Pe aceeași temă
Vizuina (Iaşi, Polirom, 2009) este primul roman pe care Norman Manea îl publică după plecarea, în 1986, din România, an în care îi apăruse, cu doar câteva luni înainte de plecare şi după multe amânări, romanul Plicul negru. Deşi păstrează teme ale cărţilor sale nonficţionale, de eseistică şi confesiune apărute în acest generos interval (de la Despre clovni: dictatorul şi artistul, editată în SUA în 1993 şi publicată la Biblioteca Apostrof în 1997, Casa Melcului, Hasefer, 1999, trecând prin Întoarcerea huliganului, 2003 – în lectura mea, o carte decis autobiografică, nonficţională, cu toate camuflajele practicate – şi Plicuri şi portrete, 2004, şi până la volumele de convorbiri din 2008 Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici şi Înaintea despărţirii. Convorbiri cu Saul Bellow, toate apărute la Polirom) şi se întâlneşte, inevitabil, cu universul prozei scurte (restituit în 2008 la aceeaşi editură ieşeană, în substanţiala antologie Variante la un autoportret), Vizuina întreţine cea mai trainică legătură cu Plicul negru. Pe lângă aluziile la povestirea lui Mynnheer (supranumele personajului principal din romanul anterior) care „făcuse oarecare vâlvă între literaţii patriei socialiste, apoi şi în norodul oropsit şi gata de glume“ şi căpătase „celebritate în subterana socialistă“, autorul reia, fie şi episodic, metafora (centrală în Plicul…) a surdo-muţilor şi, mai important, lucrează cu aceeaşi viziune burlescă şi acelaşi tip de pesonaj. Dacă Tolea Voinov „îndeplinea rolul de măscărici blazat şi şic“, Peter Gaşpar este „veselul anxios“, „un biet bufon“ sau „elefantul de circ Oliver“.
Deşi apropierile nu se opresc aici, diferenţele merită, însă, ele însele, marcate. Rămas acelaşi scriitor estet, Norman Manea renunţă la fraza arborescentă sau oricum mult nuanţată în favoarea unor enunţuri scurte şi cultivă, de această dată, rafinamentul la nivelul structurii, acolo unde lucrează cu o fină reţea de corespondenţe şi reveniri narative, cu o subtilă alternanţă a perspectivelor narative (de la personajele-reflectori la un misterios narator ce îşi asumă pe alocuri persoana întâi) şi a planurilor temporale care, în curgerea alertă a textului obţinută astfel, pot să treacă – veritabilă probă de virtuozitate – neobservate. Subiectul părăseşte România dictaturii ceauşiste fiind plasat în Statele Unite ale anilor 2000 (cu incursiuni în deceniul anterior), acolo unde trăiesc, în lumea academică, mai mulţi exilaţi români. Vizuina, de altfel, poate fi citit şi ca un roman de campus (nelipsit de o dimensiune autoironică) sau al mediului universitar (american, desigur), o specie tot mai în vogă în ultimele decenii (care a dat nu doar romanele de succes ale lui David Lodge, ci şi excepţionalul Pata umană a lui Philip Roth), cu codificările, relaţiile şi libertăţile specifice, pe care protagonistul le descoperă cu candoare şi nelinişte.
În construcţia personajelor, autorul utilizează un material (uşor recognoscibil pentru cititorul român) preluat din biografiile lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Matei Călinescu, ca şi din propria autobiografie (pe lângă situaţii şi episoade, îşi ascunde, într-un pliu al textului, data de naştere). Miza nu este, însă, de a îngroşa liniile realităţii, ci, ca în definiţiile clasice ale ficţiunii, de a le depăşi, universalizându-le. Materialul românesc îşi estompează relevanţa locală pentru a fixa condiţia general umană a exilului trăită în noul Babylon. De altfel, deşi protagoniştii vorbesc adesea despre „magica şi suprarealista noastră ţărişoară de la marginea lumii“, despre „ambigua tranziţie spre nicăieri a ţării“, fiind preocupaţi de ce poate aduce „o revoluţie postmodernă într-o ţară suprarealistă“, adică „dacă după comunism urmează anul 2000 sau anii 1930“ şi deşi evocă locuri ori momente din trecutul comun, numele României nu apare. Temei strict româneşti Norman Manea îi preferă aici tema est-europeană, „încâlceala balcanică“, la care participă episodic sau din penumbră un ucrainean, un grec, o bosniacă cu rădăcini otomane etc.
Mai important decât identitatea geografică este, însă, aceea individuală de exilat sau, cu un cuvânt pe care scriitorul îl preferă, cea de pribeag. Peregrini „în America, pe lumea cealaltă“ sau „în Lumea de Apoi“, unii dintre ei consideră că refac (retrăiesc) traseul odiseic („Căutăm Itaca, exilaţi precum Ulise“), în vreme ce Peter Gaşpar crede că „misiunea pribegilor este să se salveze singuri“, precum în legenda Esterei („unde Dumnezeu lipseşte din scenă“) celebrată de Purim, sărbătoarea evreiască a măştilor. Al doilea protagonist al cărţii, Augustin Gora, se sprijină, în schimb, pe „ofertele viului“ adică: „Cărţi şi arbori, chipuri şi mâncăruri, râul, mănuşile Lu, scaunul, computerul, cada de baie, pădurea în iarnă, Albumul unei zile americane, pisica din verandă, telefonul, prosopul albastru, pantofii caraghioşi“.
Amândouă personajele contrapun labirintului cu probele sale ritualice (des invocat, provenind din cărţile autoritare ale învăţatului Dima) figura vizuinii, fragilă şi personală. Trimiţând, desigur, omagiant la Vizuina luminată a lui Max Blecher (un scriitor pentru care Norman Manea are o veche şi constantă admiraţie), vizuina este aici fie biblioteca („Eşti în vizuină? – Care vizuină? – între coperţi“), fie propriul corp, modulând astfel alte două teme majore ale romanului: lectura şi boala. „Captivii lecturii“ (prin pasiune şi profesiune), personajele se află în dialoguri, explicite sau aluzive, care antrenează cărţile esenţiale ale bibliotecii şi vieţilor lor, într-o reţea intertextuală lipsită de ostentaţie. Dar ei sunt, nu mai puţin, prizonierii propriului trup, acela în care „se lăţea umbra“ şi care trăieşte, cu mare acuitate (transpusă în pagini excepţionale), metamorfoza îmbolnăvirii („Nu cârtiţă sau gândac, ci elefant, nepregătit pentru tumbele mici ale zilei“) şi apropierea morţii. Nu numai în paginile lui Borges comentate de protagonişti, ci şi în romanul lui Manea „eroina este Moartea. Logiciană lucrând cu busola, echerul şi compasul“.
Dacă „Moartea nu-i o farsă, are o busolă blestemată şi e lipsită de umor“, în schimb ea este, la fel ca în Plicul negru, Nimfomana, Codoaşa a cărei apropiere aduce accelerarea timpului, adică „nopţi sfârtecate, zile năucite de oboseală“. „Chiriaşul prezentului“ (dar un prezent care sub trepidaţia lui năucitoare nu e altceva decât o altă faţă a neantului), Peter Gaşpar percepe cum „cronometrul înghite secundele armistiţiului“ şi este urmărit, ca şi Gora, de repetate coşmaruri. În contrapunct, apare tema iubirii, cartea fiind dominată de figura enigmaticei şi obsedantei Ludmila („Lu este mai multe femei“, „dublura Sulamitei“), de care sunt îndrăgostiţi cei doi protagonişti şi naratorul, figură realizată mai mult prin pregnanţa absenţei sale şi prin repetatele evocări şi reverii pe care, astfel, le generează.
Construind un univers „sub cupola lui Dali, circarul“ (cu una dintre imaginile recurente ale cărţii), Norman Manea aşază în miezul său, sub stratul de farsă şi sub ritmul alert de naraţiune picarescă, neantul şi dispariţia, care dau dimensiunea neliniştitoare a întregului. În fond, toate nivelele identităţii explorate aici (şi în care identitatea etnică e doar periferică, doar coaja), o identitate care se încheagă cu greu şi se risipeşte cu uşurinţă, ca şi temele majore existente pot fi subsumate dispariţiei (care nu e numaidecăt fizică) şi anxietăţii pe care aceasta o induce. Prin toate aceste paliere, prin densitatea semantică, Vizuina este o carte remarcabilă. În plus, ea marchează un moment de cotitură în biografia autorului. Într-un interviu acordat în 1990 în Italia, citat de Marco Cugno într-o substanţială convorbire pe care o poartă el însuşi cu scriitorul, Norman Manea spunea: „E cert, de altfel, că, atunci când mă voi simţi din nou în stare să scriu un roman, vindecarea se va fi produs“. Şi în acelaşi loc, răspunzându-i lui Cugno, scriitorul român afirmă: „Romanul cere angajare de mai lungă durată, stabilitate, concentrare prelungită, el marchează o confruntare extinsă cu tine însuţi, o probă majoră de vitalitate creatoare“ (Cartea melcului). Cred că Vizuina aduce (sau oricum se apropie foarte mult de) acea vindecare la care scriitorul aspira în urmă cu aproape 20 de ani şi face, totodată, proba unei autentice, profunde creativităţi.
