Bucurestiul Cultural, nr. 6+7, 12-18 aprilie 2005

(Supliment Bucurestiul Cultural nr. 6+7) Oportunitati castigate, oportunitati pierdute Arata mult mai bine decat in anii trecuti. Dar ca totdeauna, la voi nu se vand carti. De ce? Acestea erau cele cateva comentarii pe care le-am auzit despre Targul de Carte de la Paris pe care l-am zarit, in fuga, intr-o zi.
Nu mai vazusem alte editii, dar, comparat cu cateva standuri ale tarilor vecine, mi s-a parut, la prima vedere, competitiv. Il surclasa in mod evident Polonia, mai ales prin felul cum era facuta promotia autorilor: fotografii mari, individualizate, dar mai ales pliante destinate cate unui autor, care, oferite celui interesat, ii ofereau toate datele necesare pentru a-si face o parere.
E drept ca, daca vroiai sa eviti macar unele reprosuri venite din lumea noastra culturala, era mai bine sa procedezi ca la noi: un sir lung de fotografii, destul de neclare si mai ales lipite unele de altele, in care te puteai cauta ca pe listele de admitere la facultate, de pe vremuri. Literatura romana era impresionanta aici, e drept ca amalgamata, ca si cand ne sprijineam unii de altii incercand sa intram in lume. Macar daca ar fi asa!
Catalogul subtiratic Roumanie - pays à recrire ar merita o discutie mai lunga, pentru care aici nu e loc. Vreau doar sa semnalez un amanunt la prima vedere neimportant: se optase numai pentru o culoare, galben, care facea greu lizibile numele editurilor prezente la Targ.
Nu am avut vreme sa vad atent cartile expuse, astfel incat nu stiu in ce masura editurile erau multumitor reprezentate. Cat despre carti, Dan C. Mihailescu, autorul catalogului, prezent acolo, nu stia nici el de ce nu se pot vinde. Mi-a spus ca din proprie initiativa facuse o lista cu cele solicitate de vizitatori, pe care avea s-o trimita editorilor respectivi. O initiativa laudabila, desigur, dar de ce oare, stiindu-se tirajele super-modeste ale majoritatii cartilor de literatura si drepturile de autor, si mai modeste, ale scriitorilor romani, nu se utilizeza aceasta oportunitate? Exista romanii de pretutindeni, pentru care s-au facut departamente si se cheltuiesc bani publici, dar la care nu ajunge cartea romaneasca si nici informatia despre ea decat intamplator (in afara de cea pe Internet): cand le trimit prietenii din tara sau cand vin ei intr-o vacanta. Targurile de carte sau intalnirile cu autori din tara ar putea ajuta la vanzarea cartilor: mi s-a parut evident acest lucru la Viena, in octombrie trecut, si luna aceasta, la doua intalniri la care am avut sansa sa particip, prima organizata de asociatia Alte Schmiede, cealalta de Institutul Cultural Roman.
O alta oportunitate, pe care a pomenit-o de altfel si Mircea Dinescu la o intalnire cu ministrul Culturii, Mona Musca, la inceputul acestui an, este lectura publica a autorului, care ar completa lansarile de carte, prima forma de publicitate care a prins la noi in sprijinul cartii. Se stie ca interesul pentru lectura in spatiul germanic, dar si veniturile unei bresle care, cu putine exceptii, nu se lafaie in aur, se datoreaza acestor lecturi facute in librarii, in biblioteci si in nenumarate alte spatii, de regula particulare. Incurajarea cititorilor fideli pe care si la noi deja o practica unele edituri este si ea o cale de sprijin al culturii.
Dar, inainte de toate, emisiuni vii, atractive, nu doar despre cartile aparute, ci si despre autorii lor. Modelele europene ne stau la indemana, din fericire. (Pentru ca in America, de pilda, asa cum spunea intr-un interviu recent din 22 scriitorul Benjamin Anastas, nu exista emisiuni culturale la televiziune.)
Mai ales in acest moment, cand tot mai multi dintre responsabilii culturali vestici sunt de parere ca este nevoie de o Europa a culturii, care sa "cimenteze" o identitate care pare destul de faramitata

Gabriela ADAMESTEANU

Un monument friabil (I) In ultimii ani au fost duse la bun sfarsit cateva ample proiecte dictionaristice sau enciclopedice privitoare la literatura romana: Dictionarul scriitorilor romani (I-IV) coordonat de trioul Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu (urmat de Dictionarul esential…), Dictionarul analitic de opere literare romanesti (I-IV) coordonat de Ion Pop si Enciclopedia exilului literar romanesc avandu-l ca autor pe Florin Manolescu. La sfarsitul lui 2004, au aparut primele doua volume ale Dictionarului General al Literaturii Romane editat de Academia Romana: literele A-B si C-D. Toate demersurile critice sus-mentionate vin sa umple goluri pe care o cultura matura nu si le poate permite. Enciclopedia… lui Florin Manolescu este, Inainte de orice, o opera de autor impresionanta si salutara, oricate obiectii punctuale i s-ar putea aduce (de pilda, insuficienta delimitare Intre exil si diaspora); niciodata recuperarea istorico-documentara a culturii romane Instrainate nu a fost atat de masiva. Datele problemei se schimba Insa cu cat ne apropiem de perioada postbelica a literaturii romane din tara, cu cat intram pe terenul alunecos al revizurilor etico-estetice, al colaborationismelor totalitare, al "bataliilor canonice" din ultimele decenii si al actualitatii imediate. Aici, partizanatele, subiectivismele, orgoliile si resentimentele sunt acute, iar consensul critic minimal foarte greu de obtinut. Dincolo de meritele-i incontestabile, impozantul DSR - de exemplu - se resimte de pe urma presiunii contextului elaborarii sale: un dictionar de tranzitie, prins Intre doua lumi, marcat de inertii estetice si de efectele luptei de gherila cu cenzura ceausista. Vezi, Intre altele, spatiile exagerate acordate unor mediocritati cu influenta Inainte de 1989 In detrimentul unor valori reale, lectura reverentios-apolitica aplicata unor productii atinse de virusul propagandei...
Lucrurile stau mai bine In privinta Dictionarului analitic de opere literare romanesti Inceput In a doua parte a anilor 90 si finalizat In 2003. Abordarea este Insa de alta natura, ca si mizele initiativei, iar coordonatorul - Ion Pop - are meritul de a nu fi un "facator de canon" partizan, ci un expert senin, echilibrat, In care poti avea Incredere.

Ambitia totalizanta
Cel mai ambitios, dar si cel mai vulnerabil Intre toate aceste proiecte sintetice este DGLR (coordonator general: Eugen Simion, coordonare si revizie: Magdalena Bedrosian, Mihai Cimpoi, Iordan Datcu, Gabriela Dragoi, Victor Durnea, Florin Faifer, Laurentiu Hanganu, Dan Manuca, Gabriela Omat, Rodica Pandele, Remus Zastroiu, plus circa 140 de autori), demarat In 1995. Nu mai avem de-a face, In acest caz, cu un dictionar analitic de opere literare, nici cu un dictionar numai al scriitorilor romani, ci cu un dictionar general. În dorinta - laudabila - de a cuprinde "totalitatea fenomenelor din spatiul literaturii romane", autorii opereaza cu un concept foarte larg de literatura; articolele - cu caracter monografic - au urmatoarea tipologie: "autor (scriitor, cronicar, autor de scrieri bisericesti, folclorist, publicist, traducator s.a.), editor, scriere culta anonima sau cu paternitate controversata (text cu caracter religios, cronica istorica etc.), carte populara, specie folclorica, publicatie periodica (revista literara sau culturala, gazeta cu rubrica sau pagina literara), curent literar, societate literara sau culturala, institutie cu specific literar (uniune de consacrare sau profesionala, institut de cercetare etc.)".
Demersul totalizant are meritul de a include si opere nonliterare (filozofice, publicistice, oratorice, folcloristice etc.) Incercand, In plus, sa acopere pe cat posibil si literatura din toate zonele locuite de romani (Basarabia, Bucovina, Banatul sarbesc, exilul, diaspora s.a.). Fapt Intru totul meritoriu In sine si care trebuie salutat ca atare. Într-un fel, lucrarea Incearca sa aduca "la zi" Dictionarul literaturii romane de la origini pIna la 1900 (Iasi, 1979) din a carui echipa a si preluat patru coordonatori: Gabriela Dragoi, Dan Manuca, Florin Faifer, Remus Zastroiu. Pe de alta parte, ea Incearca sa valorifice datele oferite de alte dictionare aparute pana In prezent (cronologice, de personaje sau de scriitori judeteni, Dictionarul presei literare romanesti realizat de Ion Hangiu, Dictionarul etnologilor romani al lui Iordan Datcu, dictionare ale scriitorilor romani din afara tarii, sinteze similare despre exil, diaspora, teatru, roman, poezie, literatura pentru copii…).
Trebuie spus Insa, sine ira et studio, ca dictionarul de la Iasi a ramas pana azi - si va ramane pentru mult timp de-aici Inainte - un model neegalat Intre lucrarile noastre de acest tip. Nu numai datorita seriozitatii si omogenitatii colaboratorilor, a coerentei proiectului de echipa (lipsit de supervizarea unui coordonator), a rigorii "nemtesti" si a preeminentei informatiei sintetice asupra interpretarilor "eseistice" personale, ci si pentru ca are drept obiect o perioada "clasata", sedimentata canonic, suficient de Indepartata In timp pentru a fi privita cu maximum de obiectivitate posibila.

Rezerve preliminare
Am parcurs cu destula atentie - chiar daca nu In Intregime - cele aproape 1500 de pagini ale DGLR. Meritele sale sunt numeroase. Utilitatea unui asemenea demers este indiscutabila, iar dificultatile realizarii sale nu trebuie minimalizate. Ma grabesc sa adaug, Inainte de a intra In detalii, ca subscriu atat aprecierilor pozitive, cat si obiectiilor formulate de comentatori avizati precum Mircea Anghelescu In CuvIntul din ianuarie 2005 sau de Dan C. Mihailescu (acesta demisionat recent din colectivul de autori ai Dictionarului…) Intr-un serial din Idei In dialog. Ele nu se exclud, ci se completeaza. Daca Insa comentariul echilibrat al celui dintai se limiteaza la o expertiza preponderent tehnica si istorica (observatiile critice fiind enuntate In perspectiva unei viitoare reeditari revizuite a materialului), cel al lui Dan C. Mihailescu ataca zona fierbinte a problemelor actualitatii, ridicand o serie de probleme sensibile printr-un virulent atac "la varf": "lavajul politic al biografiilor vinovate, In numele valorilor estetice. (...) clientelismul. Plezirismul de nabab sfidator. Si folosirea reusitei de grup In folosul blazonului personal. Pe cat de mari sunt meritele Dictionarului (...) pe-atat de urat sare-n ochi je men fichismul Coordonatorului general In distribuirea accentelor, verdictelor si spatiilor. (...) Daca despre DSR se spune, fara nici o mare exagerare, ca-i "dictionarul lui Zaciu", d-apoi DGLR-ul va fi, fara nici o Indoiala, numit "dictionarul lui Simion"".
Adevarul este ca, pe langa numeroasele chestiuni de ordin tehnic si metodologic - asupra carora voi reveni pe larg Intr-o viitoare parte a doua a acestui comentariu -, un rol capital Il detine, In proiecte de acest tip, filtrul "canonic" al coordonatorului general. Personalizarea demersului este reala, iar efectele nu sunt neaparat dintre cele mai fericite. Cum spuneam, cu cat intram mai mult pe terenul literaturii postbelice, cu atat se intensifica senzatia ca, sub paravanul respectabilitatii academice, al diversitatii si monumentalitatii totalizante, ni se ofera "la pachet" o agenda partizana si binecunoscutele idiosincrazii puse In unda de echipa din jurul actualelor Caiete critice. Cum? Prin falsa dezideologizare (cunoscuta "politica a apolitismului"), prin bagatelizarea contextelor, prin procustianisme de tot felul, prin eufemizarea, cosmetizarea sau eliminarea aspectelor neconvenabile privitoare la un autor sau altul (inclusiv prin numeroase omisiuni bibliografice; nu de "pamfletarism" e vorba aici, ci de informatie!), prin minimalizari sau supralicitari abuzive, prin vendete mascate, prin pasarea articolelor despre publicatii "neprietene" unor juni diletanti si obedienti…
Exista si discrepante evidente la nivelul abordarii articolelor: de la competenta, echilibru si acribie istoriografica la superficialitate expediata si prolixitate amatoristica; de la examenul atent, scrupulos al tuturor volumelor semnificative ale unui autor sau altul la survolari ultraselective; de la sobrietate stiintifica la pamflet umoral sau elogiu strident. Fara a mai vorbi de absentele inexplicabile sau explicabile din listele de scrieri si de repere bibliografice, de subiectivismele extreme In evaluarea literaturii actuale. Ceea ce frapeaza, dincolo de masivitatea coplesitoare, de bibliografia impresionanta si de excelenta prezentare grafica (sobra, luminoasa, ilustrata cu bun-gust prin fotografii, facsimile, documente de epoca s.cl.) este eterogenitatea prezenta la aproape toate nivelurile. Înainte de orice - la nivelul colaboratorilor, cu efecte directe In planul calitatii articolelor. Caci, pe lInga aportul unui nucleu de specialisti autentici (Gabriela Omat, Roxana Sorescu, Nicolae Mecu, Dan Horia Mazilu, Mariana Vartic, Aurel Sasu, Mihai Moraru, Dumitru Micu, Gabriel Strempel, Dan Grigorescu, E. Simion regretata Maria Foarta, "echipa ieseana" s.a.), profesionisti experimentati care dau greutate demersului, pe langa un numar de cercetatori decenti din institutele Academiei si Universitate, Intalnim si destui amatori, clienti "de-ai casei", mediocri de tot felul. Exista, apoi, clivaje Intre optiunile "canonice" si ideologice, Intre stilurile de lucru... Faptul ca unii autori - "tovarasi de drum"? - si-au dat Intre timp demisia invocand interventii procustiene In texte nu poate fi, cred, pus doar pe seama unor chestiuni de principiu (nerespectare a termenelor, subiectivisme stridente), ci si pe seama unor divergente de viziune critica Intre autori si coordonatorul general. Ce-i drept, este foarte greu sa faci peste 140 de colaboratori sa functioneze ca o echipa, In conditiile In care nu s-a cazut de acord asupra respectarii unor criterii clare si pe cat posibil "obiective".

Riscuri asumate
Întrebarea de fond care ar trebui pusa este: ce si cum ar trebui sa fie un dictionar general - de tip academic - al literaturii romane? O baza de date si o panorama sintetica sau un Inlocuitor de istorie literara "de la origini pana In prezent" ilustrand subiectivitati partizane? Dar un articol de dictionar? Un raspuns adecvat ne ofera chiar prefata presedintelui Academiei Romane: "Un articol de dictionar nu-i un capitol de istorie a literaturii, nici un eseu sau un articol de gazeta, este o fisa care cuprinde, Inainte de orice, informatii exacte de ordin bio-bibliografic si o fotografiere, de sus, a scrierilor (teme prioritare, personaje, structura narativa cand este vorba de roman, mituri esentiale - In cazul poeziei, receptarea critica etc.)…".
Pentru ca veni vorba de prefata: constient nu numai de carentele demersului, ci si de riscurile trecerii lor sub tacere, E. Simion Incearca probabil sa preIntampine eventualele critici si acuze, formulandu-le si dezamorsandu-le Inaintea altora pe un ton patetic care a dat multora de gandit. Coordonatorul general vorbeste despre existenta unor "fraude intelectuale" (copierea integrala a unor articole din dictionarele anterioare), despre nerespectari ale angajamentelor, despre "aflarea In treaba ca forma de lucru si actiune intelectuala", despre "abandonuri, proteste In presa si fugi strategice", despre orgolii si subiectivisme exacerbate, despre acordari de spatii exagerate unor autori minori etc., Incercand sa salveze valabilitatea ansamblului si sa-si afirme bunele intentii. Cateva exemple:
"Pentru epocile mai vechi, criteriul de selectie este, se Intelege, mai permisiv. Pentru autorii contemporani, punctul de plecare este mai strict estetic. (...) N-am exclus pe nimeni care merita sa figureze pe aceasta imensa panza literara. Daca exista, cumva, scapari, ele n-au fost voite, cel putin din partea mea, coordonatorul dictionarului. Ideea listelor negre, care circula In unele medii intelectuale, mi se pare nedemocratica, neeuropeana. Profund imorala."
"Cei care au redactat articolele au, si ei, preferintele, idiosincraziile, gusturile, interesele lor si, mai ales, orgoliile lor scriitoricesti. (...) O buna eseista scrie, de pilda, In 15 pagini despre un clasicist pe care Il admira In chip absolut. Un altul, mai zgarcit, prezinta un articol de trei pagini despre Serban Cioculescu si altul de 2,5 pagini despre Pompiliu Constantinescu. Cum sa-i fac sa Inteleaga ca ierarhiile sunt rasturnate si ca proportiile trebuie schimbate radical? (...) Abia, cu chiu, cu vai, am ajuns la o solutie. Una dintre ele a fost (si poate fi In viitor) aceea de a ne adresa altor specialisti care, In fata evidentei estetice, Isi vor Infrange subiectivismul exacerbat… Nu sunt sigur ca am izbutit, In toate cazurile, sa pastram cumpana cea dreapta. Dar am Incercat…".
"S-a dovedit ulterior, pe masura ce dictionarul nostru Inainta si numarul situatiilor speciale sporea vertiginos, ca pamfletul nu-i modalitatea potrivita Intr-un dictionar academic. I-am rugat, In consecinta, pe autori sa-si revada textele si (...) sa foloseasca stilul adecvat lucrarilor de acest gen. În fond, daca spui ca poetul Cutare a scris versuri encomiastice despre dictatorii epocii comuniste sau a scris romane de-a dreptul mizerabile sau numai mediocre, In maniera realismului socialist, este suficient ca acela care citeste sa-si faca o idee justa despre ce om e vorba si care-i valoarea reala a scriitorului. Zece pagini de injurii, Intr-un articol de dictionar, ar reprezenta un exces". De acord, In principiu... Dar despre realizari si deficiente, despre amploarea "pagubelor colaterale" si despre rezultatele pe niveluri ale acestui efort colectiv impunator voi reveni, cu numeroase exemple concrete. Pe curand.

Paul CERNAT

Symphony da Rock In plina campanie, cand concertele electorale livrau playback amestecat cu mesaje politice, la Sala Radio a avut loc un eveniment aparte. Duminica, 27 martie, s-a desfasurat primul dintr-o serie de concerte sub titlul Symphony da Rock, un proiect care-si propune sa alature in mod fericit o orchestra de muzica clasica unei trupe de rock in interpretarea live a unor hituri, mai vechi sau mai noi, care au marcat generatii intregi. Ideea nu e noua, ea a fost folosita cu succes peste granita, printre altii, de Deep Purple, Metallica, Scorpions, iar la noi in tara de Phoenix. Aceste initiative au demonstrat inca o data ca muzica simfonica si rockul sunt inrudite nu numai prin forta interpretarii si a mesajului, dar si prin amploare si complexitate.
Concertul de la Sala Radio, organizat de Adjudecat Inclusiv Media, a adus laolalta 28 de instrumentisti si 5 voci: orchestra alcatuita si dirijata de Radu Popa si o trupa formata din patru tineri (Paur, Calin, Dan si Cosmin), care si-au asumat dificila sarcina de a-si sincroniza eforturile in trecerea unor bariere muzicale de neconceput pentru unii melomani. "Creierul" acestui concert, Cristian Lolea, este cel care a realizat adaptarea pentru orchestra a melodiilor pop-rock interpretate.
Elementul-surpriza al evenimentului a fost Mani Neuman, incendiarul violonist al trupei Pheonix. El a deschis concertul cu Balada lui Ciprian Porumbescu (cantata fara aportul trupei de rock), intr-o interpretare personala inconfundabila, in care sensibilitatea partii clasice a fost echilibrata de forta si exuberanta pe care un muzician de rock le imprima instrumentului si, implicit, partiturii.
Au urmat, de aceasta data in formula completa de concert, preluari dupa Toto (Hold the Line), Whitesnake (Dont Fade Away), Evanescence (My Immortal), Depeche Mode (Enjoy the Silence), Beatles (Dont Let Me Down), Thunder (In a Broken Dream), Bon Jovi (Lay Your Hands on Me), AC/DC (Highway to Hell), Michael Jackson (Billie Jean). Trupa de rock a rupt conventia si, la un moment dat, a renuntat la acompaniamentul simfonic pentru a interpreta Were not Gonna Take It, al celor de la Twisted Sister, un imn al nonconformismului si al conflictului dintre parintii conservatori si tinerii exuberanti ai anilor 80. Concertul s-a incheiat cu God Gave Rock and Roll to You, imnul celor de la Kiss.
Au urmat, de aceasta data in formula completa de concert, preluari dupa Toto (Hold the Line), Whitesnake (Dont Fade Away), Evanescence (My Immortal), Depeche Mode (Enjoy the Silence), Beatles (Dont Let Me Down), Thunder (In a Broken Dream), Bon Jovi (Lay Your Hands on Me), AC/DC (Highway to Hell), Michael Jackson (Billie Jean). Trupa de rock a rupt conventia si, la un moment dat, a renuntat la acompaniamentul simfonic pentru a interpreta Were not Gonna Take It, al celor de la Twisted Sister, un imn al nonconformismului si al conflictului dintre parintii conservatori si tinerii exuberanti ai anilor 80. Concertul s-a incheiat cu God Gave Rock and Roll to You, imnul celor de la Kiss.
Proiectul va continua la marile festivaluri, dar a fost luata in vedere si o formula de septet clasic si trupa rock, pentru a concerta in cluburi. Una peste alta, a fost un eveniment muzical excelent, care a umplut Sala Radio cu un public eterogen atat ca varsta, cat si ca vestimentatie - nu vezi de multe ori, la acelasi concert, oameni imbracati la patru ace alaturi de pusti pletosi, cu tricouri cu Iron Maiden!

Razvan BRAILEANU

Bursa de valori literare (1990-2005) Au trecut 15 ani de la debutul discutiilor despre necesitatea revizuirilor literare. La un moment dat, a inceput sa se vorbeasca tot mai insistent despre ideea schimbarii canonului. Revizuirile au privit atat aspectul etic (colaborationismul), cat si efectele in plan estetic; tentativele de schimbare a canonului au avut adeseori si o tenta generationista, puternic ideologizata. Intre timp, o "schimbare la fata" a literaturii romane pare sa se fi produs deja.
Credem ca a venit momentul sa invitam la prima discutie cu cartile pe masa, pentru a vedea daca nu cumva schimbarea de canon inseamna mai multe canoane paralele. Oricum, este de remarcat ca deocamdata raspunsurile la ancheta noastra se refera mai degraba la "noutatile" campului literar de dupa 1990 decat la starea vechiului canon.

1. S-a produs o schimbare fata de canonul literar antedecembrist? Daca da, in ce consta ea?
2. Pe cine selecteaza memoria dvs. din randul autorilor care s-au afirmat in ultimii ani (maximum 5 autori):
a) poezie;
b) proza fictionala sau/si nonfictionala;
c) jurnale - memorii;
d) eseuri;
e) critica literara.
3. Ce autori s-au impus si ce autori au "iesit" din aceasta lista a memoriei literare?

GHEORGHE GRIGURCU
Canonul la inceput de veac

O discutie asupra schimbarii canonului literar? Pai aceasta poate apuca pe doua cai. Fie pe una pur teoretica, otioasa, cu declaratii elegant suspendate deasupra abisului vietii literare, fie pe una a confruntarii nemijlocite, barbatesti, cu textele si cu numele ce le semneaza, cu realul contextual, socio-politic. Un prim punct, esential, in caietul de sarcini al noului canon e, fara doar si poate, cel al revizuirilor. Admise in principiu cam de toata lumea, ele sunt dozate, in praxisul nostru publicistic, cu pipeta, daca nu blocate suta la suta. Presupunem ca-n mintea conservatorilor (indeajuns de puternici, intrucat blindati institutional) revizuirile capata infatisarea unui cosmar. Cum sa te atingi, fie si cu o floare, de monstrii sacri ante si postdecembristi (de la Marin Preda, Nichita Stanescu, Marin Sorescu la Augustin Buzura sau Andrei Plesu), cand acestia intrupeaza optiunile, amicitiile, interesele tale proprii ori de club? Cum sa te induri a ingadui, in preajma lor, libertatea democratica a dezbaterii, cand tabuizarile ti-au intrat in reflex, cand ajungi a resimti orice inconformism drept un afront personal? Si un asemenea reflex functioneaza atat de drastic, incat pana si disocierile relative, obiectiile de detaliu terifiaza, fiind catastrofal asimilate unor intentii de "desfiintare", "demolare", "excludere", absolut fanteziste... Avem banuiala, nu chiar vaga, din pacate, ca autenticele, taioasele si concomitent constructivele revizuiri (caci ele implica nu numai sanctionarea supraevaluarilor, ci si reparatia cuvenita unor autori indubitabil nedreptatiti, exempli gratia, Dimov, M. Ivanescu, Brumaru, Petre Stoica, Foarta, Abaluta, Florin Mugur, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dan Laurentiu, ca si Radu Petrescu, I. Negoitescu, Cornel Regman, M. Nitescu, Alexandru George, spre a nu mai vorbi despre cei din diaspora) se vor produce mai tarziu, cand fluxul simpatetic acordat unor "consacrati" va face loc unui natural reflux, trebuitor judecatilor obiective. Poate mai avem de asteptat decenii (...)
Pana atunci sa aruncam o privire asupra altui aspect al dezirabilei schimbari de canon, si anume asupra a ceea ce a inceput a se configura sub numele de "generatia 2000". Din motive usor de inteles, preferam a utiliza termenul de "serie" sau "promotie". Doua ni se par, deocamdata, trasaturile caracteristice ale acestui furnicar de afirmari pe care il constituie foarte tinerii autori in chestiune. Mai intai, aderenta lor la avangarda, la un soi de eterna avangarda, astfel incat in versurile lor ce dau mereu in clocot intrezarim similitudini cu Ilarie Voronca sau Paul Paun, cu Gherasim Paun, cu Gherasim Luca sau Gellu Naum si, nu mai putin, cu "optzecistii", priviti oblic (concurential!), tocmai pentru ceea ce a reprezentat sub condeiul acestor predecesori directi o feerie a libertatii verbal-comportamentale, intr-un spatiu citadin! (...) Astfel incat, fara a nega forta expresiva (uneori de-a dreptul exploziva!) a noilor veniti, cu, uneori, virtualitati de mare implinire, observam (nu suntem singurii!) ca "ruptura cu trecutul" nu e atat de brutala cum ar reiesi din bataia de toba amenintatoare a declaratiilor si manifestelor. Socotim ca, scrutand lucrurile ceva mai la rece, chiar "fracturistii" si "utilitaristii" insisi ar putea deduce avantajele unei, fie si foarte lejere, integrari tipologice si istorice (inevitabile, la urma urmei, deoarece nu doar in biologie, dar nici in creatie nu exista generatie spontanee), o prestanta a organicitatii ce se cumpaneste cu cea a originalitatii si nu neaparat in defavoarea ultimei.
O a doua nota distinctiva a seriei 2000 o alcatuieste atractia catre sex, asociata unui registru imaginativ si lexical ostentativ "vulgar". Intrucat avem a face cu insi cultivati si cu simtul nuantat al cuvantului, e un soi de obscenitate de laborator. Ne apar in fata, intempestiv, un sir de sperietori erotice produse in eprubeta (...) De pilda, la Adrian Urmanov: "stelele poarta dorinte de futere, de moarte, de droguri, de bani/nu se va mai naste anticristul". Pe noi un atare discurs nu izbuteste a ne scandaliza. Poetul, pictorul, sculptorul, muzicianul n-are oare dreptul de-a opera cu orice material, cu singulara conditie ca talentul sa-l transfigureze in sens estetic? Avand ca eventual punct de reper Jurnalul de sex al lui Geo Bogza, "incalzirea" a fost deja facuta de cativa "seniori", de diverse varste, de la Emil Brumaru si Angela Marinescu la Mihail Galatanu. Si nu auzim aici tipatul ragusit al beatnicilor americani? Dar se cuvine a intelege fenomenul si ca o defulare dupa lunga perioada a pudibonderiei socialiste pe care goliarzii douamiisti, fara a o fi trait, o poarta in subconstient precum un stigmat comunitar. Poezia trupului la care aspira, frenetica "marturie a fiintei de carne" (Elena Vladareanu), abordeaza astfel "in mod explicit un teritoriu ingropat de prejudecati in proletcultism" (Bogdan-Alexandru Stanescu). Si am merge si mai departe. E la mijloc o recuperare a unor lacune mai vechi ale literelor autohtone. In romantism (Bolintineanu, Alecsandri) n-am avut echivalentul stihurilor arzatoare de lascivitate ale unor Victor Hugo sau Théophile Gautier, nici al romanului porno scris de Alfred de Musset, Gamiani. Intre cele doua razboaie, erosul s-a vazut in genere tratat "cu manusi", fie in maniera stendhaliana ori proustiana de catre romancieri, fie ermetizat in viziunea orgiastica a lui Ion Barbu sau administrat ca pigment pitoresc de Arghezi (...) Cu apriga lor dispozitie hormonal nutrita, barzii inceputului de mileniu incearca a hasura un spatiu in mare parte alb, posedand alibiul unui subiect uman-prea-uman si al unei expresii ce nu pentru prima oara se cufunda cinic-voluptuos in argou, in scabros, in beznele ce pot fi, pana la un punct, regeneratoare, ale deconventionalizarii acute.
Nadajduim ca din bogatul buchet al junelor oferte actuale se vor alege cateva inzestrari viguroase, capabile a fertiliza maidanul psihanalitic si a absolvi limbajul chivutelor.

CORNEL UNGUREANU
Romania regiunilor
1. S-a produs, sigur. E multa zarva, multa prostie, multi cetateni care n-au citit o carte, nu vor sa citeasca si fiindca n-au obisnuinta cititului vor sa arunce peste bord cat pot mai mult. Decanonizarea nu va Incepe niciodata cu abandonarea generatiei 60, cu vehementa contestare a lui Nichita Stanescu sau Marin Sorescu. Decanonizarea Incepe, dupa parerea mea, cu buna recunoastere a noii geografii europene. In primul rand, Incepem sa avem o Romanie a regiunilor. La Zalau, la Cluj, la Brasov sau la Iasi, la Sibiu, Constanta sau Suceava au loc evenimente culturale care ne obliga sa gandim fenomenul cultural ca fenomen policentric. Cel mai bun traducator roman al lui Nietzsche locuieste de-o viata In satul Belint. Numitul sat se afla In apropiere de Lugoj. Nu Centrul dicteaza, ci un sir de centre Isi afirma originalitatea, energia, eficacitatea. Studiile de antropologie de la Zalau cu exceptionala revista de acolo, Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj, actiunile Polirom de la Iasi, directiile propuse de Editura Paralela 45 la Pitesti, A treia Europa la Timisoara definesc o noua geografie culturala - o decanonizare necesara, fireasca, obligatorie. Sigur ca emisiunile de televiziune, cele de radio, revistele, ziarele, cu paginile lor culturale, au inertii... explicabile. Mi-e jena sa scriu ca numele cele mai importante In poezie, In proza sau In eseu s-au afirmat In ultima vreme ("In ultimii 5 ani") In provincie: si spun ca mi-e jena, fiindca e foarte posibil ca ele sa fie uitate de un Centru care Isi pastreaza obisnuintele din epoca lui Ceausescu.
2. a) Poezie: 1) Ion Chichere. E vorba de un poet din Resita, niciodata prezent la vreo televiziune din Centru - niciodata invitat, daca facem exceptie de un cenaclu al lui Mircea Martin, la vreo sindrofie Inalta. Mi se pare corect sa adaug alt nume doar dupa o pauza, fiindca Ion Chichere a murit Inainte de a Implini 50 de ani. Intre 1990 si 2004 a publicat 20 de volume de poezie. Au scris despre el Monica Lovinescu, Stefan Aug. Doinas si multi altii. Fiindca e vorba de 5 (cinci) nume, In raza literaturii viziunilor mistice ar figura ultimele doua volume de poezii ale lui 2) Octavian Doclin (Parga I si II), 3) Costel Stancu, iar dintre timisoreni (timisoreni... odinioara) 4) Rodica Draghincescu si 5) Traian Pop Traian. Explic pe larg aceste optiuni Intr-o Geografie a literaturii romane, azi. Banatul.
b) 1) Petru Cimpoesu, cunoscut de mai bine de doua decenii, dar lansat abia acum; 2) Nicolae Strambeanu, si el scriind de vreo doua decenii, dar citit/lansat abia acum cu un roman despre care a Inceput sa se vorbeasca; 3) Radu Pavel Gheo scriitorul "de varf" din echipa de la Polirom (sa adaugam echipa); 4) Adrian-Christian Kuciuk, prozator care favorizeaza o buna descriere a sud-estului nostru european; 5) Florina Ilis, din "scoala clujeana" a prozei postmoderne.
c) 1-2) Marc-Mihail Avramescu si Paul Miron, cu carti care circula rau si care n-au fost comentate (Inca) asa cum se cuvine. Sunt personalitati majore ale literaturii/culturii care... raman a fi descoperite; 3) Alice Botez, cu o memorialistica la fel de uimitoare ca si proza ei, complementara cu cea a lui Jeny Acterian; 4) Dan C. Mihailescu si 5) Sorin Toma.
Ultimul mi se pare demn de selectat prin incredibila-i iesire In public. Apartine unei simptomatologii postdecembriste.
d) Adriana Babeti, Mircea Mihaies, Smaranda Vultur, Marius Lazurca, Ciprian Valcan, adica echipa de baza de la A treia Europa.
e) Ei, cine sa se fi afirmat "In ultimii 5 ani" In critica literara? Tot Dan C. Mihailescu, Alex. Stefanescu, Gabriel Dimisianu, Ion Simut. Si daca n-ar fi fost retragerea de la 22, tot Mircea Iorgulescu.
3. Aici ar trebui sa-mi transcriu documentarele din Orizont din ultimii ani. Sau macar planurile pentru volumele al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea, din Geografia literara a Romaniei. E greu sa ne Inchipuim ca un scriitor "iese". "Iese" pentru un timp, oricine ar fi el. Poate sa reapara din diverse motive. Poftiti, a reintrat Sorin Toma si daca a revenit Sorin Toma, de ce n-am vorbi despre A. Toma, taticul cel fericit? A reaparut Petru Groza. Oricine face o antologie a literaturii cizmarilor va putea miza pe Neculuta. Si In ce context va fi Neculuta! Cu Ceauseascu, Stalin s.a.m.d. Nu vreau sa glumesc, epistemologia anarhica a lui Feyerabend Il va sprijini pe cercetatorul zilei de maine care va demonstra ca nu se poate Sorin Toma fara Brucan si nici Brucan fara Ana Pauker. Si nici Ana Pauker fara Marin Preda (pai obtinea succes Desfasurarea fara condamnarea tovarasei Ana?). Asa se construiesc retelele istoriei literare. Vorba tatucului F.: Anything goes!
Ce autori s-au impus? In lume, Mircea Cartarescu, In tara, grupuri din provincie (Inca invizibile pentru destui) care castiga autoritate. In capitala, Cenaclul Uniunii Scriitorilor a lansat cativa tineri exceptionali. Iar Fracturistii tin steagul unei avangarde fara de care cultura nu poate exista.

AL. CISTELECAN
Revolutia de canon - nerabdarea fiecarei generatii
1. Desi e greu de Inchipuit cum, si literatii se plictisesc; si, ca toti oamenii care se plictisesc, simt nevoia sa vada din cand In cand cate-o revolutie; numai ca, literati fiind, ce-si doresc ei mai mult si mai mult e o revolutie de canon, o rasturnare In sinaxar; e o nevoie de Inteles, In general vorbind; ea capata accente belicoase si exprima o nerabdare isterica la fiecare noua generatie; chiar si acolo unde se dovedeste numaidecat ca nu era vorba de o generatie, ci doar de ceva mai mic si mai burghez; dar dintotdeauna tinerii bat din picioare la portile canonului si ameninta sa le darame; e o tropaitura eminent necesara si cuvenita; din pacate, canonul nu se face prin revolutii si nici nu cedeaza la vociferari; el e partea cea mai insensibila a sistemului literar; nu de tot insensibila, fireste; din cand In cand mai primeste pe cineva, ba chiar, la mare presiune, se reconfigureaza. De fapt, daca are pe cine, primeste In permanenta, caci imobilitatea sa e, pe dedesubt, un fel de revolutie continua, oricat de discreta.
In tarile mai asezate cultural exista un fel de oglinda permanenta a canonului, concretizata In sinteze dedicate literaturii contemporane; sinteze coordonate de o mare autoritate si In care autorii beatificati sunt Incredintati celor mai priceputi In interpretarea lor; aceste sinteze nu sunt din cele Incremenite, facute o data pentru totdeauna; ele se afla, de fapt, Intr-o continua metamorfoza si reapar cu o anume regularitate; nu e vorba de reeditari, ci de reasezari; intra autori noi, ceilalti se mai strang putin ca sa le faca loc; unii pot chiar sa-si piarda rangul de protagonisti, ramanand doar In peisaj; dar In permanenta exista o echipa de canonisti care propun un reper; fireste, nu e o oglinda aclamata de toata lumea, dar te poti consola cu limpezimea si flexibilitatea ei. (La noi, desigur, aceasta institutie Inca nu exista si poate nici nu va exista degraba; ceea ce Inseamna ca nu-i trebuinta de ea. Ne descurcam noi cumva.)
In anii nostri nevoia de schimbare literara e urgentata - si justificata, macar Intr-o masura - de schimbarea sociala. Nu toate revolutiile sociale sunt Insa si revolutii literare, dar de la a noastra se pretinde a fi; nu fara temeiuri, din care cel mai important e trecerea de la regimul supravegheat la regimul absolut liber al creativitatii; In aceasta trecere cel mai mult au avut de pierdut cartile "cu subtext", cu subsol ilocutoriu Incarcat; cele In care se batea saua pentru a face iapa sa priceapa ca-i vorba de altceva. A mai coborat, oarecum de la sine, si prestanta sacerdotala a scrisului si scriitorului. Ba chiar s-au compromis rau si una, si alta. Cum In postmodernism nu mai exista detinatori de mistere, literatura misterifianta patimeste grav. Destule motive, asadar, pentru a problematiza starea canonului.
Ma tem Insa ca la noi canonul e schizofren, dedublat. Exista un canon pe care-l sprijina cititorii formati sub comunism si exista altul, sprijinit de cititorii "postcomunisti". Celor din urma nu li se poate pretinde sa citeasca literatura In felul In care o citeau ceilalti; acestora, Insa, li s-ar putea cere sa citeasca si In noua maniera, cu noile exigente. Ce le mai pot spune tinerilor dramele "activistului de partid", fie el si cu inima simtitoare?! Literatura cu emfaza si literatura cu problematica sociala, dar o problematica tinand de comunism, sunt primele ejectate din noul canon. Nu Intotdeauna pe drept. Si nu-i sigur ca In locul lor s-a pus altceva. Deocamdata, schimbarea e mai degraba operatie de stergere decat de Inlocuire.
2. Am o problema cu aceasta Intrebare si nu stiu daca voi rezolva-o pana raspund. Ce-o fi Insemnand "autor afirmat In ultimii ani" - autor despre care nu se stia nimic Inainte sau autor despre care se stia ceva, dar nu era, totusi, In nomenclatorul literar? Autori de felul lui Patapievici, care n-a publicat nimic Inainte de 90, sau (si) autori de felul lui Ion Muresan, afirmat, cat de cat, macar In cercuri oculte? Ori de felul lui Petru Cimpoesu, si mai discret "afirmat" Inainte de 90? Cred ca voi face, cu voia dvs., un compromis Intre cele doua variante. Dar nu pretind ca autorii Insirati mai jos au si intrat In "canon".
a) poezie - Ioan Es. Pop, Floarea Tutuianu, Marius Ianus, Dan Coman, Claudiu Komartin
b) proza - Petru Cimpoesu, Dan Stanca, Mihai Dragolea, Florin Lazarescu, Constantin Arcu
c) jurnale - Mircea Zaciu, Monica Lovinescu, Ion Ioanid, Mircea Cartarescu, Nicolae Breban
d) eseuri - Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu, Gheorghe Craciun, Caius Dobrescu, Sorin Adam Matei
e) critica literara - Sanda Cordos, Carmen Musat, Nicoleta Salcudeanu, Gabriela Gavril, Horea Poenar
3. Raspunsul de aici e strict relativ. Daca e limpede, de pilda, ca a intrat, poate definitiv, un poet precum Cristian Popescu, nu e deloc sigur ca au iesit, tot definitiv, poeti precum Ion Gheorghe, desi acum asa pare. Nu stau bine nici marii prozatori de dinainte, de la D.R. Popescu la Augustin Buzura, dar nu stau nici Intr-atat de rau Incat sa li se pregateasca deja biletele de iesire. Sunt doar In pierdere de public. Cine a "iesit" e, de fapt, deja uitat.

SANDA CORDOS

Recitiri, In fond>
Termenul "canon" circula la noi cu atat de multe si imprecise acceptiuni, Incat prefer sa vorbesc despre schimbarile care au avut loc In literatura ultimilor ani fara sa-mi centrez raspunsul cu ajutorul sau.
Cum arta, In general, este supusa neIncetat (prin chiar natura ei) miscarii si probelor unor generatii succesive, este normal ca, dupa o trecere atat de convulsiva precum cea din 1989, tendinta (aspiratia) de schimbare ce a animat societatea romaneasca sa fie resimtita puternic si In reexaminarile periodice ale literaturii. Acest proces include mai multe paliere si aspecte: relectura literaturii anterioare, repozitionarea scriitorului In noua societate (problema ce ar merita ea Insasi o dezbatere) si producerea unei alte, noi literaturi. La palierul cel mai vizibil, reexaminarea (revizuirea, cu un termen ce a inflamat nu o data lumea literara, generand spaima, revolta si ilaritate) Inseamna (sau ar trebui sa Insemne) nimic altceva decat o relectura a operelor aparute In Romania postbelica. Cand nu e facuta doar declamativ sau propagandistic, operatia In sine - In fond, e vorba de actul critic cel mai simplu, de analiza de text - poate conduce la unele constatari interesante. Prima dintre ele este ca, In general, ierarhia stabilita de criticii literari de pana In 1989 (veritabili profesionisti ai lecturii) pentru scriitorii publicati In tara nu se modifica substantial. Se modifica, In schimb, anumite accente si se continua un proces de cernere a valorilor (din nou, comun tuturor perioadelor literare). Ies din prim plan acei prozatori de succes ai lumii totalitare care au dat, In epoca, mai ales raspunsuri civice importante (facand, In fictiune, un fel de gazetarie mascata, cartile lor fiind asteptate cu frenezia cu care se cumpara ziarul In zile cu evenimente dramatice) si se consolideaza opera acelor scriitori care, pe langa sensibilitate la tema vremii lor, au fost foarte atenti la calitatea artistica. Lucrurile sunt, In harta fizica a acestei literaturi, destul de complicate, dat fiind faptul ca In opera aceluiasi scriitor coexista carti de valori diferite, uneori rebuturi si carti foarte bune. In locul enumerarii cerute de dvs. (intrarile si iesirile din memoria literara), greu de realizat In spatiul unei anchete, as Incerca doua exemple. Este In scadere valoarea literara a cartilor lui Augustin Buzura (mai ales a celor din anii 80) si In stabilizare (daca nu In crestere) valoarea literara a cartilor (de dupa 1970) ale lui Radu Cosasu. Cel dintai a nesocotit, sub presiunea misiei civice, canoane si norme profesionale, alunecand In verbiaj si reportaj social vag fictionalizat, cel de-al doilea a plecat (si) de la reportaj, pe care l-a lucrat cu o conceptie si un mestesug de artist. Si: devin tot mai inactuale romanele lui Petre Salcudeanu, dar prezinta o actualitate frapanta (parca ar fi fost scris azi), sustinuta de o foarte buna calitate literara, Printul Ghica de Dana Dumitriu. Literatura romana s-a Imbogatit substantial dupa 1990 prin cartile, pana la acea data, fara drept de circulatie In tara. Din 1990, au fost publicate si supuse examenului critic opere dintre cele mai diferite: de la volume interbelice precum Rusoaica de Gib. Mihaescu si Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian la opera lui Petru Dumitriu, manuscrisele lui I.D. SIrbu si pana la literatura exilului, Basarabiei si cea a Inchisorii (acestea, adevarate fenomene pe care critica a trebuit sa le integreze In literatura autohtona). Au intrat (sau reintrat) In circulatie publica (ceea ce Inseamna foarte mult nu numai pentru cititori, ci si pentru scriitori) si au ajuns sa ocupe o pozitie de prim rang carti scrise de Gabriela Melinescu, Dumitru Tepeneag, Emilian Galaicu-Paun, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Calinescu, Ion Vianu, Nicolae Balota, Paul Goma etc. S-ar putea spune, cred, ca dupa 1990 literatura romana a castigat noi scriitori maturi si, odata cu ei, si-a Imbogatit calitatea estetica. Aceasta nu Inseamna Insa, cum gresit se crede uneori, optiune pentru estetism, ci Inseamna prima si cea mai importanta conditie pentru ca literatura sa depaseasca pragul epocii proprii si sa vorbeasca cititorilor din epocile viitoare. Din acest punct de vedere, adevaratele revizuiri Inca n-au avut loc. Ele vor Incepe abia cu aceasta generatie douamiista, care are teme existentiale si literare mult diferite de cele ale scriitorilor de pana In 1989. Daca cititorii acestei ultime generatii vor citi cartile predecesorilor regasind acolo - prin intermediul artei - viata Insasi, examenul este trecut. Fascinant si, probabil, chinuitor, este ca, In literatura, examenul odata luat (chiar si cu 10), reexaminarea nu Inceteaza.
Cat priveste scriitorii afirmati In ultimii ani, daca acestia sunt tot cei 15 si daca admitem ca optzecistii erau impusi de dinainte (desi unii - Stefan Borbély, Gheorghe Perian, Virgil Podoaba etc. - au debutat In volum, iar altii - precum Razvan Petrescu - si-au dat adevarata masura abia dupa), atunci aceste liste (semnaland literatura novatoare) ar putea arata astfel (cu precizarea ca toate listele sunt mereu incomplete si, In felul lor, nedrepte):
a) poezie: Cristian Popescu, Floarea Tutuianu, Ioan Es. Pop, Ruxandra Cesereanu, Doina Ioanid, Ioana Nicolaie;
b) proza fictionala: Adrian Otoiu, Florina Ilis, Petre Barbu, Bogdan Suceava;
c) proza nonfictionala: I.D. SIrbu, Nicolae Balota, Simona Popescu, Radu Pavel Gheo, Lena Constante;
d) eseuri: Dan Lungu, Corin Braga, Caius Dobrescu, Mihaela Ursa, Adrian Lacatus;
e) critica literara: Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Simona Sora, Luminita Marcu.
N-am avut In vedere scriitorii ultimei generatii, aflati, cu primele lor volume, In curs de afirmare. Daca ei vor fi (Imi doresc lucrul acesta) foarte buni, enumerarile noastre de azi vor deveni neInsemnate.

TUDOREL URIAN
Revolutia nu a schimbat esential canonul
1. Cred ca este nevoie, intai de toate, sa lamurim termenii. In general, prin scriitori canonici se inteleg scriitorii esentiali ai unei literaturi. Pentru a simplifica lucrurile, sa spunem ca e vorba de scriitorii care sunt cuprinsi/ar trebui sa fie cuprinsi in programa scolara. Pana in 1989, in Romania functionau doua canoane. Unul oficial, impus de autoritatea politica si cultivat la toate nivelele de invatamant. Era o formula compozita care combina criteriile estetice cu obedienta fata de politica partidului comunist. Valabil in partea sa antebelica (anchetele literare gazduite de Observatorul cultural si Romania literara au demonstrat cu prisosinta ca la nivelul prozei si al poeziei nu s-au produs mutatii valorice semnificative), canonul oficial din perioada comunista devenea foarte tributar puterii politice atunci cand venea vorba de scriitorii contemporani. Aici intervenea celalalt canon, al scriitorilor promovati in principal prin cronicile scrise ale lui Nicolae Manolescu (in Romania literara) si vorbite, ale Monicai Lovinescu (la Radio Europa Libera). Cel care valideaza, in ultima instanta, canonul, este publicul. Or, acesta a confirmat canonul neoficial. Dat fiind interesul urias pentru lectura din epoca respectiva, se poate spune ca, in pofida imensului aparat de propaganda al partidului comunist si al programelor scolare tot mai absurde, canonul neoficial a fost cel care a ajuns sa fie acceptat de mai toata lumea ca singurul valabil.
Poate va voi surprinde, dar revolutia nu a produs schimbari fundamentale in ce priveste canonul. In privinta scriitorilor de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, canonul a ramas cel trasat de Lovinescu si Calinescu. Pentru perioada comunista a ramas in buna masura valabil canonul neoficial, cel sugerat de cronicile lui Nicolae Manolescu. Cum literatura se afla in perpetua transformare, in mod natural, canonul a fost completat cu scriitorii care, din diverse motive, au fost pusi la index sau marginalizati in perioada comunista si cu cei aparuti in literatura dupa 1990. Daca inainte de 1990 publicul avea, asa cum am spus, un rol esential in validarea canonului, acum aceasta chestiune cade exclusiv in sarcina specialistilor. Interesul pentru lectura a scazut dramatic si pe nimeni nu mai intereseaza daca, sa spunem, Augustin Buzura este un autor mai important decat Dumitru Tepeneag sau daca Nicolae Breban e mai bun decat Constantin Toiu. 2. Poezie: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Rodica Draghincescu Proza: Alexandru Vona, Alexandru Ecovoiu, Dan Stanca, Dan Persa Jurnale/memorii: Constantin Argetoianu, Mihail Sebastian, Petre Pandrea, Gheorghe Jurgea-Negrilesti, Monica Lovinescu
Eseuri: Cristian Badilita, Dan Ciachir, Stelian Tanase, Ruxandra Cesereanu, Ioana Parvulescu
Critica literara: Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Nicoleta Salcudeanu, Mihai Iovanel
3. In chip natural au iesit scriitorii a caror prezenta in canon avea drept singura explicatie politica PCR de cantonare a oricarei veleitati literare in zona lipsita de relief a "realismului socialist". Numele lor chiar nu mai are nici o importanta, iesirea din canon fiind definitiva prin dezinteresul total al publicului de orice varsta pentru acest tip de literatura. Fireste, in contrapartida au devenit canonici unii dintre autorii pusi la index in perioada comunista. Ma refer aici in primul rand la marii scriitori din diaspora (Eliade, Cioran, Ionesco, Tepeneag, Tismaneanu, Culianu, Ghita Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Ilie Constantin, Nicolae Balota etc). Apoi, se poate vorbi despre o schimbare la fata a unor scriitori care au putut fi publicati si in perioada comunista, dar ale caror opere au fost completate in anii din urma cu literatura de sertar sau cu versiunile complete ale unor scrieri mutilate de cenzura (I.D. Sarbu, Alexandru George, Mihail Sebastian). In fine, in timp, unii dintre scriitorii actuali au toate sansele sa devina canonici. Pentru aceasta insa, cum spuneam, este nevoie ca, dincolo de "avizul" specialistilor, creatiile lor sa fie validate de gustul publicului. Cata vreme interesul publicului pentru lumea cartilor ramane foarte scazut, orice discutie despre canonul literar actual este o pierdere de vreme.
SIMONA SORA
A vorbi despre canonul schimbat e pierdere de vreme
1. Ma tem ca problema canonului literar este total nerelevanta, In momentul acesta, In literatura despre care vorbim. Toma Pavel spunea undeva ca, In problema, mult mai sangeroasa, a relatiei Intre memorie si istorie, lema de baza si Inceputul tuturor abordarilor subiective e urmatoarea: "M este memorabil pentru X, privitor la o serie de calitati Q, pentru un grup de ratiuni R". Aceasta e, mai mult sau mai putin, si armatura canonului (literar, politic, economic...). Inlocuiti primul termen cu unul dintre cei zece scriitori semnificativi, pe cel de-al doilea cu unul dintre cei cativa cronicari care au Inlocuit, fatalmente, specia criticului de vocatie, puneti, In loc de Q cele mai fanteziste calitati, printre care lizibilitatea, succesul de public mediu, coperta si spatiul dintre randuri, si In loc de R toate amicitiile literare de care va amintiti, micile vanitati stimulate de servicii reciproce, diverse conexiuni neverificabile, si veti avea canoanele tranzitiei literare romanesti.
Ar trebui, desigur, ca prezentul sa reevalueze, sa reciteasca si sa repropuna grile semnificative care nu-i pot apartine decat lui. Ar trebui sa existe o comunitate "de gust" care sa discute metamorfozele cartilor din muzeul imaginar al canonului. Ar trebui sa avem o instanta critica (sau doua-trei) care sa poata lua In considerare jonctiunea Intre valoarea istorica si receptare, Intre calitatea obiectiva, criteriile de evaluare si predispozitiile subiective argumentate. Cum, la noi, In 2005, nu exista asa ceva, a vorbi despre canonul care s-a schimbat (cine Il face, cine Il sustine, cine si-l asuma?) e pura pierdere de vreme.
2. a) Floarea Tutuianu
b) Razvan Radulescu
c) Ion Ioanid
d) Adriana Babeti
e) Sanda Cordos
3. Cum nu exista (decat prea rar) confirmare intersubiectiva In atribuirea valorii, cum comunitatea critica e prea ocupata de scrierea propriilor opere, care se cam opresc la Inceputul anilor 90, fiecare are lista de uz propriu cu cei intrati si cei iesiti din atentia prezentului. Eu cred ca nu ne mai spun mare lucru cartile de dinainte de 89, care au fost (si au ramas) mai degraba sociologie empirica, surogat de istorie recenta, parabola cu cheie. In acelasi timp, au cazut In umbra o serie de carti ale optzecistilor care mizeaza mai degraba pe proza cotidianului, pe micile scene de viata cenusie, pe textuare, decat pe poveste.
Pe de alta parte, In prezent, miza s-a mutat, de pe memorialistica si jurnal, pe un soi de scurt roman nocturn care seamana cu romanele central-europene ca ton, perspectiva ironica si univers fictional. Cei mai buni, dintre cei tineri, pe care ar trebui sa-i citim macar noi, daca la targurile internationale de carte le negam existenta, sunt: Razvan Radulescu (Viata si faptele lui Ilie Cazane), Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru va prezinta), T.O. Bobe (Cum mi-am petrecut vacanta de vara) Filip Florian (Degete mici). De asemenea, redescoperirea unor prozatori de mare clasa (Radu Cosasu, Matei Calinescu, Sonia Larian, Stefan Agopian) sau a unor poeti adevarati (Mariana Marin, Florin Iaru, Mircea Cartarescu, Angela Marinescu, Ioan Es. Pop) nu pot face decat bine unei literaturi care nu de canon are nevoie, cat de profesionisti care s-o scrie si s-o citeasca.

PAUL CERNAT
Noile tendinte
... schimbarea la fata a literaturii noastre apare evidenta: marginalitatile antedecembriste tind sa devina centrale. Canonul de dinaintea lui 1989 Incepe sa fie, tot mai mult, relativizat de noile canoane paralele sau concurente. Au fost recuperate interbelicul ocultat (Eliade, Cioran, E. Ionescu, M. Vulcanescu etc.), memorialistica si jurnalele intime nepublicate din motive politice Inainte de 1989, critica radiofonica de la Europa Libera, literatura concentrationara, literatura exilului si diasporei; au fost editate cronicile literare ale lui N. Manolescu. Printre noile (desi tardivele) recuperari prozastice: Alexandru Vona.
Un alt boom postdecembrist a fost reprezentat de eseistica pe teme larg culturale, moral-politice si filozofice: de la Petru Cretia, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, O. Paler la mai nou-venitii H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky, Andrei Cornea, Sorin Antohi, Mihaela Miroiu, Caius Dobrescu, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Valentin Protopopescu etc. (unii, cu antecedente si Inainte de 1989) si diasporenii Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu.
Aparitia "egografiei" postcomuniste, specie aflata Intre memorialistica traditionala, document si fictiune. Cateva titluri: Amintiri In dialog de Matei Calinescu si Ion Vianu, Intoarcerea huliganului de Norman Manea, Regele se Inclina si ucide de Herta Müller, marturiile biografice ale unor tineri autori despre viata cotidiana din anii 80. O noua tendinta, Inca firava, e ilustrata de romanele aventurii biografico-exotice (Planeta Tokio de Claudia Golea) si de autofictiune.
Docu-drama e reprezentata de Stelian Tanase si Rasvan Popescu. In domeniul fictiunii propriu-zise, principala revelatie a fost proza biografismului vizionar si totalizant (cu aripi mistico-poetice) a lui Mircea Cartarescu, care domina beletristica noastra postcomunista.
O Inflorire deosebita a cunoscut literatura mitologiei bucurestene: de la grotescul bulgakovian din romanele lui Daniel Banulescu si Petre Barbu pana la reveria istorico-literara din Intoarcere In Bucurestiul interbelic de Ioana Parvulescu. O noua tendinta: fictiunea cu elemente cyber (Adrian Otoiu, Sebastian A. Corn, Ion Manolescu, Alina Nelega).
Noul spiritualism "apocaliptic", reprezentat de Radu Aldulescu, Dan Stanca si Alexandru Ecovoiu, nu s-a impus.
Romanele biografiste ale poetelor au adus In prim-plan pe Simona Popescu, Herta Müller, Nora Iuga (debutanta In proza dupa 1990).
Post-textualismul este recalibrat cu succes de Gh. Craciun si D. Tepeneag. Infuzia compensatoare de politic si sex a ajuns deja la saturatie. O Inflorire a genului fantasy se lasa asteptata. Istoricul, autobiograficul si socialul primeaza In defavoarea imaginatiei pure.
De remarcat prabusirea la bursa de valori literare a romanelor produse de N. Breban, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Fanus Neagu s.a.
Romane-fanion ale ultimilor 15 ani: Orbitor de Mircea Cartarescu, Exuvii de Simona Popescu, Coaja lucrurilor sau dansand cu Jupuita de Adrian Otoiu. Dupa 1990, poezia - aflata In cadere libera - nu a impus deocamdata, In opinia mea, decat doua "modele" importante: Simona Popescu si Ioan Es. Pop, In siaj opzecist; Cristian Popescu a debutat totusi Inainte de 1989.
Dramaturgia e dominata - de la distanta pariziana - de Matei Visniec. Alte nume semnificative: Vlad Zografi si tanara Gianina Carbunariu. Cateva proiecte "dictionariste" ciclopice (Dictionar analitic de opere literare romanesti coordonat de Ion Pop, Dictionarul scriitorilor romani coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu) au fost duse la un sfarsit mult mai bun decat inegalul si pe alocuri jenant-clientelarul Dictionar general al literaturii romane aparut sub egida Academiei. O sinteza remarcabila: Enciclopedia exilului literar romanesc a lui Florin Manolescu.
Au fost redimensionate ideologic proiectele erudite ale lui Adrian Marino.
In domeniul criticii si istoriei literare, retin tentativele de reevaluare globala a literaturii postbelice (cu rezultate discutabile, dupa caz) ale lui Eugen Negrici si Marian Popa, alaturi de tipologizarea lui Ion Simut din Incursiuni In literatura romana actuala si de reformularea criticii de directie (de la Ion Bogdan Lefter la mai eclecticul Dan C. Mihailescu). Cea mai importanta aparitie critico-teoretica In volum Imi pare A citi, a reciti. Catre o poetica a relecturii de Matei Calinescu. Retin si lucrarile de sinteza semnate de E. Simion (Fictiunea jurnalului intim), Gh. Craciun, Sanda Cordos, Ioana Parvulescu, Ruxandra Cesereanu, Adriana Babeti (cu o carte de pionierat la noi: Dandysmul), A. Otoiu, "geografiile literare" ale lui Cornel Ungureanu si monografia Cercul literar de la Sibiu a lui Ov.S. Crohmalniceanu si Klaus Heitmann. A continuat batalia pentru postmodernism prin carti de Mircea Cartarescu, Liviu Petrescu, Gh. Craciun, I.B. Lefter s.a.
Nu In ultimul rand, e de remarcat examenul critic al extremei drepte interbelice, ilustrat prin scrierile unor Z. Ornea, Marta Petreu, Alexandra Laignel-Lavastine, Iordan Chimet s.a.
In continuare, o lista a jurnalelor/memoriilor cu potential canonic aparute dupa 1989.
Jurnalul fericirii, N. Steinhardt
Jurnal, M. Sebastian
Jurnalul unui jurnalist fara jurnal, I.D. Sirbu
Jurnalul unei fiinte greu de multumit, Jeni Acterian
Jurnal, M. Zaciu
Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Ion Ioanid
Jurnal, Monica Lovinescu
Prizonier al provizoratului, Radu Petrescu
Straja dragonilor, Ion Negoitescu
Troica amintirilor, Gh. Jurgea-Negrilesti
si o lista canonica a beletristicii, eseisticii si criticii literare:
Orbitor (Mircea Cartarescu)
A citi, a reciti... (Matei Calinescu)
Enciclopedia exilului literar romanesc (Florin Manolescu)
Dramaturgia lui Matei Visniec
Amintiri In dialog (Matei Calinescu si Ion Vianu)
Exuvii (Simona Popescu)
Regele se Inclina si ucide (Herta Müller)
Coaja lucrurilor... (Adrian Otoiu)
Literatura romana Intre revolutie si reactiune (Sanda Cordos)
Fictiunea jurnalului intim (Eugen Simion)
Eseistica lui H.-R. Patapievici
Poezia lui Ioan Es. Pop
Cele mai bune romane "de sertar": Sertarul cu aplauze al Anei Blandiana si Adio, Europa! de I.D. Sirbu.
In fine, tin sa atrag atentia asupra a doua carti ignorate, dar cu o valoare exceptionala: Bumgartes al II-lea de Jehan Calvus si Enciclopedia armenilor de Bedros Horasangian. Cam atat. Urmeaza pauza publicitara.

DANIEL CRISTEA-ENACHE
Marele Zid
1-3. Discutia de fata nu este nicidecum prima "cu cartile pe masa". Au fost, In ultimii ani, destule anchete, grupaje, comentarii si convorbiri centrate pe subiectul revizuirii/ dislocarii canonului estetic. Amintesc numai articolele lui Virgil Nemoianu (care a introdus, dupa Revolutie, aceasta tema In dezbaterea noastra publica); un numar din Euresis cu teoretizari si explicitari ale conceptului de "canon"; In fine, un numar din Familia, cu substantiale contributii pe marginea revizuirilor canonice. Semne clare ca subiectul intereseaza, pasioneaza, angajeaza diferite puncte de vedere, exprimate uneori cu un subiectivism gros, alteori cu o buna raportare la realitate. Realitatea literara: iata campul In care operam. Este ea totuna cu realitatea propriu-zisa, socio-istorica In care traim si In care evenimentul major al Revolutiei din 1989 a despartit doua sisteme si doua lumi? Reprezinta literatura dinainte de 89 o anexa a ideologiei unice, si cultura noastra postbelica, In Intregul ei, o "Siberie a spiritului"? Au creat, oare, Nichita Stanescu si Marin Sorescu, Stefan Aug. Doinas si Leonid Dimov, Ileana Malancioiu si Angela Marinescu, Emil Brumaru si Mircea Dinescu, Dorin Tudoran si Mircea Cartarescu, Marin Preda si Petru Dumitriu, Nicolae Breban, Augustin Buzura si George Balaita, Stefan Banulescu, D.R. Popescu si Fanus Neagu, Virgil Duda si Gabriela Adamesteanu, Mircea Nedelciu si Ioan Grosan, Eugen Simion si Nicolae Manolescu, Lucian Raicu si Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu si Mircea Iorgulescu, Matei Calinescu si Mircea Martin, au dat toti acestia opere lirice, epice si critice semnificative? Sau numele lor nu Inseamna, nu ne spun nimic?
Eu pot cuantifica, dupa raspunsurile date la aceste ultime doua Intrebari, gradul de obiectivare al fiecarui comentator. E. Lovinescu vorbea despre "sfidarea evidentei". As adauga nuanta de ocultare a unor evidente literar-axiologice. Adevarul strict, factual, neinterpretabil este unul Imbucurator: avem o literatura valoroasa creata In timpul regimului comunist, si aceasta prin efortul demn de elogiu al unor scriitori si critici adevarati, care au luptat, cu armele profesiunii lor, Impotriva aberatiilor vechiului sistem. Prin urmare, canonul literar construit pe valoarea estetica a ramas, In timp ce canonul ideologic, Intemeiat pe valoarea carnetului de partid, s-a facut, de mult, praf si pulbere. In anii 80, cei mai grei, ai regimului Ceausescu, se stia foarte bine cine sunt scriitorii valorosi si cine - autorii care Isi extrageau substanta operelor din ultima plenara. O subtema controversata a acestei discutii a fost urmatoarea: In ce masura afecteaza compromisurile unui scriitor statura sa, dimensionata prin opera. Gheorghe Grigurcu poate fi considerat campionul revizuirilor est-etice, morale, dar el a fost - se vede azi cu ochiul liber - si marele pierzator pe culoarul respectiv. Caci, oricate compromisuri jenante ar fi facut Arghezi, Sadoveanu, G. Calinescu, Nichita Stanescu, ei raman In centrul tare al canonului nostru literar. Dintr-o ancheta recenta a Romaniei literare, a rezultat un top al celor mai importanti zece poeti romani, din toate timpurile. Arghezi e pe locul II, Nichita Stanescu, primul dintre liricii postbelici, pe VI. Ce-ar mai fi de adaugat aici? Discutia canonica ajunge sa aiba accente comice prin substituirea criteriului estetic cu cel al accesibilitatii asa-zis postmoderne. Cativa actori vocali din spatiul nostru literar (Ion Bogdan Lefter, de exemplu) militeaza neobositi pentru stergerea granitei dintre cultura Inalta (pe care o Inscriu mai mereu Intre niste ghilimele batjocoritoare) si cea populara. Asadar, Intre opera unui Stefan Aug. Doinas si cea a unui Adrian Copilul Minune n-ar trebui sa fie nici un hotar "discriminator". Ma rog, fiecare cu gusturile lui... Eu cred, dimpotriva, ca aceasta granita e vizibila si de pe Luna, asemeni Marelui Zid Chinezesc. 2. Poezie: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Nicolae Coande, Marius Ianus. Cu mentiunea ca In randul ultimei promotii lirice exista alte cateva talente cu totul remarcabile: Ruxandra Novac, Teodor Duna, Zvera Ion, Claudiu Komartin. Le astept Insa si a doua carte.
Proza fictionala si nonfictionala: Mircea Cartarescu, Radu Aldulescu, Razvan Petrescu, Cristian Tudor Popescu, Dan Stanca. De adaugat, de asemenea, numele unor tineri si foarte tineri prozatori: Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Lucian Dan Teodorovici. Jurnale - memorii: Mihail Sebastian (cu Jurnal. 1935-1944, o adaugire, de fapt, la canonul literar dinaintea instalarii comunismului), Ion D. SIrbu (Jurnalul unui jurnalist fara jurnal), N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), Livius Ciocarlie (cu mai multe carti irizate autobiografic), Florin Constantin Pavlovici (Tortura pe Intelesul tuturor). Eseu: Ion Vartic, Virgil Nemoianu, H.-R. Patapievici, Marta Petreu, Ileana Malancioiu. Critica si istorie literara: Ion Simut, Octavian Soviany, Dan C. Mihailescu, Al. Cistelecan, Stefan Borbély.

(Continuare in numarul viitor)

Ancheta realizata de Gabriela ADAMESTEANU si Cristina SPATARELU

>Bruioane de cultura
In revista Cuvantul, nr. 1/2005, Mircea Martin publica un editorial intitulat Stiintele "tari" ca parte a culturii. Autorul articolului pledeaza contra sciziunii dintre stiintele umaniste si stiintele exacte, condamnand "discrepanta enorma dintre tratamentul public acordat scriitorilor si artistilor, pe de o parte, si oamenilor de stiinta, pe de alta parte". Un foarte convingator argument in favoarea apropierii dintre cele doua sfere ale culturii este, in opinia editorialistului, importanta crescanda a rolului imaginatiei in "creatia stiintifica" actuala. Daca, in zilele noastre, "pana si metafora isi vede recunoscut rolul in stiinta", a carei presupusa obiectivitate este acum "infinit nuantata", in acelasi timp "campul literar-artistic" cunoaste "un proces paralel de intelectualizare progresiva". Aceste tendinte sunt asumate programatic de catre conducatorul publicatiei, care isi propune sa deschida "in continuare" paginile revistei Cuvantul "spre alte discipline stiintifice, tocmai spre a ilustra un concept largit de cultura". Revista Idei in dialog, nr. 2/2005, publica, in acelasi sens, un articol semnat de Liviu P. Dinu despre "statutul cultural al matematicii". Tot aici, Catalin Enache degaja dintr-un comentariu la piesa Scrisoare pierduta de I.L. Caragiale, apartinand lui Alexandru Dragomir, un concept diferit de "cultura", situat la antipodul "filosofiei" sau, mai precis, in raport de subordonare fata de aceasta. o Recentele seisme de pe scena politica romaneasca au adus in dezbatere interesante probleme moral-juridice si doctrinare. Rumorile constitutionale ale lui Valentin Constantin intretin viu schimbul de Idei in dialog (vezi nr. citat), pe teme ca gratierile prezidentiale si actele de clementa, responsabilitatea gratierilor sau imunitatea presedintelui. Aceasta din urma, noteaza Valentin Constantin, atrage dupa sine "si o incapacitate", intrucat principiul egalitatii sanselor nu-i permite presedintelui sa actioneze pe cineva in instanta. Altminteri, persoana sa ar figura ca "parte inegala in proces". Apropo de "egalitatea sanselor", subscriu cu entuziasm la remarcile lui Mircea Mihaies cu privire la vanatul sportiv, din Romania literara, nr. 6/2005: "Cand ai in dotare o carabina ultra-perfectionata, cu luneta si sisteme de corectare a imaginii, e usor sa te dai sportiv. (...) Vorba unui jurnalist: sansele ar fi fost egale daca avea si mistretul o carabina intre labe...". Articolul din care tocmai am citat, intitulat Apa si tarcul, e suscitat, fireste, de celebrul "mistretocid" de la Balc, comis de tandemul Adrian Nastase - Ion Tiriac. Mircea Mihaies primeste la randul sau o replica in paginile revistei Dilema veche nr. 58/2005, din partea unui pensionar, la articolele din 14 dec. 2004 si 4 ian. 2005 ale lui Mihaies din revista Cotidianul, intitulate Matusalem voteaza, respectiv Matusalem se intoarce, pentru care autorul a fost sanctionat de Consiliul National de Combatere a Discriminarii. Impotriva acestei sanctiuni Adriana Babeti si Viorel Marineasa au initiat un protest care a primit multe semnaturi. o Mult controversatul MNAC (Muzeul National de Arta Contemporana), deschis de curand in incinta Casei Poporului, starneste si el dispute cu caracter mai abstract, glose pe marginea ideii de "contemporaneitate", meditatii asupra kitsch-ului in arta - vezi articolele lui Pavel Susara din Romania literara, nr. 4 si 6/2005. Ele merita puse in corelatie cu discutiile in jurul "comunismului revizitat", iscate de cartile semnate in comun de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir - vezi revista Cuvantul, nr. 9/2004 si nr. 1/2005. o Daca tot am pomenit de "revizitari", se cuvine sa amintesc aici si articolul lui Marius Chivu din Romania literara, nr. 7/2005, dedicat romanului Agata murind de Dora Pavel, premiat de Uniunea Scriitorilor in 2004, optiune surprinzatoare, considera cronicarul (avand in vedere contracandidatii: Stefan Agopian sau Norman Manea), dar justificata, dupa opinia tanarului critic, la o privire retrospectiva, de valoarea cartii. In nr. 8/2005 al aceleiasi reviste, Gabriel Chifu repune in circulatie una din temele romanesti ce vin, parca, sa ne bantuie din atemporal: criza de bani, care aduce cu sine spectrul disparitiei revistelor literare. o Seria noua a revistei Observator cultural are de acum drept slogan formula "spiritul critic in actiune" (Carmen Musat). Din oferta de texte listate de sumarul numarului, extrem de bogata si de incitanta in intregul ei, se retin, cu precadere, ancheta realizata pe marginea expozitiei F.A.Q. about Steve the Great, deschisa in 16 decembrie 2004 la Galeria HArt din Bucuresti, suplimentul cultural (mai ales partea care focalizeaza pe experimentele teatrale ale lui Augusto Boal, desi nici restul grupajelor nu sunt de trecut cu vederea) sau interviul luat lui Nicolae Manolescu de Ovidiu Simonca. Materialul din urma contine importante dezvaluiri, reusind totusi sa nu risipeasca suspansul cu privire la deja intens publicitata Istorie critica a literaturii romane, carte aflata de mult pe masa de lucru a celui intervievat. Nominalizarile criticului (Luminita Marcu, Costi Rogozanu) din zona celor mai buni colegi ai sai de breasla din generatia tanara vor alimenta multe comentarii. Destituirea lui Augustin Buzura din fruntea Institutului Cultural Roman figureaza si ea intre temele abordate de Nicolae Manolescu sub tirul intrebarilor lui Ovidiu Simonca. Conducatorul Romaniei literare isi exprima in cuvinte ferme dezaprobarea fata de modul demiterii lui Buzura, atent delimitat de felul "cum a lucrat Institutul in toti acesti ani" si de tonul scrisorii de protest a celui ultragiat (gazduita de nr. 4/2005 al Romaniei literare): "Normal, mai devreme sau mai tarziu, trebuia sa plece si el. Fara nici o discutie. Problema era de ce atata graba? Nu mi se pare corect, este un mod ciudat de a te desparti de niste oameni. Trebuie pastrate niste bune maniere". Rezervele lui Nicolae Manolescu nu au legatura nici cu persoana lui H.-R. Patapievici, de vreme ce criticul se arata dispus sa reintre in Consiliul de Administratie al Fundatiei Culturale Romane, parasit odata cu alungarea lui Buzura: "Daca Horia-Roman Patapievici vrea sa reintru, accept".

Anca HATIEGAN

ERWIN KESSLER

Vad multa arta, dar urmaresc putini artisti

Cum ati inceput sa scrieti despre arta romaneasca, in ce context?
In perioada 1993-1996 am scris frecvent, in special in 22, unde aveam o rubrica de arta. Dar era o chestiune de circumstanta, pentru ca eu ma ocup de istoria artei medievale occidentale. Totusi n-a fost chiar o intamplare; prin decembrie 1993 a avut loc prima expozitie a Centrului Soros pentru Arta Contemporana: Ex Oriente Lux. Am fost sa o vad si m-am trezit ca scriu despre ea. Lucrarea despre care am scris ii apartinea lui Alexandru Patatics, de la Timisoara, care pentru mine ramane cel mai important artist alternativ din Romania. A fost un text in ultima instanta pozitiv, poate unul dintre putinele pozitive pe care le-am scris. Dupa aceea, m-am gandit sa-l public; singurul nume pe care-l cunosteam din lumea artei, care avea de-a face cu reviste culturale, era Andrei Cornea. Am venit la 22 cu textul, Andrei Cornea nu era aici, insa am lasat textul, care nu numai ca a fost publicat, dar, dupa aparitia lui, mi s-a si propus sa am o rubrica la 22.
Ce se intampla, in perioada aceea, cu arta romaneasca?
In cultura romana se insuruba un nou tip de mentalitate politico-artistica. Alaturi de Centrul Soros pentru Arta Contemporana exista Catacomba, galeria Fundatiei Anastasia - doua seturi de valori politice si artistice contrare. Nu pot sa spun ca am acceptat una si am refuzat alta. Am fost atent la exagerarile inerente impunerii unei ideologii, schimbarii unei mentalitati; de aceea am scris oarecum negativ si despre unii, si despre altii. Pe de o parte, tipul de optiune tehnologica si ideologica alternativa propusa, chiar impusa, de catre Centrul Soros a fost imbratisat de multa lume, dar fara discernamant. Multi artisti au inceput sa mimeze arta alternativa - prin instalatii, arta video, arta pe computer; adesea erau aproape parodii. Catacomba, desi la un moment dat s-a inchis, a castigat si ea batalia ei - arta neo-ortodoxista a devenit un reper cultural major, chiar oficial. Insa sunt niste batalii castigate si in acelasi timp pierdute: purismul celor doua tendinte s-a pierdut o data cu disparitia institutiilor, nu a mai existat o exigenta ideologica, estetica, tehnica.
Cum v-ati raportat la momentul acela?
Am incetat sa mai scriu, pentru ca se ajunsese la fundul sacului. Am revenit apoi la matca preocuparilor mele principale, istoria artei occidentale; am stat mai putin in tara. Am publicat despre Bosch in Franta, despre Caravaggio in Anglia, despre Bosch in Olanda, despre Marcel Duchamp iarasi in Olanda, texte in franceza si in engleza, care mi-au favorizat o noua intelegere cu arta, dar cu alta arta. Nu pot sa spun ca arta romaneasca m-a dezamagit. A fost ca un corp care a crescut si apoi a stagnat. Si pe fundalul acesta s-a intamplat un alt lucru, care m-a determinat sa nu mai scriu. Cred ca era in 97 sau in 98 cand a avut loc ultima mare expozitie retrospectiva Bernea, de la Muzeul National de Arta; am scris un studiu, mare, care se numea DFSH. Este un text inedit, singurul meu text nepublicat, care trata problema Bernea si, in spatele ei, problema artei neo-ortodoxiste, dar nu numai, ci era problema artei romanesti, dar intr-un mod foarte drastic. La 22, textul a fost citit de mai multa lume si mi s-a propus sa mai tai, dar nici eu n-am putut. Pe fundalul dezangajarii generate de subtierea mizelor in arta romaneasca, aceasta lovitura mi-a taiat cheful. Realitatea este ca eu am scris despre lucruri care exista, n-am inventat fenomene, tensiuni si nici solutii. In momentul in care aceste tensiuni nu mai existau, ar fi fost imoral sa supralicitez si sa le creez. As fi devenit doar un rutinat, ca atatia altii din cultura romana, care ar fi scris doar ca sa fie prezent. Dar am pastrat in permanenta legatura cu arta actuala. Am mai scris despre arta romaneasca, dar nu despre cea contemporana - ca redactor la revista Plural a Fundatiei Culturale Romane, acum Institutul Cultural Roman, revista ce apare in limbi straine. M-a interesat in general avangarda, arta de la inceputul sec. XX. Am vazut apoi expozitiile de arta contemporana, am descoperit si cativa tineri pe care-i urmaresc si acum, dar n-am mai simtit nevoia sa scriu.

MNAC: am considerat ca un muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu rau
Si cum a reaparut aceasta nevoie?
De curand - e vorba de un text la fel de dramatic, despre MNAC. Este ingrozitor ca despre MNAC nu se vorbeste, cum nu se vorbeste nici despre multe alte muzee de la noi, cand ele ar trebui sa fie in centrul atentiei si oamenii sa mearga sa le vada. Arta face bine. Si face si rau. Si daca face rau, tot bine face in ultima instanta, pentru ca misca. Am vazut muzeul prima data din interes pentru Mihai Oroveanu - cu el am colaborat intotdeauna foarte bine. Dupa ce am vazut muzeul, i-am spus: "E bine ca este si e banal cum este". Peste cateva zile m-am dus sa-l vad iarasi. Ceva se intamplase. Si l-am mai vazut de doua ori, din ce in ce mai incrancenat. Mi-am dat seama ca pentru noi un asemenea muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu de-a dreptul rau. Si de asta am scris. Stiind ca 22 are restrictii foarte mari de spatiu, am dus textul si la Dilema. Aici n-au avut probleme cu lungimea textului, ci cu directia lui. Mi s-a spus ca ei nu pot sa publice acest "pamflet", pentru ca la Dilema opinia asupra MNAC este pozitiva. M-a surprins faptul ca Dilema nu mai avea dileme, mai ales in privinta MNAC, o institutie care prin chiar natura ei este dilematica. Am taiat textul si el a fost publicat in 22.
Ce se intampla, in perioada aceea, cu arta romaneasca?
In cultura romana se insuruba un nou tip de mentalitate politico-artistica. Alaturi de Centrul Soros pentru Arta Contemporana exista Catacomba, galeria Fundatiei Anastasia - doua seturi de valori politice si artistice contrare. Nu pot sa spun ca am acceptat una si am refuzat alta. Am fost atent la exagerarile inerente impunerii unei ideologii, schimbarii unei mentalitati; de aceea am scris oarecum negativ si despre unii, si despre altii. Pe de o parte, tipul de optiune tehnologica si ideologica alternativa propusa, chiar impusa, de catre Centrul Soros a fost imbratisat de multa lume, dar fara discernamant. Multi artisti au inceput sa mimeze arta alternativa - prin instalatii, arta video, arta pe computer; adesea erau aproape parodii. Catacomba, desi la un moment dat s-a inchis, a castigat si ea batalia ei - arta neo-ortodoxista a devenit un reper cultural major, chiar oficial. Insa sunt niste batalii castigate si in acelasi timp pierdute: purismul celor doua tendinte s-a pierdut o data cu disparitia institutiilor, nu a mai existat o exigenta ideologica, estetica, tehnica.
Cum v-ati raportat la momentul acela?
Am incetat sa mai scriu, pentru ca se ajunsese la fundul sacului. Am revenit apoi la matca preocuparilor mele principale, istoria artei occidentale; am stat mai putin in tara. Am publicat despre Bosch in Franta, despre Caravaggio in Anglia, despre Bosch in Olanda, despre Marcel Duchamp iarasi in Olanda, texte in franceza si in engleza, care mi-au favorizat o noua intelegere cu arta, dar cu alta arta. Nu pot sa spun ca arta romaneasca m-a dezamagit. A fost ca un corp care a crescut si apoi a stagnat. Si pe fundalul acesta s-a intamplat un alt lucru, care m-a determinat sa nu mai scriu. Cred ca era in 97 sau in 98 cand a avut loc ultima mare expozitie retrospectiva Bernea, de la Muzeul National de Arta; am scris un studiu, mare, care se numea DFSH. Este un text inedit, singurul meu text nepublicat, care trata problema Bernea si, in spatele ei, problema artei neo-ortodoxiste, dar nu numai, ci era problema artei romanesti, dar intr-un mod foarte drastic. La 22, textul a fost citit de mai multa lume si mi s-a propus sa mai tai, dar nici eu n-am putut. Pe fundalul dezangajarii generate de subtierea mizelor in arta romaneasca, aceasta lovitura mi-a taiat cheful. Realitatea este ca eu am scris despre lucruri care exista, n-am inventat fenomene, tensiuni si nici solutii. In momentul in care aceste tensiuni nu mai existau, ar fi fost imoral sa supralicitez si sa le creez. As fi devenit doar un rutinat, ca atatia altii din cultura romana, care ar fi scris doar ca sa fie prezent. Dar am pastrat in permanenta legatura cu arta actuala. Am mai scris despre arta romaneasca, dar nu despre cea contemporana - ca redactor la revista Plural a Fundatiei Culturale Romane, acum Institutul Cultural Roman, revista ce apare in limbi straine. M-a interesat in general avangarda, arta de la inceputul sec. XX. Am vazut apoi expozitiile de arta contemporana, am descoperit si cativa tineri pe care-i urmaresc si acum, dar n-am mai simtit nevoia sa scriu.

MNAC: am considerat ca un muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu rau
Si cum a reaparut aceasta nevoie?
De curand - e vorba de un text la fel de dramatic, despre MNAC. Este ingrozitor ca despre MNAC nu se vorbeste, cum nu se vorbeste nici despre multe alte muzee de la noi, cand ele ar trebui sa fie in centrul atentiei si oamenii sa mearga sa le vada. Arta face bine. Si face si rau. Si daca face rau, tot bine face in ultima instanta, pentru ca misca. Am vazut muzeul prima data din interes pentru Mihai Oroveanu - cu el am colaborat intotdeauna foarte bine. Dupa ce am vazut muzeul, i-am spus: "E bine ca este si e banal cum este". Peste cateva zile m-am dus sa-l vad iarasi. Ceva se intamplase. Si l-am mai vazut de doua ori, din ce in ce mai incrancenat. Mi-am dat seama ca pentru noi un asemenea muzeu atat de banal era mai cumplit decat un muzeu de-a dreptul rau. Si de asta am scris. Stiind ca 22 are restrictii foarte mari de spatiu, am dus textul si la Dilema. Aici n-au avut probleme cu lungimea textului, ci cu directia lui. Mi s-a spus ca ei nu pot sa publice acest "pamflet", pentru ca la Dilema opinia asupra MNAC este pozitiva. M-a surprins faptul ca Dilema nu mai avea dileme, mai ales in privinta MNAC, o institutie care prin chiar natura ei este dilematica. Am taiat textul si el a fost publicat in 22.
In perioada petrecuta in strainatate, ce proiecte ati avut?
Am scris si publicat, in Olanda, o carte despre Bosch. La ora actuala e in curs de finalizare o alta carte, un fel de monografie Ecce homo in franceza. Sigur, am mai organizat si expozitii, am mai scris si cataloage, am produs un eseu de istoria artei contemporane in imagini, un film numit Langzeitspielspaß, o productie "alternativa" de istorie a artei. Apoi mi-am continuat drumul destul de traditional in ceea ce priveste antropologia istorica.
De acolo, din strainatate, cum se vede arta romaneasca? Nu prea se vede. Acolo nu am fost niciodata ca exponent al culturii romanesti, nici al celei actuale si nici al celei traditionale. Nu am fost in postura de a fi intrebat despre arta romaneasca. N-am incercat sa ma prevalez niciodata de romanitatea mea. Cred ca nu asta este calea. La fel cum nu cred ca-ti faci un loc in arta contemporana proclamandu-ti tarele (o Casa a Poporului, comunismul s.a.). A invoca in permanenta asta, cum foarte multi artisti fac acum la noi, dupa atata timp - isi scot plus-profitul lor intelectual si social din exhibarea ranilor nationale - mi se pare si derizoriu, si dezolant, si descalificant.
Dar ele sunt niste realitati, nu? Ce ar trebui sa faca artistul roman? Sunt niste realitati, dar a te complace in ele este o fuga de realitate. Eu nu spun niciodata ce trebuie facut; intotdeauna privesc retrospectiv. Artistii romani pot sa faca absolut orice, dar atunci cand exhiba doar rani si pe fiecare rana scrie Romania ("sunt asa pentru ca sunt roman", "nu pot asta pentru ca sunt roman" etc.) e deplorabil.
E un rau care ar trebui exorcizat? Exorcismul nu poate fi decat strict individual. Catacomba si Centrul Soros ofereau doua tipuri de exorcizari complet diferite, dar colective: "Avem o umbrela, veniti sub ea, o sa scapati de cosmarul comunismului". Nu mai exista mantuire in grup. De asta este foarte grav ce s-a intamplat si se intampla in continuare cu MNAC. Se escamoteaza importanta ofertei pe care o face - care trebuie salutata. MNAC propune o definitie a artei in care pictura, sculptura nu prea vor mai exista. Ca artist, daca ai ca reper muzeul acesta, te intrebi: mai existi? Este o mare incercare de manipulare, dar ramane o propunere - o propunere la randul ei, paradoxal, reactionara. MNAC ofera o paradigma tardiva a artei alternative. Arta actuala occidentala cunoaste o recrudescenta, o reorientare catre pictura si sculptura - de la David Reed la Katharina Grosse, Damien Hirst, Sarah Lucas sau Luc Tuymans. Acum n-o sa zic ca idealul meu este ca in Romania arta sa aiba acelasi succes pe care il are in Marea Britanie, unde decernarea Premiilor Turner este ca un festival national. Nu e vorba doar despre imagine. MNAC imi repugna si pentru ca se izmeneste: "suntem profesionisti, avem artisti profesionisti, prezentam profesionist". Eu nu ma duc acolo sa aleg un produs garantat, ci sa fiu fericit sau nefericit cu o arta pe care sa o pot investi eu cu sens, nu sa ma dascaleasca ea propagandistic.
Arta si profesionismul sunt incompatibile?
Profesionist vreau sa fie dentistul, nu artistul. Cand e lipsita de echivoc, arta este simpla teza. Un artist bun este o nebuloasa. Despre un artist mare, a spune ca este un profesionist este o prostie. Rembrandt e un bun profesionist? Acum s-a ajuns ca artistul sa spuna raspicat ce face (sa faca proiecte, programe) si sa faca (doar) ceea ce spune. E propriul interpret, e un tehnician al imaginii. Un artist constient, responsabil si consecvent e odios. Acum arta tautologizeaza tot mai mult realitatea, devenind un fel de sociologie vizuala, naiv patetica, dar si oportunista social: realitatea cunoaste discriminarea, arta gloseaza discriminarea, realitatea cunoaste violenta, arta mimeaza violenta etc. Arta insa nu se face cu intentii bune. Am vazut la Beaubourg o expozitie tipic oportunista, Arta contra SIDA. Un artist a avut insa curajul sa puna un banner pe care scria "Arta contra SIDA nu inseamna nimic". Acesta-i adevarul; arta nu rezolva nici o problema, nici efectul de sera, nici clonarea umana. Ea are o sublima ineficacitate practica, tocmai pentru ca are o profunda eficacitate sistemica: ea iti amenajeaza locul in lume, o face de trait. Acum, in ciuda incredibilei densitati si diversitati a artei, asistam la o permanenta saracire a registrului experientei estetice, suntem tot mai greu si mai putin miscati de opere tot mai goale, decorative si bombastice. In arta, criticismul este doar o strategie de piata, vizeaza profitul si nu constiinta. Este un fals altruism. Artistul critic este cu temele la zi si cu sinele repetent. In fapt, arta satisface egoismul nostru cel mai profund, acela de a poseda, chiar si cu ochii doar. In arta caut un om unic, simtirea cuiva anume, nu ideile tuturor. Eu scriu din dragoste si din ura. Merg mult in muzee, imi plac muzeele, galeriile de arta. Dar asta nu este o profesie, este o pasiune. Arta este un lucru pe care trebuie sa-l vezi si sa-l atingi, sa-l ai.
Eu vad multa arta, dar urmaresc putini artisti. Alaturi de Patatics, in arta alternativa as putea sa vorbesc si de altii care sunt artisti autentici, ca Alexandru Antik. In arta cealalta, care-mi este mai apropiata decat cea alternativa, am niste nume foarte clare. In primul rand Zidaru, pe care-l consider si acum singurul artist contemporan local cu un proiect amplu estetic si social, viguros, aproape o institutie, care arata foarte multe lucruri despre Romania. E o Romanie pe care n-o recunoastem, desi e majoritara, o Romanie dura, neagra, complicata. Ortodoxia a castigat un pariu pe care nici nu l-a facut. Oamenii au venit la ea, cu vidul, confuzia, viziunile, durerile si neintelegerile lor, care ar putea sa explodeze oricand. Ei bine, Biserica continua sa gestioneze probabil cel mai important si necercetat fenomen antropologic al Romaniei contemporane: credinta. De asta ma intereseaza foarte mult Zidaru. Pentru mine, el este exponentul acestui ultraortodoxism care releva o criza cronica a civilizatiei, o inaderenta la istorie prin chiar trairea ei, si care poate sa rabufneasca intr-un viitor apropiat plin de frustrari. Alaturi de Zidaru stau cativa pictori: Ioana Batranu, Ion Grigorescu, Anca Muresan, Ecaterina Vrana, Elena Copuzeanu si Dumitru Gorzo.

Interviu realizat de Ioana ANGHELESCU

MNAC : un loc al memoriei frustrate

Abia inaugurat, MNAC risca deja desfiintarea
Se varsa multa cerneala - si fiere - In ultima vreme pe seama Muzeului National de Arta Contemporana (MNAC), deschis In incinta Casei Poporului In perioada imediat premergatoare alegerilor din 2004, dupa doi ani de la demararea proiectului de amenajare, la "initiativa Primului Ministru Adrian Nastase" (cum se precizeaza In albumul de prezentare). Speculand criticile vehemente din presa la adresa muzeului, provenite Indeosebi din cercurile artistilor plastici, vicepresedintele PD Ioan Oltean si-a anuntat la sfarsitul lunii februarie intentia de a Inainta In Camera Deputatilor o propunere legislativa ce vizeaza transformarea controversatei institutii Intr-un Muzeu al ororilor comunismului. Prin urmare, abia inaugurat, Muzeul National de Arta Contemporana risca deja desfiintarea, desi cladirea care Il gazduieste ar trebui sa reprezinte o garantie a statorniciei: doar a cerut infinit mai multe jertfe la ridicarea ei (cartiere Intregi distruse, monumente spulberate, familii dislocate etc.) decat spune balada ca ar fi necesitat edificarea Manastirii de la Curtea de Arges.
Obsedati de efectele catastrofale, In plan urbanistic si uman, ale construirii Casei Poporului, In vremea ceausismului, si Intaratati de "politizarea" proiectului MNAC sub guvernarea Nastase, importanti specialisti In domeniul artelor vizuale si plastice s-au grabit sa-l condamne fara drept de apel.

Resentimente, patima, condescendenta
Mai toate acuzele formulate Impotriva MNAC au Insa ca punct de plecare comun premisa, cred eu gresita, tradand un fond de resemnare si de frustrare de mine greu de imaginat anterior, ca orice tentativa de exorcizare a "demonilor" cuibariti In Casa Poporului prin arta este sortita esecului, ba chiar condamnabila, pe motiv ca, indiferent de rezultat, ar redestepta locul la o noua viata. (Mai bine sa o lasam moarta?! Dar ea - Casa - e vie, de vreme ce ne scoate din sarite...) Daca resentimentele legate de Casa Poporului, de numirile In functiile de raspundere de la carma MNAC, de modul In care s-a facut selectia pentru prima expozitie - temporara - gazduita aici, pot fi Intemeiate sau au vreun Inteles, resemnarea nu are In acest caz, din punctul meu de vedere, nici o justificare. Artistilor li s-a aruncat o provocare: sa-si asume, In numele nostru, trecutul totalitar, solidificat parca In zidurile Casei Poporului, si sa-l "mantuie", In felul lor aparte, prin problematizare, nuantare, ambiguizare, ironie, parodie, de-constructie, re-constructie, printr-o abordare ludica, grava, nostalgica, sentimentala, cruda, demistificatoare s.a.m.d. Poate ca cei invitati dintai sa o faca nu au reusit sau au facut-o Intr-o prea mica masura. De pe margine se vorbeste Insa despre "esecul" Intregului demers, atacandu-se toate datele proiectului MNAC, cu o antipatie vadita, care se extinde sau gliseaza, pana la urma indistinct, dinspre Casa Poporului In sine Inspre MNAC, Inspre comanditarii amandurora, dinspre pietre spre oameni si viceversa, toate considerate, cu semnul egalitatii, drept apanaje ale Puterii trecute-prezente-si-viitoare. Or, patima sau condescendenta cu care se discuta despre MNAC, pe langa faptul ca Intretin, mai mult decat demasca, cum s-ar dori, cercul vicios al politizarii excesive a subiectului, aduc atingere Insesi ideii de la baza proiectului (vezi provocarea pomenita anterior), pe care eu as califica-o drept excelenta. Si asta tocmai avand In minte propunerea vicepresedintelui PD Ioan Oltean, dar si o mai veche dezbatere In jurul Memorialului Opozitiei si Rezistentei Anticomuniste de la Sighet, la care am participat candva si unde, printre altele, s-a subliniat rolul extrem de important pe care arta Il are de jucat In locuri ale memoriei precum cel mentionat. Decat sa fie mazilit din spatiul dialogului comunitatii cu propriul trecut traumatic, discursul artistic contemporan ar trebui lasat, din contra, sa-si integreze tema ororilor comunismului, caci o poate face mai bine ca oricare altul. E si o obligatie a lui, caci contemporaneitatea noastra, din pacate, nu se poate concepe In lipsa acestui sistem de referinta, ce se cere mult mai imperios "resuscitat prin conversia la un alt tip de realitate" (Pavel Susara) decat orice alt sit (aparent) neconotat ideologic, avut In vedere. Numai sa i se dea - artei - o sansa. Si, la nevoie, Inca una, si Inca una.
Altfel, Casa Poporului, ca Intruchipare a raului absolut, poate sa triumfe, din nou, si cu complicitatea involuntara a celor care ar trebui sa fie cei mai interesati In sustinerea, dezvoltarea si ameliorarea, oricand posibila, a conceptului MNAC, a celor care pot deveni In timp principalii sai beneficiari. Oamenii se perinda, conducerile, afiliate sau nu politic, sunt si ele trecatoare, institutiile, In principiu, s-ar cuveni sa reziste mai mult, iar pietrele, mai cu seama un "pietroi" asa de mare precum Casa Poporului, raman, avand cele mai multe sanse sa ne supravietuiasca. Important e sa nu o faca oricum.

Un tur prin MNAC
Am fost si eu la MNAC. Sigur, nu e o Arcadie: pe viscol, drumul pana acolo devine o corvoada, intrarea dinspre bulevardul 13 Septembrie e, pentru un nebucurestean ca mine, greu de aflat, muzeul nu e semnalat cum se cuvine. In fine, odata ajunsa Inauntru, am Inceput sa bajbai din cauza lipsei de indicatoare. Etajele arondate muzeului pot fi vizitate In ordine aleatorie. Liftul exterior care face translatia de la un nivel la altul Iti Ingaduie sa contempli vastul orizont semi-desertificat ce se Intinde la poalele Casei Poporului, marginit In zare de un fel de cladiri-clone ale acesteia, de dimensiuni mai mici. Vedere cu Ceausescu-land, care vorbeste cu de la sine putere despre ororile comunismului si avertizeaza ca dupa acestea, ca si dupa Auschwitz, arta nu mai poate sa existe ca Inainte, facand abstractie de experienta totalitarismului In acelasi timp, exponatele din muzeu confirma mutatia de paradigma culturala, dinspre modernism spre postmodernism, resimtita tardiv si la noi (acum, cand Occidentul experimenteaza post-postmodernismul), mutatie ce implica inclusiv modificarea orizontului de receptare a fenomenului totalitar. La MNAC, artistii care expun prefera sa focalizeze nu atat pe tragedia umana, cat pe "istoriile comune", pe realitatile-kitsch ale vietii cotidiene sub comunism, privite cu un "amestec hibrid de uitare si revelatie", de ironie, amuzament si "duiosie" (v. lucrarea Constructia, semnata de Marilena Preda-Sanc). Nu lipsesc accentele apocaliptice, la Andrei Gorzo de pilda, care deseneaza, cu mina de scolar poznas prins ca mazgaleste peretii In vestiar, un fel de infernalia mioritica, eroto-comica, dominata de o Casa Poporului In flacari.
Un singur instantaneu, fara titlu, surprins de Ion Grigorescu In timpul construirii Casei Poporului, pe ruinele unei bune parti din Bucurestiul vechi, spune drama locului fara mila si fara ocol. Restul lucrarilor vorbesc (despre comunism si tarele sale ideologice In actualitate) oarecum In raspar, de multe ori cu un acut simt al ironiei istoriei. Acest tip de abordare a traumelor trecutului, care poate rani sensibilitatea celor care le-au trait pe viu, nu constituie o exceptie In peisajul cultural est-european si de aiurea, ci confirma, cum spuneam, o tendinta, pe care am remarcat-o, de pilda, si In literatura mai noua, post-postdecembrista, ce investigheaza lumea romaneasca dinainte de 89, sau In teatru (v. spectacolul O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, In regia lui Alexandru Tocilescu). Patrunsa In limbajul artistic contemporan, ea traduce, cu malitie relaxata, o criza a reprezentarii, avand ca derivat - se poate admite, dar nu Intotdeauna - o anumita neputinta In raport cu Puterea, ce depaseste Insa, cred, cu mult posibilitatile de "regie" ale directorilor MNAC (Mihai Oroveanu si Ruxandra Balaci). A te razboi cu acestia si, mai ales, a cere desfiintarea institutiei pe care o conduc, din cauza lipsei de percutanta - reale sau presupuse - a unei anumite orientari specifice discursului artistic postcomunist actual, mi se pare exagerat. Impresie Intarita de nimeni altii decat vizitatorii MNAC, adica de cei cativa insi care se perindau In aceleasi ore viscolite cu mine prin muzeu si care au avut bunavointa sa-mi Impartaseasca observatiile lor, aflate In consens doar In doua privinte: nevoia ca muzeul sa existe si sa functioneze In continuare, In locatia sa actuala, si nevoia ca el sa fie mult mai bine promovat mediatic. In rest, am Inregistrat reactii de toate genurile: MNAC e mai interesant decat muzeele "traditionale" (economist); prea mult spatiu ramas neexploatat; tendinta kitsch din arta contemporana e reprobabila; sa folosesti Casa Poporului drept referent central al unor lucrari expuse chiar In interiorul Casei tine de un reflex asimilabil cliseului (masterand la Academia de Arte Plastice "Ion Andreescu" din Cluj); spatiul e foarte bine organizat, aerisit, scenografia minimalista place (Liviu Ion, arhitect, Raluca Velicu, medic stomatolog); cea mai reusita e sectiunea dedicata lui Paul Neagu si Horia Bernea (profesoara de fizica); nu exista Intotdeauna continuitate Intre exponate (elev la Liceul "N. Tonitza" din Bucuresti). Tot atatea argumente ca MNAC, daca s-a dorit un instrument de manipulare In mana Puterii, nu a reusit sa pacaleasca pe nimeni, In schimb, el poate deveni prilej de dialog sau pune lumea pe ganduri.
Ceea ce nu cred ca e prea putin pentru un Inceput.

Anca HATIEGAN

In memoriam Saul Bellow

Pe 5 aprilie a.c., s-a stins din viata, la varsta de 89 de ani, scriitorul Saul Bellow. Nascut in Canada pe 10 iunie 1915, intr-o familie de evrei rusi, si-a facut studiile universitare - sociologie si antropologie - la Chicago. Dintre numeroasele sale opere, enumeram: Dangling Man (Indecisul, 1944), The Adventures of Augie March (Aventurile lui Augie March, 53), Herzog (65), Mr. Samlers Planet (Planeta domnului Samler, 70) - pentru ultimele trei obtinand National Book Award -, apoi Humboldts Gift (Darul lui Humboldt, 75 - pentru care a castigat Premiul Pulitzer si, in 76, Premiul Nobel), Deans December (Iarna Decanului, 82), Ravelstein (2000).

Ultima iarna a Decanului
Acum, la cateva zile dupa ce stiu ca n-o sa mai intru niciodata in viata unui "ratat" construit cu ironie ucigatoare de Saul Bellow, imi pare interesant talentul pus de scriitor in uciderea Naratorului, a first-person-ului care noteaza, admira, urmareste pasii Titanilor. Prototipul ramane Citrine, martor al lui Humboldt, mascat, sub diverse voci, si de naratorul lui Herzog, si de cel al lui Ravelstein, cat si de cel din Mr. Samlers planet. Bellow a stiut sa-si ascunda iubirea pentru acesti mari ratati, Humboldt (poetul alcoolic, imensul talent irosit in lupta cu propriile fantome), Ravelstein (universitarul etern protestatar, homosexual vag disimulat), Herzog (intelectualul distrus de diversele femei care-i populeaza iadul personal)... Lista poate continua, dar mai importanta ar fi concluzia ce poate fi deja trasa din ea: Bellow readuce in prim plan Personajul (character), lovind indirect in masa amorfa desenata pe covorul literaturii de contemporanul sau Alain Robbe-Grillet. Alaturi de Updike, Bellow este unul dintre enormii creatori de Monstri: eroii sai au staturi gigantice, pasiunile lor sunt incendiare, drogurile si alcoolul ar putea omori pe oricine intr-o clipita, dar ei, pe jumatate prabusiti, continua sa navigheze pe apele auto-distrugerii. Marele merit al lui Bellow este ca a stiut intotdeauna sa observe aceste "calitati" romantice la cei din jur: personajele sale au mai mereu la baza fiinte reale. Saul Bellow este un Balzac care a primit o infuzie de Proust, a calatorit mult timp in compania lui Joseph Conrad, a luat cina in fiecare seara cu Tolstoi si a ascultat cu atentie cuvintele lui Elisabeth Bowen: "Personajele pre-exista operei. Ele trebuie descoperite". O asemenea conceptie renascentista nu putea da nastere decat unei arhitecturi renascentiste. Michelangelo poate sta linistit - blocul de marmura nu ascunde numai idei si forme, ci si personaje, Giganti, luptatori invinsi.
Asta a fost Saul Bellow, un cantaret al marilor invinsi. Stiti cum isi incheia discursul de la decernarea Premiului Nobel? "Immortality - a chilling thought." Din fericire, pentru noi, nascuti pentru a pierde, imortalitatea lui Solomon Bellows este o compensatie.

Bogdan-Alexandru STANESCU