Pe aceeași temă
Cea mai cunoscută fotografie de scriitori în România este desigur a „celor trei români“, Cioran, Ionesco şi Eliade, în Piaţa Fürstenberg din Paris. Nu se ştie însă mare lucru despre autorul ei, Louis Monier, celebrul fotograf de scriitori, şi nu doar al celor din panteonul literaturii franceze. Louis Monier a fost în România de mai multe ori, împreună cu soţia sa, scriitoarea Marie-Christine d’Welles, ultima oară în toamna lui 2008, la invitaţia Centrului Cultural Francez din Iaşi. Louis Monier ar vrea să facă un album dedicat Bucureştiului, ale cărui clădiri vechi îi plac, dar şi unul cu scriitori români, aşa cum sunt seriile lui de albume din Franţa. Ultima lui mare lucrare este un splendid album dedicat Vietnamului, unde a mers împreună cu Alain Dubos, cel care a făcut textele, la fel de reuşite ca şi fotografiile.
Reproducem mai jos fragmente dintr-un interviu realizat de Jean-Jacques Lefrere şi apărut în 2007, în revista Histoires Littéraires.
Ceea ce ştim sau credem că ştim despre un scriitor trece adesea mai mult prin ceea ce citim pe chipul lui decât prin ceea ce citim în cărţile lui. Dar cineva a privit acest chip înaintea noastră, l-a studiat şi l-a tradus într-o imagine pe care apoi noi ne-am însuşit-o.
Autorul invizibil al majorităţii portretelor de scriitori contemporani care ne sunt atât de familiari este Louis Monier, care ne oferă aici şi el, la rândul lui, propriul său portret, de data aceasta trasat prin cuvinte. Te minunezi ascultându-l pe acest bărbat direct, jucăuş, îmbogăţit de o cultură profund interiorizată, evocând, cu o admiraţie de tânăr, panteonul scriitorilor din secolul nostru.
I-a frecventat pe cei mai mari, mulţi au fost prietenii lui, dar el nu vorbeşte despre ei decât cu modestie şi generozitate, căci nu uită niciodată operele lor atunci când încearcă să le prindă secretul chipului.
Histoires littéraires: Cum aţi ajuns un fel de fotograf oficial al scriitorilor francezi contemporani?
Louis Monier: Am avut mult noroc. Eram în liceul Valence şi aveam profesori de literatură extraordinari. Am avut şansa să fac latină, greacă, engleză, rusă. Mama mea iubea literatura şi citea enorm. În casă erau cărţi totdeauna. În biblioteca bunicului meu erau marii clasici pe care i-am citit.
Ce v-a făcut să treceţi de la lucrul tipărit la imagine?
Tatăl meu, pe care l-am pierdut devreme, mi-a dăruit un aparat foto atunci când aveam 13 ani. El îşi developa singur fotografiile. Am început să fac fotografii şi de atunci nu m-am mai oprit. Am trăit un an în Elveţia, unde puteai cumpăra aparate de foto la preţuri derizorii faţă de cele franceze. Pe urmă am venit la Paris să fac şcoala de jurnalism de la Saint-Germain-des-Prés. Cea mai bună. Mai mergeam din când în când şi la cursuri.
Vă pregăteaţi pe atunci mai degrabă pentru presa scrisă?
Da, pe atunci vroiam să fac texte şi fotografii, dar nu aş fi reuşit niciodată să le realizez, presa franceză era bine încuiată de sindicate. Pe atunci ori erai fotograf, ori erai jurnalist. Acum, din motive de economie, ziarele preferă să trimită o singură persoană, nu două.
Ce v-a decis să o cotiţi?
Mi-am ilustrat paginile şi am avut un ajutor formidabil. Eram la bistro cu Paul Sigaud, acum corespondent în Statele Unite. Deodată, Sigaud îmi spune: „Uite-l pe Romain Gary!“. Mă ridic de pe scaun de parcă aş fi fost catapultat, îl ajung din urmă pe Gary şi îi spun: „Domnule Gary, pot să trec mâine să fac un intervieu şi fotografii pentru ziarul meu?“. Asta l-a amuzat. Eram panicat şi l-am întrebat: „Vreţi să vedeţi legitimaţia mea de presă?“. „Nu, văd că sunteţi un adevărat profesionist“, mi-a spus.
Era un bluff?
Era un bluff absolut. Mă duc a doua zi şi el mă primeşte foarte prietenos. Pe masă avea Les Nouvelles Littéraires, cu titlul Intolerabilul Romain Gary. L-am fotografiat cu jurnalul pe piept, am făcut interviul şi m-am dus cu pagina la Nouvelles Littéraires. M-a primit André Bourin, care mi-a spus: „Ascultă tinere, este o idee foarte bună“.
Reface coperta cu această fotografie a lui Gary şi pe urmă îmi cere să lucrez cu el. Am fost răsfăţat la începuturile mele: André Bourin m-a trimis la Gracq, la cei mai mari din epocă. Am întâlnit şi străini, sud-americani, ca Miguel Angel Asturias, Borges. În primii ani i-am fotografiat pe cei mai mari scriitori ai timpului. Când telefonam din partea revistei Nouvelles Littéraires era mai eficace decât dacă suni azi din partea TF1!
Cum vă pregăteaţi?
În primul rând, eu îi citisem pe scriitorii pe care i-am întâlnit la începuturile mele... Când nu citisem un scriitor, aveam o oarecare idee despre personaj şi puteam discuta cu el. Puteam vorbi cu el despre opera lui. Că le plăceau sau nu fotografiile mele, scriitorii îi telefonau lui André Bourin, care, pe atunci, era un fel de papă al literaturii, ca să îi spună: „Ah! Puştiul ăsta e foarte bine, mi-a citit cartea!“.
Unor scriitori ca Borges sau Gracq le plăcea să fie fotografiaţi?
La Borges am mers împreună cu Jean Montalbetti, un tip minunat, care se ocupa mult de istorie. S-a lăsat de bună voie fotografiat pentru că era prieten cu André Bourin şi aprecia Les Nouvelles Littéraires. Am stat 20 de minute cu el, dar nu a spus nimic. Nu era un vorbăreţ! Dar în general lucrurile mergeau bine, rar, foarte rar se mai întâmpla ca un scriitor să îmi spună: nu vreau să fiu fotografiat!
Pe vremuri, în primele decenii ale secolului XX, exista un ritual al fotografiei scriitorului pentru imagini foarte oficiale?
Mie îmi place tradiţia Nadar, Carjat: fotografii foarte simple, portrete simple.
Fotografi ca Nadar ori Carjat îşi lăsau în general modelele să îşi aleagă poza. Faceţi la fel?
La început, personajul se aşază, discutăm totdeauna un pic ca să intri în atmosferă şi, dacă văd că are o atitutdine naturală, spontană, fotografiez. Pentru mine, însă, contează mai ales expresia chipului, care e expresia sufletului. În orice caz, de fiecare dată este altfel. Acum, când îmi pot vedea de la distanţă munca, îmi dau seama că mă întorc mereu la acelaşi lucru, chiar dacă este o fotografie diferită. De curând, Figaro mi-a dat înapoi aproape 18.000 de fotografii, făcute de-a lungul anilor, în alb-negru, pe care tocmai le scanez. Am astfel o viziune globală a muncii mele în ultimii 40 de ani şi îmi dau seama că, indiferent de atitudine sau poziţia în care este prinsă persoana respectivă, pentru mine contează privirea, expresia feţei. Nu mă veţi face niciodată să tai o frunte sau altceva, nu o să mă culc la pământ ca să fotografiez persoana respectivă cu capul în plafon, aşa ceva nu mă interesează.
Cum reacţionau scriitorii când le arătaţi fotografiile făcute de dvs.?
Când cineva se entuziasma prea repede, mă gândeam că o face din complezenţă. Dar când se uita la fotografie şi spunea „da, e bine“, nimic mai mult, şi când, peste un an, îmi declara „îmi place cu adevărat fotografia asta“, mă bucuram.
Vi se pare că anumiţi scriitori vroiau să dea un chip al lor altfel decât cel pe care îl arătau fotografiile dvs.?
Mai ales femeile.
De exemplu Marguerite Yourcenar?
A, nu, ea nu! Am participat la o carte despre ea, Marguerite Yourcenar. O copilărie petrecută în Flandra. Yourcenar şi Duras sunt cele două excepţii. Sunt multe femei care se fardează tare, care nu vor să li se vadă ridurile, care vor să le fie retuşată fotografia etc. Eu nu retuşez, mai bine nu le fotografiez. De exemplu, o scriitoare ca F.L. – şi nu este singura –, care a îmbătrânit, cum îmbătrâneşte toată lumea, îşi face lifting cu Photoshop! Aşa, nu mai recunoşti pe nimeni. Îl întâlneşti pe stradă şi nu ştii cine este. Găsesc asta total absurd. O fotografie de scriitor trebuie să îţi dea o idee despre scriitor.
Din punctul ăsta de vedere scriitoarele tinere sunt mai receptive decât cele vârstnice?
Nu neapărat. Nu eşti aici ca să aspreşti trăsăturile, dar nici ca să le atenuezi. Ridurile sunt expresia unei vieţi, a felului cum gândeşti, cum te exprimi.
Sunt unii scriitori care v-au dat impresia că pozează, încercând să aibă o imagine, care, după opinia lor, corespundea cu opera lor?
Absolut! De exemplu Maurice Druon este un bărbat căruia îi place foarte mult să îşi impună fizicul. Pentru că ştie că este un bărbat frumos.
Cum vă opuneţi la asta?
Îl las în pace, pentru că se ivesc totdeauna momente când poţi să iei o fotografie adevărată. Dar trebuie să îi arăţi pe oameni şi aşa, dacă Druon vrea să se arate ca Portos, are tot dreptul!
L-aţi fotografiat şi pe Aragon. Era un model bun?
L-am prins când s-a sărbătorit Humanité. Era în soare şi începuse să se certe cu Roland Leroy. E fotografia în care seamănă cu un bătrân indian: are un cap extraordinar. Mai există fotografia lui cu Philippe Soupault. Nu mai ştiu cine i-a făcut să fie împreună, au acceptat să pozeze alături.
Au fost mult timp certaţi.
Era într-adevăr ziua când s-au regăsit.
În genul acesta de regăsiri este celebra fotografie a „celor trei români“. În ce moment a fost luată?
Pierre Belfond s-a străduit să îi facă să se se întâlnească în Piaţa Fürstenberg. Pe fotografia adevărată a acestei întâlniri sunt 11 persoane, printre care o româncă, Pierre Belfond şi alţii. Editura Belfond publica o carte în care aveau nevoie de această fotografie şi au fost rugaţi să vină acolo. De atunci, românii ţin la mine fiindcă sunt cel care am făcut fotografia celor trei români! Românii iubesc foarte mult literatura franceză.
Trioul Cioran, Eliade şi Ionesco a acceptat de bună voie să pozeze pentru dvs.?
Au fost toţi foarte drăguţi cu mine. De altfel, îi fotografiasem pe toţi, individual.
Dar a existat un contencios istoric între ei...
Sigur! Alexandra Laignel, cea care a făcut cartea despre Cioran, a spus lucruri neadevărate. Când mi-a cerut fotografia pentru carte, habar nu aveam ce era în ea. Prigent, patronul de la PUF, care a publicat-o, ştia foarte bine. Sunt pagini care au supărat-o pe fiica lui Ionesco şi am fost foarte necăjit din pricina asta...
Traducere de Gabriela Adameşteanu
