Pe aceeași temă
N. 18 august 1947 • Master of Arts (istorie, lb. germană, ştiinţe politice) – Universitatea din Oslo, Institut für Zeitgeschichte, München (1975) • jurnalist, Societatea Norvegiană de Televiziune (1972-’73); referent, Ministerul Afacerilor Externe, Oslo
(1975-’76); secretar de ambasadă, Ambasada Norvegiei la Canberra (1978-’81); secretar ambasadă, Misiunea Norvegiei pe lângă Comunităţile Europene, Bruxelles (1982-’84); consilier, MAE Oslo (1984-’87); secretar ambasadă, Ambasada Norvegiei la Bonn (1987-’90); şef de direcţie, MAE Oslo (1990-’94); ministru, şef-adjunct al misiunii, Misiunea Norvegiei la OSCE, Viena (1994-2000); director general adjunct, MAE Oslo (2000-2003); secretar general adjunct, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Bruxelles (2003-2006); consul general al Norvegiei în Scoţia (2006-2008); ambasador al Norvegiei în România (martie 2008–); ambasador al Norvegiei în Republica Moldova (septembrie 2008–)
Hanul Gabroveni, unul dintre cele mai importante monumente din centrul istoric al Bucureştiului, va fi restaurat datorită sprijinului financiar acordat de Norvegia. Cum a fost posibilă obţinerea acestei finanţări?
Norvegia este una dintre cele mai bogate ţări din Europa. România este o ţară în tranziţie. Aşadar, a fost un pas logic, atunci când România a aderat la Uniunea Europeană şi, implicit la Spaţiul Economic European (SEE), în 2007, ca Norvegia – împreună cu partenerii săi din cadrul AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), Islanda şi Lichtenstein – să-şi ia angajamentul de a contribui considerabil la dezvoltarea economică şi socială a acestei ţări.
Am fost de acord ca, între 2009 şi 2011, să contribuim cu aproape 100 de milioane de euro (dintre care aproximativ 98 de milioane vor fi suportate de Norvegia) la finanţarea de proiecte privind patrimoniul cultural, eficienţa energetică, producţia sustenabilă, mediu, sănătate şi protecţia copilului, resurse umane. Încă din luna septembrie a anului 2007, colegii mei din Ambasadă şi de la Biroul Mecanismului Financiar din Bruxelles, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice din România, au depus eforturi susţinute pentru a procesa aproximativ 280 de aplicaţii pentru proiecte.
Putem concluziona că singura veste proastă pe care o avem, până la această oră, este aceea că, din păcate, un număr de proiecte bune nu vor putea fi sprijinite deoarece volumul financiar al aplicaţiilor primite depăşeşte cu mult suma pe care o avem la dispoziţie. Vestea bună este că proiectele care vor primi finanţare – circa 70 dintre cele 280 de aplicaţii sus-menţionate – sunt de cea mai bună calitate.
Unul dintre cele 70 de proiecte este restaurarea Hanului Gabroveni. De ce a fost ales acest proiect?
Cum am spus deja, unul dintre domeniile prioritare pentru granturile SEE este patrimoniul cultural. Granturile acordate pe acest domeniu vor sprijini proiecte de restaurare fizică a clădirilor vechi aparţinând patrimoniului de stat, ONG-urilor, comunităţilor locale etc. care reprezintă bunuri de valoare ale patrimoniului şi care au un potenţial ridicat de a deveni clădiri de interes public.
Hanul Gabroveni, localizat în centrul istoric al Capitalei, între străzile Lipscani şi Gabroveni, îndeplineşte perfect aceste criterii. A fost construit într-o zonă din vecinătatea Curţii Domneşti. La începutul secolului al XIX-lea, în această zonă se aflau case datând din secolele XV-XVII, care aparţinuseră „orăşenilor“ din apropierea centrului Bucureştiului. Începând cu anul 1802, înţeleg că oraşul a cunoscut o dezvoltare comercială rapidă şi de aceea s-a construit hanul.
Se pare că această clădire reprezintă primul concept de „pasaj comercial“ al Bucureştiului. Hanul a fost construit ca un mare centru comercial: cu magazine de textile la parter. Exista un pasaj lung de 50 de metri care traversa clădirea, de-a lungul căruia erau magazinele. După cele două războaie, clădirea şi-a păstrat destinaţia comercială pentru o vreme, dar, începând cu 1968, a devenit o ruină.
Prin intermediul acestui proiect, fostul Han Gabroveni va fi transformat într-un centru cultural complex deschis publicului, modern, atractiv, cu diverse activităţi pentru toate categoriile de vârstă, readucând, astfel, la viaţă un spaţiu părăsit şi deteriorat. Este important de reţinut că proiectul de faţă este unul amplu, cu mai mulţi parteneri, în care contribuţia fondurilor SEE susţine reabilitarea fizică a clădirii, Primăria Municipiului Bucureşti urmând să finanţeze a doua componentă a proiectului – crearea efectivă a centrului cultural.
Sperăm că centrul cultural, odată creat, va atrage mulţi vizitatori prin oferta sa, din mai multe puncte de vedere: spaţial (combinând vechiul cu noul, amintind de Bucureştiul vechi, dar oferind, în acelaşi timp, un exemplu de modernitate, în conformitate cu standardele europene); operaţional (o amenajare logică a spaţiilor); cultural (reprezentaţii de teatru modern, dans contemporan, concerte, expoziţii, cursuri de dans etc.), adresându-se publicului de diferite categorii: copii, tineri, adulţi; comercial (cărţi, artă, o cafenea, un bistro); informaţional (un punct de informare asupra activităţilor culturale ale Centrului, unde se pun la dispoziţie materiale cu caracter informativ reprezentative pentru Bucureşti şi se vând produse promoţionale pe post de suveniruri).
Există şi alte proiecte culturale în România susţinute prin intermediul granturilor SEE?
În tabelul alăturat este o listă de proiecte privind patrimoniul cultural, finanţate prin granturile SEE.
Ce impresie v-a făcut Bucureştiul când l-aţi văzut prima dată?
Prima mea impresie a fost aceea a unui oraş distrus, în mare parte, de către factorii de decizie anteriori, dar care are încă o serie de bijuterii arhitectonice şi cartiere cu un mare potenţial de dezvoltare şi înfrumuseţare, în avantajul locuitorilor şi al vizitatorilor săi.
Partea veche a oraşului Bucureşti – zona Lipscani – este o astfel de potenţială bijuterie. Atunci când am văzut-o prima dată, mi-a amintit de oraşul vechi din capitala Slovaciei, Bratislava, pe care l-am vizitat în 1994 şi care se afla, la acea dată, într-o stare de deteriorare. Când l-am revăzut după câţiva ani, fusese transformat într-unul dintre cele mai frumoase oraşe vechi din Europa, atrăgând mii de vizitatori de pretutindeni.
Cred că zona Lipscani are un potenţial similar şi, de când am ajuns în Bucureşti, în martie 2008, am observat că lucrurile au început să se mişte în direcţia bună. Totuşi, este evident că mai sunt multe de făcut. Pe cât de nerăbdător sunt să văd renaşterea Hanului Gabroveni în toată splendoarea sa, pe atât sunt de entuziasmat să văd şi Hanul lui Manuc restaurat în întregime şi deschis publicului.
Cum credeţi că poate fi convinsă opinia publică de la noi de oportunitatea prezervării patrimoniului şi a memoriei colective?
Cu cât vor exista mai multe proiecte precum Hanul Gabroveni – care combină latura arhitecturală (restaurarea clădirilor vechi) cu componenta culturală şi socială –, cu atât cred că va creşte interesul şi gradul de conştientizare a românilor în ceea ce priveşte cunoaşterea trecutului şi protejarea moştenirii culturale.
De asemenea, mass-media joacă un rol crucial, prin promovarea unor exemple pozitive şi atragerea interesului opiniei publice către acest aspect.
Privind în jur, cred că românii sunt, în general, conştienţi de semnificaţia şi beneficiile ce decurg din păstrarea moştenirii culturale. Pe termen lung, sigur că aceasta vine odată cu educaţia. Însă, pe de altă parte, s-ar putea să existe o lipsă de reacţie şi de angajament civic din partea populaţiei, ca urmare a sărăciei şi a problemelor împovărătoare care-i împiedică pe oameni să se implice în chestiuni precum moştenirea culturală. Este de înţeles că, pentru cei ce trebuie să lupte din greu pentru o locuinţă şi un venit decent şi a căror provocare este aceea de a supravieţui de la o lună la alta, protejarea clădirilor vechi, de patrimoniu, nu reprezintă o prioritate.
Cu toate acestea, oamenii săraci reprezintă arareori o ameninţare la adresa moştenirii culturale. În opinia mea, pericolul real în ceea ce priveşte moştenirea culturală în România se manifestă în două direcţii, şi anume: lipsa de respect pentru valorile patrimoniale în schimbul obţinerii unui profit imediat – o problemă asociată, evident, cu cei bogaţi; şi lipsa unor acţiuni legale concrete şi imediate împotriva acestor încălcări ale legii. Din câte am înţeles, legislaţia există, trebuie doar să fie pusă în aplicare. De exemplu, am urmărit cu interes discuţia despre clădirea monstruoasă care se înalţă lângă Catedrala Catolică din Bucureşti: cum de s-a permis să se întâmple aşa ceva? De ce nu a fost oprită?
Prin urmare, sunt două căi de urmat: pe de-o parte, un efort la nivel educaţional, dar nu unul care să se desfăşoare exclusiv în şcoli. Mă gândesc că ONG-urile, mass-media, comunitatea locală au un rol important în acest sens. Pe de altă parte, trebuie să existe o implementare eficientă a legii.
Bineînţeles, trebuie să ţinem cont întotdeauna şi de aspectul financiar – lipsa de fonduri care a împiedicat instituţiile responsabile să reabiliteze sau să protejeze clădirile sau obiectele de patrimoniu. Este de înţeles şi nimeni nu ar critica autorităţile române pentru această situaţie. Norvegia este partenerul vostru bilateral, care contribuie, şi va contribui şi în continuare, la protejarea moştenirii culturale a României.
Mai mult, moştenirea este o chestiune de identitate naţională, dar şi de identitate individuală. De exemplu, eu aş pune mare preţ pe moştenirea comunistă. Nu aş distruge-o – aşa cum a făcut Ceauşescu cu multe locuri din Bucureşti. Acei ani sunt parte din istoria voastră, din ceea ce sunteţi astăzi, ca naţiune şi indivizi. Aveţi imagini, fotografii şi amintiri care datează din acei ani. Dacă pierdeţi asta, pierdeţi o parte din voi. Aveţi nevoie de această moştenire sau, dacă vreţi, de această memorie colectivă, pentru că face parte din identitatea voastră şi vă va ajuta să vă spuneţi istoria generaţiilor viitoare.
Aş menţiona aici vizita pe care am făcut-o vara trecută la Muzeul Revoluţiei din Timişoara. Este foarte impresionant – muzeul spune povestea momentului Decembrie 1989. Cred că fiecare român ar trebui să-l viziteze pentru a învăţa importanţa memoriei colective.
Este Norvegia interesată şi pe viitor să susţină, alături de combaterea corupţiei şi protejarea mediului, reabilitarea altor clădiri de patrimoniu din ţara noastră?
Mă bucur să vă informez că, chiar înainte de Crăciun, pe 18 decembrie, Norvegia împreună cu partenerii săi din cadrul AELS, Islanda şi Liechtenstein, au semnat un acord cu Uniunea Europeană privind noi pachete de finanţare a statelor membre UE din Europa Centrală şi de Est. Aceste acorduri vor acoperi perioada de până în 2014. În cadrul ceremoniei de semnare, ministrul de Externe al Norvegiei, Jonas Gahr StÎre, a declarat: „Noul Mecanism Financiar SEE oferă Norvegiei o oportunitate istorică de a-şi consolida cooperarea cu noile state membre UE. Multe dintre acestea se confruntă cu o rată ridicată a şomajului şi o situaţie economică dificilă. Este în interesul Norvegiei să promoveze dezvoltarea economică şi socială în aceste ţări“.
A doua veste bună este aceea că şi acest pachet de asistenţă financiară şi cooperare între Norvegia şi noile state membre UE va include protejarea moştenirii culturale, care reprezintă una dintre cele cinci domenii prioritare ale aşa-numitului Mecanism Financiar SEE.
A treia veste bună este că România va deveni al doilea mare beneficiar, după Polonia, al asistenţei financiare norvegiene pentru ţările din Europa Centrală şi de Est. Volumul financiar al acestui sprijin se va tripla faţă de nivelul actual, făcând din Norvegia principala ţară donatoare, prin acord bilateral, către România.
Interviu realizat de Cristina Koneffke
Traducere de Cristina Spătarelu
