt...

 

D.: De fapt?

 

A.: Nu-i nea Sile. E... (ezita) Nu-l cunosti... E... (ezita)

 

D.: E nea Sile, nu?

 

A.: Nu-i nea Sile! De fapt, ce-ar fi sa mai radem cate-o bere?

 

D.: Bai, ce ma enerveaza!

 

A.: Cine?

 

D.: Tu!

 

A.: Ai zis "enerveaza", nu "enervezi".

 

D.: Pula mea, ce ma enerveaza! Cu ocolisurile tale si cu fazele astea!

 

A.: Ce faze?

 

D.: Totdeauna m-a enervat faza cu razganditu!

 

A.: Stiu. Si pe mine.

 

D.: Si-atunci de ce-o faci?

 

 A.: N-am vrut, sincer. Numai ca mi-am dat seama ca nea Sile o sa vina sa-ti repare dormitoru...

 

D.: ... Numai sistemu electric...

 

A.: ... Ma rog, partea electrica, si-o sa te dai de gol.

 

D.: In legatura cu ce? Nu mi-ai zis nimic.

 

A.: Pai asta era ideea: sa nu-ti zic nimic.

 

D.: Iar incepi?!

 

A.: (dupa o ezitare) Uite, iti zic. Da sa nu care cumva sa-i spui ceva pe tema asta can va-ntalniti, c-o sa fie foc si para!

 

D.: Ce poa sa fie, domne, asa de nasol?!

 

A.: Stii ca are un baiat la vreo 30 de ani, nu?

 

D.: Doru, stiu.

 

A.: Faza e ca unchiu-meu e catranit rau fiindca Doru e din aia.

 

D.: Din aia?

 

A.: Stii tu...

 

D.: Da, stiu... Din aia...

 

 A.: Habar n-ai despre ce vorbesc, nu-i asa? (Dan il aproba din cap) Din aia... Pe invers...

 

 D.: E homo!? (scurta pauza) Poate si-a facut o impresie gresita.

 

A.: Nu, chestia-i sigura. O stiu chiar de la Doru.

 

D.: Ti-a zis el?

 

A.: Nu direct. Mi-a dat de-nteles, odata...

 

D.: Ma rog, pana la urma nu-i o tragedie...

 

A.: Poate ca nu, da...

 

D.: Ce mai e?

 

A.: Pai si fata...

 

D.: Eva!? Bunaciunea aia!?

 

A.: Da, Eva.

 

D.: Nu se poate!

 

A.: A naibii chestie, nu?

 

D.: Nu-mi vine sa cred! E adevarat, nu sunt casatoriti... Da asta nu-i un indiciu ca... si-apoi, n-or fi chiar amandoi...

 

A.: Tu crezi ca-ti spuneam chestiile astea daca nu eram sigur? Ma apucam sa inventez asa ceva numa de chestie?! Doar e vorba de verii mei!

 

D.: Veri de-al doilea.

 

A.: Si ce daca! Puteau fi veri primari. Se schimba ceva?

 

D.: Da parca tot nu-mi vine sa cred.

 

A.: Tie? Sa-l vezi pe nea Sile! E terminat!

 

D.: Si dormitorul meu? Cine-mi mai repara circuitele alea?

 

A.: Stai linistit, trebuie sa-si castige painea in continuare, nu? Te rezolva, ti-am zis.

 

D.: Totusi, asta inseamna sa lucreze sub presiune.

 

A.: Da nu-s decat niste fire-n perete!

 

D.: O sa-i tremure mana!

 

A.: Termina, domne, doar nu piloteaza supersonice!

 

D.: O sa-mi buleasca circuitele!

 

A.: Oricum e mai bine decat ce-a patit el. Gandeste-te: unchiu-meu asteapta sa-si vada copiii casatoriti, voia nepoti... Si cand colo... A aflat ca Eva locuieste intr-o garsoniera c-o tipa, iar pe Doru il tot vede cu baieti... Cica amandoi i-au marturisit ca asta simt si ca vor trai cum simt.

 

D.: Adevaru e ca-n situatii de-astea nu poa sa te-ajute nimeni...

 

A.: Gandu ca n-o s-aiba nepoti il scoate din minti... In viata mea nu l-am vazut asa suparat. (Dan rade infundat) Razi? Mie mi se pare de plans. Sa te vad pe tine in locul lui, ce-ai face?

 

D.: Eu? Nimic. Oricum nu poti schimba lucrurile. Da n-as lua-o chiar asa, in tragic.

 

A.: Adica ti-ar fi indiferent dac-ai afla ca fiul tau e poponar? N-ai vrea sa-l strangi de gat? N-ai considera ca ti-ai ratat viata?

 

D.: Nu.

 

 A.: Nu cred. Asa, la rece, ti-e usor sa-ti dai cu parerea. Da sa te vad in aceeasi situatie...

 

D.: Crezi ce vrei.

 

A.: Sa inteleg ca nu te-ar deranja daca fiul tau ar fi...?

 

D.: E mult spus ca nu m-ar deranja, da oricum n-as face atata caz...

 

A.: Auzi, sunt foarte curios: ce parere ai, de fapt, despre homosexuali?

 

D.: Ce parere sa am? Sunt oameni, ca noi toti. Doar ca nu le plac femeile. Stii, macar lor le place, totusi, ceva. Misoginilor, de pilda, nu le plac femeile, iar de barbati nu sunt interesati, cu exceptia propriei persoane.

 

A.: Mda, n-as fi pus niciodata problema asa... Da n-o sa pretinzi ca un homo e exact ca astia hetero, nu? Ti se pare normal sa fie atrasi de acelasi sex?

 

D.: Nu pot sa-i judec eu, insa... as zice ca e treaba lor. Nu ma deranjeaza catusi de putin.

 

A.: Nu ti-ar starni nicio reactie mai asa... mai...? Intelegi ce vreau sa zic...

 

D.: Daca-ti spun ca nu! Ba chiar ii admir pe baietii astia: au curaj sa-si recunoasca defectul.

 

A.: Defectul? Parca ziceai ca-s normali...

 

D.: Aaa... Hai, ma, nu stii de gluma? (rade) Ma duc sa scot berea din mine... (Se ridica, iese. Se intoarce dupa doua minute, timp in care Alex a sorbit, pe ganduri, din sticla).

 

A.: (dupa o pauza) Auzi, as vrea sa-ti marturisesc ceva...

 

D.: Ce serios esti...

 

A.: Chiar e-o chestie serioasa. Pe bune... stii, n-as fi indraznit daca... daca n-as fi vazut ca esti atat de deschis...

 

D.: Hai, ma, ce te balbai asa? Doar ne stim de ceva vreme, nu?

 

A.: Pai, tocmai... Spune-mi, n-ai observat nimic la mine?

 

D.: Ce s-observ?

 

A.: Nici o ciudatenie, nimic... mai aparte?

 

D.: Ceva aparte?

 

A.: Mai gandeste-te. Nu ti-a atras atentia nimic... la mine?

 

D.: Ce sa...? Ba, daca ma gandesc... (amuzat) Ai prea multe pizde! Mai lasa si altora, ma, nu acapara tu toata piata!

 

A.: De unde-ai scos-o?

 

D.: Ei, de unde? Hai, nu fa pe modestul! Esti bun, ce mai...!

 

A.: Si daca-ti spun ca te inseli? Ce-ai zice?

 

D.: Cum adica?! Le-am vazut cu ochii mei, agatate de bratul tau.

 

A.: Intr-un fel te inseli. (pauza) Auzi, tu chiar n-ai vazut nimic la mine? Mai neobisnuit, vreau sa zic...

 

D.: Ce pula mea voiai sa observ, ma?

 

A.: Tu chiar esti orb? Pai femeile alea nu-s decat asa, de decor...

 

D.: De decor?

 

A.: Chiar nu-ti dai seama? Hai, ma, ca te stiu baiat destept! De ce crezi ca te-am descusut eu adineauri in legatura cu parerea ta despre...?

 

D.: Vrei sa spui ca...?

 

A.: Da, vreau sa spun ca...

 

D.: Iti bati joc de mine! Glumesti, nu? (scurta pauza) Tu vorbesti serios?! Du-te de-aici, ca faci misto!

 

A.: Pe cuvantul meu ca nu!

 

D.: Eu tot nu te cred. In primul rand ca nu ai gesturi din alea... muieresti...

 

A.: Nu toti astia, ca noi, au gesturi din astea. Ce, barbatii obisnuiti au gesturi feminine fiinca se culca cu femei?

 

D.: Ai dreptate, nu zic, insa... (revelatie) Tocmai, tipele! Te-am vazut cu tot felul de coarde. Una mai misto decat alta. Or fi ele de decor, da cum de accepta sa...? Sa nu-mi spui ca le platesti! Stiu ca nu-noti in bani.

 

A.: Pai tocmai langa noi, homosexualii, se pot simti si ele in siguranta, linistite. Noi suntem inofesivi, nu le tot stresam, nu le tot pipaim... Tipele alea cu care m-ai vazut vad in mine un simplu prieten. Nici nu stii ce dornice sunt de prieteni din astia, care nu le pun mana pe picior in doi timpi si trei miscari, care nu le bat apropouri intruna!

 

D.: Mda, pare logic...

 

A.: N-ai vazut ca noi avem prin preajma cele mai traznet pizde? Manechine, cantarete, actrite...

 

D.: Si, asa, de curiozitate, spune-mi si mie, cand ti-ai dat seama ca esti...?

 

A.: Pe la nouaspe ani. Pana atunci am crezut sau am vrut sa cred ca sunt ca toti baietii. Dar dupa un timp mi-am dat seama ca umblam cu fofoloance ca sa-mi imit prietenii, nu pentru ca m-ar fi interesat cu-adevarat...

 

D.: Si-ai tinut ascunsa atata vreme chestia asta...!

 

A.: Dupa cum stii, la noi lumea inca nu e obisnuita cu... Si-apoi, sincer, inca nu pot sa ma arat tuturor rudelor si prietenilor din copilarie asa... Inca mi-e frica de cum o sa se uite la mine.

 

D.: Si-atunci mie de ce mi-ai spus?

 

A.: Tie? Fiindca mi-ai dovedit ca ma poti intelege. Nu-i asa?

 

D.: M-ai dus! Hai ca esti bun! Era cat pe ce sa...!

 

A.: Ce?

 

D.: Nu, chiar esti bun. Asa, ca un actor. Esti serios, de parca... (pauza)

 

A.: De parca...?

 

D.: Si chiar nu razi! Uite, nici macar nu zambesti.

 

A.: Pai de ce sa zambesc?

 

 D.: Esti tare! Pan-acuma pe mine m-ar fi pufnit rasu. (repezit) Stai! Sa nu repeti "pai de ce sa zambesc?"! Deja e stupid. E-o tampenie. (repede) Nu, nu zi nimic!

 

A.: Pai daca nu zic...

 

D.: Nu! Acuma serios: mai bine nu zici nimic. Facem asa: bem... (Dan asteapta) Ce faci? (Dan asteapta) Ce faci? (Dan asteapta) Hai, bea! (Alex bea) Asa... Dup-aceea spunem bancuri. Uite, spun eu unul. Cica... (spune un banc, da nu rade) Ce faci, nu razi?

 

A.: A, scuza-ma, nu mi-am dat seama. Eram concentrat pe ce urmeaza.

 

D.: Bine, fie, ai pierdut momentu... Mergem mai departe. Acum zici tu un banc.

 

A.: Eu? Eu nu tin minte bancurile.

 

D.: Iar incepi?

 

A.: Chiar nu stiu bancuri. Le uit.

 

D.: Da, am vazut: uiti si sa razi.

 

A.: N-am facut-o intentionat. (scurta pauza) Si-acum, ce urmeaza?

 

D.: O pula! Nu mai stiu ce urmeaza! M-ai zapacit de cap!

 

A.: Stii, eu chiar nu-mi dau seama, ce vrei de fapt?

 

D.: Vreau... sa fii serios si sa nu-mi mai torni gogosi.

 

A.: Da nu-s gogosi. Chiar nu tin minte bancurile.

 

D.: Nu la bancuri ma refeream!

 

A.: A, la...? Nici aia nu-i o minciuna.

 

D.: E un pariu, nu?

 

A.: Ce pariu?

 

D.: Ai pus pariu cu Vivi, cu Sorin si cu Paul ca ma duci de nas. Pentru o clipa, chiar ai reusit. Poti sa le spui c-am cazut in plasa. Nu ma supar, desi gluma e cam idioata.

 

A.: Da nu glumesc, pe cuvantu meu!

 

D.: (dupa o lunga pauza) Si adica... (zambeste cu subinteles) A, mi-ai facut-o din nou! M-ai avut, ce mai! (Alex tace) Adica... tu... tu chiar...?

 

A.: Da, eu chiar sunt...

 

D.: Pana la urma e normal, doar esti ruda cu... Doru si cu Eva.

 

A.: Ce?!

 

D.: Totusi, nu inteleg... Cum de nu mi-am dat seama?! Si de ce nu mi-ai spus?!

 

A.: Eram prieteni si n-am vrut sa stric totul...

 

D.: Si-acum? Acum de ce mi-ai spus?

 

A.: Fiindc-am inteles ca nu-ti pasa. Daca-ti spuneam mai devreme, m-ai fi inteles?

 

D.: (dupa o pauza) Si cine mai stie?

 

A.: Dintre cei care nu sunt... Stii tu..., nimeni.

 

D.: Si ei... ai tai... stiu ca eu nu sunt...

 

A.: Bine-nteles.

 

D.: Adica toti cei care...

 

A.: Sa zicem, unii... De fapt nu cunosc asa de multi. Voi, astialalti, sunteti mai multi.

 

D.: Bine, si iubitul tau...? Ai un iubit, nu?

 

A.: Da.

 

D.: Il cunosc?

 

A.: Nu. Vrei sa-l cunosti?

 

D.: Nu! Da chiar, asa, de curiozitate: de ce nu ne-ai facut cunostinta?

 

A.: Asa... Nu ne stim de mult si n-am vrut sa complic lucrurile. Stii, am incercat sa nu le amestec. In general, oamenii n-ar intelege...

 

D.: Si lui... lui ii convine? Ii convine asa, pe ascuns?

 

A.: Da ce, mie-mi convine? Tie ti-ar conveni? Dar daca asa stau lucrurile... Nu toti sunt ca tine...

 

D.: Ia stai...! Inainte... cand erai singur... Adica... pe mine...?

 

A.: Pe tine ce?

 

D.: Si pe mine ma priveai... m-ai privit... asa...?

 

A.: Nu! Adica... nu! Ce-ti trece prin minte?

 

D.: Can mergeam la piscina impreuna... adica tu... stii, eu eram gol...

 

A.: Pai si eu eram...

 

D.: Tocmai! Si-n toti anii astia... Ia stai! In toti anii astia... Adica tu uneori ma bateai pe umar... si ma priveai... asa... stii tu...?

 

A.: Nu! Nu, ca nu te priveam asa...

 

D.: Totusi, placandu-ti baietii...

 

A.: Da ce, tu te uiti la toate coardele?

 

D.: A, nu! Numa la alea misto. In orice caz, nu la alea urate, nu la alea grase...

 

A.: Pai vezi? Nici eu.

 

D.: Adica ce, eu sunt urat? Sau gras?

 

A.: Nu, n-am zis asta.

 

D.: Deci te uitai, te-ai uitat...

 

A.: Nu cum crezi tu...

 

D.: A! In excursie! Atunci cand am dormit in acelasi cort!

 

A.: Te rog, nu te mai gandi la prostii. Nu te-am vazut ca pe-un partener, pe cuvant...

 

D.: Da totusi, atunci, in cort, ai simtit ceva?

 

A.: Daca stiam c-o sa reactionezi asa, nu-ti spuneam!

 

D.: (continuandu-si ideea) Adica eu, dac-as dormi langa Vivi, orisicat, nu mi-e gagica, da fiind asa aproape... Ce-i un sac de dormit? Un burete acolo, o panza... Mi s-ar... Sau oricum, as simti... ceva... tot as simti... Chiar daca nu ne-am atinge... As sti ca-i acolo, aproape, foarte aproape... Chiar daca ar fi lesbiana, si tot m-ar... Adica cu atat mai mult...

 

A.: Eu zic sa bem. Nu te mai ambala atata.

 

D.: Crezi ca-mi mai arde de baut?! Adica de atata timp ai tacut... A, si filmele!

 

A.: Filmele?

 

D.: Da, filmele la care mergeam impreuna... Era intuneric...

 

A.: Si?

 

D.: Eram ca un cuplu, nu?

 

A.: Nu, ca doi prieteni.

 

D.: Da cine ne vedea, credea ca suntem...

 

A.: Ce ma enerveaza! Numa daca era vreun homo, numa ala ar fi crezut...!

 

D.: Si ce, era imposibil sa fi fost vreunul in sala?

 

A.: In salile noastre goale?! Si-apoi, n-avea de ce sa creada...

 

D.: Nu se stie niciodata... Radeam la aceleasi poante, mancam din aceeasi punga de popcorn!

 

A.: (ironic) Ne uitam la acelasi film!

 

D.: Razi tu, razi, da...

 

A.: Hai, ma, relaxeaza-te... Viata e misto, gagicile au picioare lungi...

 

D.: Da, ca te si doare pe tine-n erectie de asta...

 

A.: Deci te-ai suparat pana la urma...

 

D.: A, nu...

 

A.: Ba da, se vede.

 

D.: Nu. Numa ca m-ai luat prin surprindere... Da ai tai? Taica-tu, maica-ta stiu?

 

A.: Nu. N-am avut curaju, inca...

 

D.: Da ce-i asta? O chestie de familie? O traditie?

 

A.: Ce pula mea vrei sa spui?!

 

D.: Pai verii tai, acum tu...

 

A.: Pai daca era o traditie, nu mai existam ca familie, nu?

 

D.: A, deci unchiutu are dreptate! In stilu asta, canci urmasi!

 

A.: Si pana la urma, ce te-ntereseaza pe tine?

 

D.: Nu ma intereseaza!

 

A.: Ce-i cu tine? Nu-ti convine? Spune, si gata!

 

D.: Cum adica "spune, si gata"?! Ce e gata?

 

A.: (amuzat) Hai ca esti tare!

 

D.: Nu, serios, cum vine asta: "spune, si gata"?

 

A.: Pai... spune ce-ai pe suflet, si gata...

 

D.: N-am nimic pe suflet, ce s-am pe suflet?

 

A.: Deci totul e in regula? Eu, barbat, tu, barbat, da bere?

 

D.: Da, ma: eu, barbat, tu... barbat... (ezita) Apropo de barbat... Pot sa te-ntreb ceva? Stii, e ceva mai... Cum sa-ti zic...

 

A.: Hai, zi odata, n-o mai freca!

 

D.: Tu esti... barbatu sau... partenera...? Sau faceti cu schimbu?

 

A.: Auzi, nu crezi ca esti indiscret? Ce, eu te-ntreb ce pozitii preferi cu Iulia?

 

D.: Da, ai dreptate... (pauza) Stii, pan-acum n-aveam pe cine sa-ntreb... Si daca tot suntem prieteni...

 

A.: Nu te supara, da nu pot sa-ti spun...

 

D.: Ai dreptate. Scuza-ma, n-am vrut sa...

 

A.: Stai linistit, e-n regula. (pauza)

 

D.: Pai ma duc si eu...

 

A.: Hai, mai stai!

 

D.: Nu, sunt obosit, maine trebuie sa ma trezesc devreme. (se ridica)

 

A.: Bine, cum vrei... (se ridica) Noapte buna... Si nu fi sucarit... (da sa-l imbratiseze) Vad eu ca esti sucarit...

 

D.: Nu-s. (evita imbratisarea)

 

A.: Ce-i?

 

D.: Nu-i nimic, ce sa fie...?

 

A.: Nici nu stii cat ma bucur c-am lamurit chestia asta! (il ia pe dupa gat, cu gestul obisnuit intre prieteni)

 

D.: Lasa, nu e cazul sa...

 

A.: Ce vrei sa spui?

 

D.: Nu de gat!

 

A.: Ce?

 

D.: Nu-mi place sa ma iei pe dupa gat!

 

A.: De cand?

 

D.: Ei, de cand...

 

A.: Ce-i cu tine?

 

D.: Nu e nimic, ce sa fie...

 

A.: Atunci, daca totul e OK, da-mi voie sa ma bucur. (vrea sa-l imbratiseze)

 

D.: Lasa, nu e cazul sa...

 

A.: Ce vrei sa spui?

 

D.: Nu e nevoie de atata efuziune.... (pauza)

 

A.: Cum vrei... Noroc!

 

D.: (fara chef) Noroc...

 

A.: Ce ai? Te simti bine? Esti cam palid...

 

D.: Am plecat.

 

A.: Stai putin. Daca mai stai un sfert de ora, termin si eu berea asta si mergem impreuna!

 

D.: Chiar nu ma simt bine... Trebuie sa plec!

 

A.: Atunci stai ca vin cu tine! Poate ai nevoie de ajutor.

 

D.: Nu! Sunt OK. Pe cuvant, sunt in regula!

 

A.: Ce s-a intamplat? Ti-e rusine sa mai schimbi doua vorbe cu mine? Nu eram prieteni? (il ia pe dupa umeri)

 

D.: Ia mana de pe mine! Ce dracu-s efuziunile astea?! Vezi ca io nu-s unul d-aia de-ai tai!

 

A.: Stai, ma, n-o lua asa! N-am vrut sa sugerez nimic, crede-ma! Sa stii ca sunt acelasi de-acum o jumatate de ora...

 

D.: Esti o pula! Nu stiu cum de nu mi-am dat seama! Doar se vedea de la o posta... Tu, cu politetea ta si cu hainele tale elegante!

 

A.: Da ce-au hainele mele, caca-m-as in ele?!

 

D.: Lasa, n-are rost sa continuam! Sa tii tu ascunsa chestia asta, sa ma faci de ras... Amicii tai probabil s-au amuzat pe seama mea, iar ceilalti, cand or afla... Nici nu vreau sa ma gandesc...

 

A.: Ce tot vorbesti acolo? N-o sa se amuze nimeni pe seama ta, stai linistit...

 

D.: Cacat! Te-ai tinut ascuns toti anii astia si acum vii sa faci pe ala cu principii! Toti astia ca tine sunt la fel! Data viitoare cand ne-om intalni, sa treci pe partea ailalta a strazii! M-ai auzit? (Alex se umfla de ras) Ce-o fi asa de ras?

 

A.: Pai... situatia... stii...

 

D.: Ce ma poate enerva! Am plecat! (da sa iasa)

 

A.: ... Faza e c-am glumit.

 

D.: Ce?!

 

A.: Stai linistit, nu-s pe invers.

 

D.: (dupa o lunga pauza) Original! Nu, ca esti original!

 

A.: Nu, sunt doar hetero.

 

D.: Tocmai, ca nu esti original! Ce faci, dregi busuiocu?

 

A.: Stii bine ca nu-s homo. Ce naiba, nu te mai prosti atata...

 

D.: Eu?! Eu ma prostesc?!

 

A.: Bine, recunosc, am intins coarda...

 

D.: Ai rupt-o, ce mai!

 

A.: Ba, termina! Am exagerat, recunosc! Uite, iti fac cinste c-o sticla!

 

D.: Si-atunci Vivi, Paul, Sorin... unde sunt?

 

A.: Cum unde sunt?

 

D.: Pai dac-ai glumit, ei trebe sa fie pe-aici, nu? Sa se hlizeasca pe seama mea, nu?

 

A.: Da ce, fara ei nu po sa glumesc?

 

D.: Deci nu-s p-aici? Poate in camera ailalta?

 

A.: Hai, stii bine ca nu-s aici. Nu mai fa pe nebunu!

 

D.: Stii, nici macar nu mai pot sa zic: "ce ma enervezi!".

 

A.: Nici nu ziceai "ce ma enervezi!". Ziceai "ce ma enerveaza!".

 

D.: Cacat!

 

A.: A fost o gluma.

 

D.: Nu te cred.

 

A.: Am glumit, ba, pe cuvantu meu!

 

D.: Ai martori?

 

A.: Ce martori?

 

D.: Pai Vivi sau Paul sau Sorin...?

 

A.: Pai nu-s aici.

 

D.: Deci n-ai glumit.

 

A.: Ba da.

 

D.: Cam lunga gluma asta, nu crezi? De-o ora imi tot explici ca esti homo!

 

A.: Pai daca nu te lasai convins?

 

D.: Aha, deci esti!

 

A.: Nu! Da ca sa-ti iasa o gluma, trebuie sa pretinzi ca nu-i o gluma, nu...?

 

D.: Lasa, nu-mi explica tu ce-nseamna o gluma.

 

A.: ...Asa ca-ti dai seama c-a trebuit sa insist, sa te conving ca e pe bune...

 

D.: Si m-ai convins, nu?

 

A.: Da, numa ca (tare) era o gluma!

 

D.: Crezi ca daca urli, ma convingi?

 

A.: Pe cuvantul meu ca nu-s poponar!

 

D.: Nu stiu... Nu asa trebuia... Trebuia sa te opresti mai-nainte cand am crezut ca nu-i decat o farsa. Acum...

 

A.: Ar fi fost prea devreme sa ma opresc atunci cand credeai ca-i o farsa.

 

D.: Nu stiu... Ce stiu e ca acum... e prea tarziu.

 

A.: Nu-i prea tarziu!

 

D.: Dovedeste-mi.

 

A.: Cum sa-ti dovedesc?!

 

D.: Nu stiu, convinge-ma.

 

A.: Ce vrei sa fac? Nu pot decat sa-ti spun ca nu-s ce-am pretins ca sunt mai-nainte.

 

D.: Nu m-ai convins.

 

A.: Pizda ma-tii pe copaci! Iti dai seama c-a fost o gluma, nu? Proasta, tampita, recunosc, da o gluma! Uite... tipele!

 

D.: Ce-i cu tipele?

 

A.: Pai n-ai zis tu ca roiesc tipele-n jurul meu? De ce crezi ca...?

 

D.: Fiindca esti poponar, nu?

 

A.: Nu!

 

D.: Nu cred!

 

A.: Roiesc fiindca stiu sa le cuceresc, sa le flatez, fiindca le-o trag!

 

D.: Deci le-o tragi!

 

A.: Da, ba, in draci!

 

D.: Pai ziceai ca-s lipicioase tocmai pentru ca nu le-o tragi!

 

A.: Asta era cand pretindeam ca-s poponar. Ti se pare logic sa stea cu cineva care nu le face nimic?

 

D.: Nu ziceai ca-s incantate sa nu mai fie pipaite, agatate...?

 

A.: Depinde si cum le-agati! Daca o faci ca taranu, normal ca nu-s incantate! Trebuie sa stii cum sa le iei.

 

D.: Ba, ce le-ntorci! Asculta, nu sunt prostu tau, sa stii!

 

A.: Da n-am zis asta! Uite, poti sa verifici, sa ma urmaresti, daca vrei: n-am nici un iubit si cred ca nea Sile are dreptate sa fie suparat.

 

D.: Uite cum o-ntorci! Acum esti impotriva lor!

 

A.: Nu-s impotriva, da-l inteleg si pe unchiu-mio...

 

D.: Deci nu esti impotriva...?

 

A.: Bine, domne, sunt! Sunt impotriva! Ii fut pe toti poponarii!

 

D.: O zici numa asa, ca sa cred eu ca... De ce ti-e rusine? N-ai zis tu ca si ei au drepturi, ca-i treaba lor ce fac?

 

A.: Tu ai zis asta.

 

D.: Provocat de tine, nu fiinca...

 

A.: A, deci nu fiinc-ai crede! Vezi, asta am si urmarit: m-am dat homo ca sa-ti arat ca numa gura e de tine! Ce dac-as fi fost homo? Doar eram prieteni, nu?

 

D.: A, deci n-ai avut incredere-n mine! A trebuit sa ma testezi! Ce incredere mai pot sa am intr-unul care ma-ncearca de parc-as fi un soarece de laborator!

 

A.: Exagerezi! N-ai fost cobai, cum nu sunt eu poponar. (pauza) De ce nu spui nimic? Hai, Dane, ca stii si tu ca nu-s din aia, ce curu meu! Doar ne cunoastem de cativa ani, ti-ai fi dat seama pan-acum, nu? Crezi ca nu m-as fi tradat? Crezi ca-n cort n-as fi fost tentat sa...

 

D.: A, deci...!

 

A.: Stai, nu te repezi asa! Am zis "as fi fost", nu "am fost"! Daca eram, vorba ta, alaturi de sexul de care sunt atras...

 

D.: Aha...!

 

A.: (repede) ...de care-as fi fost atras, atunci nici eu n-as fi dormit linistit in cortu ala, tdai seama!

 

D.: Poate...

 

A.: Si la film, nu? Pai gandeste-te, ne uitam la filme porno, nu? Erau din alea cu barbati si femei.

 

D.: Da ce, poponarii nu se pot uita si ei la porcarii?

 

A.: (obosit) Ideea e ca n-a fost decat o gluma. Iti jur pe ce vrei tu!

 

D.: (dupa o lunga pauza) Ma doare capul. Ma duc sa ma culc.

 

A.: Bine, du-te. Ne vedem maine.

 

D.: Da, maine.

 

A.: Hai, nu fi suparat, stiu c-a fost o gluma proasta. Uite, recunosc.

 

D.: Bine, hai sa lasam lucrurile-asa... (scurta pauza) Stii, cand vrei poti fi extrem de tampit! Auzi, sa te dai drept homo! Cine dracu a mai pomenit!

 

A.: (incercand sa faca haz) Hai, ma, ce voiai? Berea imi da idei.

 

D.: ...Cretine!

 

A.: Gata, m-am prins! Imi pun cenusa-n cap! Numa sa nu-mi ceri sa-ti fac cinste: sunt pe janta.

 

D.: Nici nu ti-am cerut. (scurta pauza) Salut! (se intoarce spre iesire)

 

A.: Ura si la gara! Si fii mai vesel, Dane: gagicile au in continuare picioare lungi! (il prinde pe dupa gat, cu afectiune prieteneasca)

 

D.: (iritat) Nu de gat, ti-am mai zis!

 

A.: (amuzat) Ma, da ce sensibil esti!

 

D.: (ironic) Iar tu, ce afectuos!

 

A.: Ce-ai zis?

 

D.: Ai auzit ce-am zis...

 

A.: Dane, tu...

 

D.: Salut, am plecat! (da sa iasa)

 

A.: Stai, stai o clipa! (il prinde de brat)

 

D.: Ce mai e?!

 

A.: Ce ai? (scurta pauza, timp in care-l priveste in ochi) A... asta era...

 

D.: Imi pare rau, dar...

 

A.: Ce ma-sa, n-ai inteles?

 

D.: Am inteles, boule, am inteles, numai ca...

 

A.: Hai, vorbeste odata, ce te codesti ca o pizda?

 

D.: Nu mai stiu ce sa cred, a...

 

A.: Crezi ce-ti spun eu: a fost o minciuna, o gluma de cacat.

 

D.: Si dac-abia acum minti?

 

A.: Ceee?!

 

D.: Cine te-a pus sa pretinzi ca...? Eu de unde sa mai stiu ce dracu esti?!

 

A.: Da ce importanta are? Suntem prieteni, si atat. Mi se pare de-ajuns.

 

D.: Nu stiu... Tot timpu o sa ma gandesc ca s-ar putea sa fii unul din aia...

 

A.: Si dac-ar fi asa, ce?

 

D.: N-as mai sti... Nu mai stiu... O sa ma gandesc tot timpu, o sa...

 

A.: Si te-ntreb: dac-ar fi asa, ce? (Dan il priveste lung, nedumerit) Ipotetic vorbind, evident...

 

D.: Ipotetic vorbind?! Ipotetic vorbind?! (cu furie crescanda) Iti bati joc de mine?!

 

A.: Stai, stai! Ce-am zis, omule?

 

D.: Stii bine ce-ai zis! Stii bine ce-ai zis! (il ingana) "Ipotetic vorbind"... (scrasnind din dinti) Imi vine sa...!

 

A.: Dar nu sunt...

 

D.: Nu ma mai intereseaza ce esti! Imi vine sa te strang de gat, tampitu dracu! (ii da un pumn in umar, ca intre prieteni, desi ceva din felul in care loveste sugereaza ca s-a abtinut sa dea un pumn "adevarat")

 

A.: (surprins, dar nu suparat) M-ai lovit! (cu repros) Ai zis ca ma strangi de gat!

 

D.: (ignorand replica) Cum ai putut...?!

 

A.: Nu zic, o meritam... probabil...

 

D.: (ras nervos) Uite, nici acum nu poti sa... (ton destins, calm, in contradictie cu ceea ce spune) Ce ma enerveaza...

 

A.: (dupa o lunga pauza, timp in care cei doi se privesc de parca abia s-ar fi cunoscut si fiecare ar vrea sa-l descopere pe celalalt doar privindu-l) Ce zici de inc-un pahar?

 

D.: Nu, trebuie sa ma duc...

 

A.: Hai, ma... Ultimul.

 

D.: Bine, fie... (Alex il toarna, ii intinde paharul, Dan il da pe gat, insetat)

 

A.: (joaca normalitatea) Buna, nu? Berea... Buna, nu?

 

D.: (calm) Da... Ma rog, cam trezita...

 

A.: Aduc alta, rece!

 

D.: Nu, stai! Chiar trebe sa ma duc.

 

A.: Bine, ne vedem maine... Nu?

 

D.: Da, maine.

 

A.: Si nu uita: gagicile...

 

D.: ...au in continuare picioare lungi...

 

A.: Ei, da! Asa mai vii de-acasa! (il apuca, mai mult din reflex, pe dupa gat)

 

D.: (deranjat) Nu dupa gat! De cate ori sa-ti zic?

 

A.: Da de cand ai tu problema asta cu gatu?

 

D.: Dintotdeauna.

 

A.: Eu nu-mi amintesc.

 

D.: Niciodata nu mi-a placut sa ma ia cineva pe dupa gat.

 

A.: Nu e prima oara ca te iau pe dupa gat, da e prima oara ca te "deranjezi"!

 

D.: E-a treia oara pe ziua de azi, si ma deranjeaza de can ma stiu!

 

A.: N-ai zis nimic pan-acuma.

 

D.: Nu-ti amintesti tu!

 

A.: Nu, chiar nu mi-ai spus pan-astazi.

 

D.: Daca nu-ti amintesti, nu-i vina mea.

 

A.: Poate ca n-am ce sa-mi amintesc.

 

D.: Poate.

 

A.: Da, poate.

 

 

 

 

 

Din dragoste pentru Spania

 

 

 

Lansarea cartii  Mansadra cu portocale. Puzzle spaniol   a avut loc la 7 martie 2007, la  Institutul Cervantes, in prezenta lui Joaquín Garrigós (directorul Institutului Cervantes), a prof. Ana María Díaz Martínez (Institutul Cervantes), a prof. Mihai Moraru (Universitatea Bucuresti), a lui Silviu Lupescu (directorul Editurii Polirom) si a autoarei, Luminita Marcu.

 

 

 

 Silviu Lupescu: In presa, cartea a fost primita cu oarecare reticenta. Ne-am mirat, ne asteptam la cu totul altceva. Vreau sa va spun cate sacrificii a facut Luminita scriind aceasta carte. Luminita este critic literar si ne-am fi asteptat sa apara cu o carte de critica literara. Venind de la Iasi spre Bucuresti, am incercat sa-mi amintesc cand am cunoscut-o pe Luminita Marcu si memoria mi-a jucat o festa, pentru ca nu mai stiu exact. In mod sigur insa, acum vreo 5 ani, imi amintesc ca noi, la Polirom, cochetam cu literatura din noul val si, stand de vorba cu colegii mei Lucian Teodorovici, Florin Lazarescu si Pavel Radu Gheo, care erau asa-numita "generatie Polirom", am constatat ca numele Luminitei Marcu era foarte pretuit de ei. Ea pe atunci colabora la Romania literara, dupa aceea la Observator Cultural si generatia de scriitori tineri pretuiau extrem de mult parerile ei critice. Acum vreo 3 ani, am lansat o noua colectie, Egoproza, am turat la maximum motoarele literaturii din noul val si atunci m-am convins si eu ca, intr-adevar, Luminita Marcu este un critic deosebit, nu atat neaparat prin opiniile sale, cat prin faptul ca ea depune foarte mult suflet, crede in ceea ce scrie si pune umarul. Luminita Marcu a fost alaturi de noi acum 3 ani cand am lansat colectia Egoproza si acum, dupa 2-3 ani, consider ca a fost un sprijin substantial pentru editura Polirom. Printre cartile care au aparut de atunci sunt si cateva carti de valoare. Cert este ca ne asteptam ca acest critic care este Luminita Marcu sa ne dea o carte. Ei, ea a sacrificat aceasta carte, oferindu-ne altceva. Pe de alta parte - sunt si aici in sala studenti de ai ei si eu stiu asta, am vazut -, Luminita Marcu este un om care are vocatia carierei universitare. A luptat mult ca sa ajunga in Universitate, ii place ceea ce face si ceea ce m-a emotionat este faptul ca e iubita de studentii ei, constituie un model, ceea ce ei au nevoie la varsta lor. De aceea, ma asteptam sa vina cu o carte academica pentru studentii ei. A venit cu aceast volum, deci a sacrificat aceste doua lucruri, din dragostea ei pentru Spania. In cartea pe care o lansam astazi, il veti regasi si pe criticul Luminita Marcu, pentru ca are destul de multe opinii critice despre literatura spaniola, il veti gasi poate si pe universitarul Luminita Marcu, sunt cateva puzzle-uri, bucatele de-astea cu iz academic, o veti gasi poate si pe scriitoarea Luminita Marcu, pentru ca sunt scrise foarte bine, si cu certitudine pe jurnalista Luminita Marcu. Si cred ca deja am spus foarte multe. As dori sa vina foarte repede si a doua ei carte si sa o vedem si pe aceasta tradusa in spaniola.

 

 Luminita Marcu: Va vorbi profesorul meu de la Universitate, d-l Mihai Moraru, care m-a ajutat efectiv in scrierea acestei carti. Sunt trei institutii care m-au ajutat: Universitatea din Bucuresti, Institutul Cervantes si editura Polirom.

 

 Mihai Moraru: In ceea ce priveste compozitia acestui puzzle, am zice ca este un traseu initiatic, dar nu este facut atat de metodic, mai degraba e un fel de senzatie prin tact, prin simtul tactil si prin cel olfactiv si prin perceptia soarelui, care e foarte special in Spania si foarte puternic. Luminita Marcu reuseste sa intre in aceasta atmosfera. Este si o vajnica aparatoare impotriva tuturor calatorilor romani prin peninsula, care tineau sa decreteze eventuala lipsa de farmec a personajelor feminine de pe strada. Luminita gaseste farmecul femeilor spaniole. Si el exista. In ceea ce priveste partea de interes a schimbului de experienta intre iesirea din dictaturi, sigur ca ele sunt diferite, acolo a fost o dictatura de dreapta. Mai era si aici un fel de zicere, se spunea ca inainte, cand incepusera buletinele medicale ale lui Franco, deja se cumpara un loc la Carabancha, Carabancha fiind inchisoarea opozantilor, un fel de Jilava. Si toti cam simtisera putin anterior. E drept ca la noi fenomenul amplificat al disidentei ultimelor saptamani nu a fost atat de puternic, adica n-a capatat chiar un loc in celula. Dincolo de optiunea de dreapta sau de stanga in ceea ce priveste pozitia fata de orice dictatura, eu cred ca sunt foarte multe puncte comune si ca avem destul de mult de invatat de la spanioli. Avem, din punct de vedere istoric, de la felul in care au asimilat tiganii si pana la perioada actuala extrem de multe lucruri de invatat si o facem intr-un mod aproape instinctiv. Adica, aceasta deplasare masiva de populatie catre Spania nu cred ca este intamplatoare. Este asemanarea lingvistica, dar mai e inca ceva. Este o dorinta de a iesi din inertie. Si aici, daca mi-ati permite, un mic amanunt biografic, un fel de pilda, fiindca eu i-as mai zice ca subtitlu cartii Luminitei Marcu, furandu-l pe Archipreste de Hita, Libro de buen amor, pentru ca asta este cartea. As da si eu o pilda din Archipreste de Hita. Mergeam intr-o zi cu un maxi-taxi catre Mogosoaia si langa mine erau niste zugravi, zidari, aveau niste sacose si vorbeau foarte taraganat, "mergem si facem" si in sfarsit ajungem si trebuia sa coboare si atunci am dedus ca ei fusesera undeva la lucru in Spania, pentru ca au inceput sa strige: "date prisa", imediat ritmul vorbirii a crescut, pentru ca invatasera acolo "sa-si dea prisa", adica sa se grabeasca, pe spanioleste, in rest ramanand foarte tacticos in stilul zonei neromanizate complet din partea aceea. E interesant, si cred ca si pentru studentii ei va fi, cum declar - este un ritual de a declara, este foarte ingenios, foarte retoric spaniolesc. Sa luam un exemplu: daca plecam de la o vorba pe care o au spaniolii, daca vrei sa ceri un serviciu unui prieten si el iti va raspunde politicos "si no para que sirven los amigos", adica "daca nu-ti fac asta, de ce mai sunt prietenii". Zice Luminita la un moment dat ca "eu nu vreau burse in Spania, in general mecanismul burselor ma plictiseste, nici vreun job spaniol, prietenii ma intreaba de ce n-o fac si mi-e cam greu sa le explic, practic e ca si cum as folosi un prieten, desi stiu, simt ca o sa se intample si asta la un moment dat, asa cum de prieteni te mai si folosesti, nu?", pentru ca, atunci, "para que sirven los amigos?" Sirven para muchas cosas. In primul rand, ca un model de traiect istoric. Dar, in al doilea rand, poate as inversa ordinea, ca un model pentru a ne recastiga demnitatea. Asta mi se pare lectia spaniola pe care am putea-o noi asimila actualmente si Luminita este un deschizator de drumuri pe urmele acelor "carpinteros" (tamplari) si zugravi, cand perceptia deja se sublimeaza, adica devine digerata, trecuta printr-o minte cu mare capacitate de distinctie.

 

 Luminita Marcu: De obicei merg la lansarile altora si n-am nici un fel de emotii, acolo vorbesc foarte mult, ca profesorii. Dar acum chiar sunt emotionata si o sa ma straduiesc sa spun ceva. M-as lega de ce a spus d-l profesor la sfarsit, demnitatea pe care noi ne-o putem regasi ca romani in proximitatea Spaniei si a spaniolilor. Si asta, sigur. Dar as spune in primul rand ca ne putem regasi buna dispozitie, pentru ca asta e primul lucru care mi-a atras atentia, pe de o parte, pe strazile Madridului, cand am ajuns acolo. Sigur ca mai vazusem eu oameni surazatori si in alte tari ale Europei, dar parca nu suradeau atat de frumos ca spaniolii pe strazile Madridului. Si apoi, pentru ca, dupa ce m-am intors de la Madrid, unde n-am stat foarte mult, am stat foarte putin la Madrid si Spania din cartea mea e foarte livresca, dar, dupa ce m-am intors de la Madrid si am cautat un loc care sa aiba legatura cu Spania, am gasit Institutul Cervantes. Am inceput sa invat spaniola. N-am terminat de invatat, ceea ce se vede si in carte. Eu nu stiu perfect spaniola si simt nevoia sa spun lucrul asta. E o carte a unui amator de spaniola. Spaniola o fac ca un amator, dar, iarasi, etimologic, cuvantul asta, amator, e destul de frumos si tin la el, am vrut sa debutez cu cartea asta. A spus toata lumea: ce mi-a venit cu cartea asta despre Spania? Nu numai pentru ca e despre Spania, ci pentru ca e un proiect mai degraba literar decat critic si ambitia mea a fost mai degraba literara. Cartea asta e un experiment din punct de vedere literar, mixajul asta de jurnal intim si texte, sa zicem, mai degraba eseistice. Nu sunt studii sau chiar articole de ziar, sunt undeva intre si intre. Cartea in sine e un proiect literar, e povestea unei experiente personale. Si sunt foarte bucuroasa ca editura Polirom a acceptat jucaria asta a mea spaniola in locul unei carti serioase de critica literara, pe care o asteapta in continuare. Dar eu as vrea sa mai scriu una despre Spania, daca s-ar putea fara greseli.

 

 

 

 

 

ANDA CADARIU

 

Siesta in mansarda cu portocale

 

 

 

Am inceput lectura cartii semnate de Luminita Marcu survoland cu privirea coperta a patra si multumirile pe care autoarea le adreseaza prietenilor, profesorilor si altor oameni care au contribuit la nasterea acestui volum. De pe coperta a patra am aflat, printre altele, ca am in fata o carte despre "frumusetea frivola a gratuitatii, despre farmecul terapeutic al lucrurilor importante facute aproape in joaca".

 

Cu toate ca sunt placute aceste teasere, ele nu trec de un anumit nivel al obisnuitelor texte conventionale care flancheaza in mod obisnuit o carte, asa ca nu le-am acordat o atentie prea mare. Subtitlul Mansardei cu portocale, "puzzle spaniol", mi s-a parut, de asemenea, o metafora atragatoare, dar nimic mai mult. Tot o conventie - mi-am zis. Hai sa vedem ce e inauntru.

 

 

 

*

 

Intre copertile portocalii am descoperit un text viu, colorat si proteic, un text de atmosfera. Iti poate evoca piesa lui Robert Wyatt, A Sunday in Madrid, la fel de bine cum iti poate aminti de Marcus Miller, Miles Davis si piesa Lost in Madrid. Si de multe alte incursiuni muzicale in aceasta lume, caci capitala, orasul spaniol preferat al autoarei, isi arata nenumarate fete in Mansarda cu portocale. Cu aceasta minune urbana incepe, de altfel, toata excursia pe care ne-o propune Luminita Marcu, o excursie prin mai multe Spanii: prin Spania ei, prin Spania lui Kogalniceanu, a lui Adrian Marino, a lui Gabriel García Márquez, a lui Fernando Savater, a lui Mihai Ralea, a lui Dalí, Lorca, Buñuel si a multor altora.

 

Prima piesa din puzzle, numita Dimineata in Madrid, este una confesionala. Autoarea-personaj-narator povesteste neasteptata ei intalnire cu Madridul, unde fusese invitata, pe cand lucra la o revista lifestyle, de o firma de telefonie mobila, pentru a scrie despre lansarea unui nou produs. Ajunsa - intamplator oarecum - in acel oras, se indragosteste iremediabil de tara in a carei capitala descopera o paleta spectaculoasa de imagini, sunete si, nu in ultimul rand, senzatii. Putea ramane doar o excursie frumoasa, dar totul are un sens, ca in orice poveste: dupa intoarcerea din Spania, autoarea scrie un eseu despre volumul Soldatii de la Salamina si despre filmul omonim, eseu pe care-l trimite la un concurs organizat de Institutul Cervantes. Premiul pe care-l castiga consta intr-un curs de spaniola. Asta pentru ca o indragostire nu-i de-ajuns, trebuie mers mai departe. Iar Luminita Marcu ajunge foarte departe in ceea ce priveste dragostea pentru Spania, ajunge pana la a scrie Mansarda cu portocale, care este un puzzle in adevaratul sens al cuvantului. Subtitlul nu este o conventie, cum am crezut la inceput: in acest text "despre carti, despre artisti, despre Spania, despre mine", chiar avem de-a face cu un puzzle in care vocile si stilurile se combina pentru a crea imaginea unei culturi pe care autoarea nu numai ca o iubeste, dar si-o si asuma.

 

Datorita eclectismului sau vivace, cartea e plina de surprize. In Mansarda cu portocale, cititorii pot descoperi un foarte serios si profesionist interviu cu filosoful Fernando Savater, publicat initial in cotidianul Evenimentul zilei, dar si impresii din calatoriile autoarei prin Spania; consideratii asupra colegilor de la cursurile de spaniola, dar si recenzii la carti despre Spania apartinand autorilor romani (si nu numai), fie ei contemporani sau nu.

 

Fragmentele despre Spania pe care Luminita Marcu le culege in drumul sau livresc catre aceasta cultura latino-mauro-mediteraneana sunt numeroase si se succed intr-un ritm alert; ar fi, poate, plictisitoare, daca n-ar fi trecute prin filtrul mintii autoarei. Uneori, devine evident faptul ca Luminita Marcu scrie articole de opinie culturala: se exprima foarte direct, spune cu ce este si cu ce nu este de acord din respectivele marturii despre tara portocalelor, ce ii place si ce nu din textele citite, cu riscul de a deveni dura in privinta unor viziuni care nu corespund propriului punct de vedere. Alteori, cand criticul face un pas in spate, descoperim in Luminita Marcu un povestitor a carui voce narativa aduce in prim-plan vietile unor nume consacrate ale culturii spaniole, transformandu-le din personalitati in personaje, ca si cand ar vorbi despre niste prieteni dragi. Este cazul lui Velásquez, al lui Dalí, Lorca si Buñuel.

 

Siesta pe care ti-o ofera acest volum devine din ce in ce mai relaxanta. Odihnitoare fara a fi plictisitoare, Mansarda cu portocale este o carte scrisa cu pasiune, in care, la finalul fiecarui capitol, se aude, clar si apasat... Olé!. Acest avant, impreuna cu sincera implicare si daruire fata de subiectul abordat pot justifica pana si lipsa de distantare fata de omniprezentele razboaie culturale (culmea! romanesti), de care autoarea da dovada - in capitolul despre vizita lui Llosa la Bucuresti, de exemplu. Lasand la o parte aceste detalii, mai mult sau mai putin relevante pentru volumul de fata, trebuie subliniat faptul ca Luminita Marcu reuseste performanta de a crea in Mansarda cu portocale contextul propice unui dialog real intre doua culturi. Ce scriu romanii despre Spania si cum vad spaniolii Romania, obiceiurile spaniolilor si cele ale romanilor (paralela este facuta in capitolul intitulat Belén, unde se vorbeste despre figurinele traditionale spaniole reprezentand nasterea lui Iisus), viata din capitala noastra versus cea din capitala Spaniei, societatea, politica, istoria - nimic nu-i scapa autoarei, care dispune nu doar de o minte antrenata de filolog, dar si de un real talent de eseist. Cand il cearta pe Octavian Paler, cand se declara dezamagita de Adrian Marino, cand descopera, cu mare bucurie, o carte romaneasca din 1936 a carei prefata este semnata de Unamuno sau cand, inspirata de un citat din Gabriel-García Márquez, descrie pava romaneasca ("acest efect malefic pe care-l pot avea obiectele, atitudinile sau persoanele cu gust afectat" - p. 129), Luminita Marcu le demonstreaza din plin. Nu se teme nici sa se joace cu registrele si cu stilurile, reusind totusi sa pastreze fiecare capitol intre limitele care fac ca o piesa din puzzle sa se imbine perfect cu urmatoarea.

 

Drumul dinspre Romania spre Spania este parcurs si in sens invers. O carte despre tranzitia romaneasca semnata de o autoare spaniola cu nume care "suna romaneste" (Silvia Marcu), intrebari si raspunsuri din interviul cu Savater si Miguel Angel Bastenier - unul dintre directorii ziarului El País -, discutiile cu profesorii de la Institutul Cervantes, mai sus-mentionata prefata a lui Unamuno si multe alte borne de kilometraj marcheaza trasee dus-intors intre cele doua culturi inrudite prin latinitatea limbii.

 

 

 

*

 

Ce surprinde cel mai mult la Mansarda cu portocale - o carte caleidoscopica, usor de citit (dar nu usoara), bine documentata si coerenta - este faptul ca autoarea ei pare ca traieste tot ce scrie, de la extensivele citate din cartile pe care le recenzeaza pana la parerile extrem de personale asupra oamenilor, locurilor, conceptelor. Si totul se leaga de Spania. Mansarda cu portocale este nici mai mult, nici mai putin decat o poveste de dragoste. Se simte acest lucru in fiecare pagina. Nimeni n-ar putea scrie atat de deschis si cu un "condei" atat de usor despre ceva, daca n-ar iubi acel ceva. Exista o oralitate prietenoasa in stilul acestei carti, a carei autoare devine ea insasi un personaj non-fiction, mai ales cand se confeseaza cititorului. Paginile Mansardei... par a se fi nascut dintr-o dorinta autentica de a impartasi dragostea pentru Spania si pentru tot ce inseamna ea.

 

 

 

As vrea sa existe cat mai multe astfel de carti, la fel de vii, pentru ca ele te pot apropia cu adevarat de esenta unui dialog intercultural. In asteptarea cat mai multor marturii de acest tip, nu usor de scris, inchei prin a-i multumi Luminitei Marcu pentru siesta extrem de placuta pe care mi-a oferit-o in mansarda ei cu portocale.

 

 

 

Luminita Marcu, Mansarda cu portocale, puzzle spaniol, Editura Polirom, 2007