Pe aceeași temă
Poate ne-ar fi plăcut să fie aşezat altfel, mai aproape de aerul proaspăt al munţilor sau înviorat de undele unui râu bogat în ape. Dar a fost întemeiat aici, în luminişurile uriaşelor păduri ale Vlaşilor, pe unde se întretăiau drumurile carelor cu mărfuri, lângă băltirile apelor mărunte şi capricioase ale Dâmboviţei, Colentinei, Bucureştioarei şi cum s-or mai fi numit. Aşezări de bordeie umile şi risipite existau, desigur, cu mult înaintea menţionării în hrisovul lui Vlad }epeş a „Cetăţii Bucureşti“. În jurul cetăţii s-au ridicat repede şi s-au îndesit casele oştenilor, ale boierilor, meşteşugarilor, negustorilor. Aşa s-a întemeiat oraşul, ne spune profesorul Constantin Rezachevici în remarcabilul volum omagial pe care, împreună cu ceilalţi distinşi specialişti din colectivul de autori – Adrian Silvan-Ionescu, Emanuel Bădescu, Cezara Mucenic, Adrian Majuru, Radu Oltean – îl dedică Bucureştilor şi bucureştenilor*.
Oraşul! Oraşul pe care îl iubim şi-l blestemăm zilnic, din care visăm să fugim într-un loc mai statornic şi mai tihnit, ştiind bine că nu o vom face niciodată, pentru că ne-a intrat în sânge, ca un drog, şi nouă, ca şi atâtor generaţii înaintea noastră, trăitori în bordeie sau în palate, în mizerie sau în splendoare. Oraşul miticilor, de care râd uneori ardelenii, nu fără un strop de invidie, pentru că Mitică e, prin fiecare dintre noi, nemuritor, iar Caragiale, el însuşi un Mitică în care se contopesc esenţele balcanice, n-a făcut decât să-i sublimeze genial defectele şi calităţile.
În 550 de ani aşezarea Bucureştilor a fost năprasnic lovită de teribile epidemii de ciumă (12 într-un singur secol, la ciuma numită „a lui Caragea“ murind 20.000 de locuitori), de zeci de incendii devastatoare, de cutremure, de zavere, revoluţii, jafuri ale armatelor străine. A renăscut de fiecare dată, cu vitalitatea haotică şi exuberantă a locuitorilor săi. Acea vitalitate care înlătură, uneori, nepăsătoare, mărturiile trecutului pentru a face loc unui prezent grăbit şi arogant. Poate aşa e în firea lucrurilor sau poate doar în firea noastră. S-a întâmplat în trecut, se întâmplă şi azi. Aflăm mereu că o altă casă semnificativă pentru istoria Bucureştilor a fost demolată. Cea mai recentă distrugere: o casă de târgoveţ din 1853, de pe strada Orzari – una dintre ultimele case, dacă nu cumva chiar ultima de acest fel. Bănuiesc, cu tristeţe, că e inevitabil, în ciuda eforturilor de admirat ale unor organizaţii care se luptă să salveze ce mai e de salvat. Trecutul se refugiază în cărţi, unele splendide, cum e aceasta pe care o răsfoiesc.
Aş vrea să împărtăşesc cu toată lumea sentimentul pe care mi-l trezesc aceste pagini, dar ştiu că nu voi putea. Ele nu se pot povesti sau rezuma. Trebuie asumate şi retrăite. Istoria nu-i o seacă succesiune de date, o cronologie a războaielor, revoluţiilor şi domniilor. Are carne şi sânge, are viaţă prin miile şi miile de pagini, multe încă nescrise poate, despre oamenii – importanţi sau mărunţi – care „au fost sub vremi“. Istoria „mare“ adună în matca ei milioanele de istorii „mărunte“, fiecare aducând licărul său de relevanţă.
Am în casă o valiză plină cu fotografii învălmăşite, vechi, din care mă privesc chipuri cunoscute sau, multe, necunoscute: domni cu mustaţa răsucită şi gulere tari, de celuloid, doamne cu o privire severă, îmbrăcate în rochii cu mâneci bufante. Acte de botez, de cununie, de dotă, scrise frumos, de mână, de copişti sau tipărite în alfabetul de tranziţie. Şi un hrisov mai vechi – pe două coloane –, una în ruseşte, cealaltă într-o chirilică suprapusă şi purtând sigiliul bicefal al administraţiei ruseşti. Nu mă pricep să-l descifrez şi am recunoscut doar, citat de câteva ori, clar, numele lui Manuc-bei. Ce-o căuta un hrisov despre Manuc sau despre urmaşii săi, pentru că el era mort la acea dată, prin hârtiile unor modeşti locuitori al mahalalei Popa Nan? Istorii mărunte, cum poartă fiecare dintre noi!
Mângâi cu privirea impresionanta etalare a desenelor, stampelor şi fotografiilor care abundă în paginile cărţii şi le simt familiare, chiar dacă le văd pentru prima oară. Privesc chipuri de domnitori, boieri, târgoveţi şi, mai aproape de noi, chipuri intrate în istorie, domni cu melon sau joben – desigur cumpărate de la magazinul care a consacrat numele pălăriei de ceremonie –, militari în uniforme din primul sau cel de-al doilea război, pe străzi astăzi de nerecunoscut, lângă clădiri sau statui dispărute. Umili şi pitoreşti negustori ambulanţi lângă magazine cu firme consacrate sau lângă birturi şi dughene sărăcăcioase. Demnitari şi fanfare într-o piaţă ornată cu portretele lui Hitler şi Mussolini şi, în aceeaşi piaţă sau în altele, purtând portretul „generalissimului-părinte al popoarelor“. Aflu cum trăiau, cum se îmbrăcau, cum se distrau în grădinile Bucureştilor de altădată. Poate că înţelegându-i ne vom înţelege mai bine pe noi. „Pe noi înşine şi unii pre alţii“, cum se spune în ortodoxie.
O întrebare nu-mi dă pace: oare ce imagini reprezentative pentru Bucureştii zilelor noastre va ilustra albumul care se va întocmi, fără îndoială, la a 650-a aniversare? Şi mai întârzii iarăşi, întorcând paginile cărţii, într-un trecut reînviat şi simt că trebuie să le mulţumesc autorilor şi celorlalţi oameni de suflet din muzee, biblioteci şi arhive care i-au ajutat în alcătuirea acestui prinos adus Cetăţii.
* Bucureşti. 550 de ani de la prima atestare documentară. 1459 – 2009, ArCuB - Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti, 2009
