Bucurestiul Cultural, nr. 9/2007

DORIS MIRONESCU

 

Tanti Paulina cucereste Europa

 

 

 

 In cultura romana, Europa a parut intotdeauna foarte departe, in orice caz, ceva extrem de strain. De la calatoriile Chiritei "inauntru" si pana la intalnirea fixata de personajele postbelice ale lui Mircea Eliade "la Paris", "la umbra unui crin", Europa era mereu situata mental pe un alt taram, o lume "de dincolo". Or, astazi, cel putin teoretic, apartenenta noastra europeana nu mai are nevoie de argumente. Putem calatori fara pasaport pana la Atlantic, daca avem ce cauta acolo. Iar literatura romana, dupa cum raporteaza scriitorii prezenti la recentul Frankfurter Buchmesse, e mai "la moda" decat oricand: editorii straini intreaba de Petru Cimpoesu, Dan Lungu e invitat special, Filip Florian primeste consilii de PR de la specialistul editurii Suhrkamp. Ultima noapte... se epuizeaza intr-o saptamana in Franta, iar Joaquín Garrigos traduce Eliade, Rebreanu, Cioran, Sebastian, Blecher, Norman Manea etc. (etc.!) in Spania. Astfel incat incepem sa ne intrebam, banuitori ca intotdeauna: cum se intampla oare ca literatura romana ii intereseaza si pe altii? Si apoi, cu mai multa inima: cum trebuie sa ne prezentam publicului european pentru ca acesta sa vrea sa ne cunoasca si mai bine?

 

Fireste, vrem sa iesim in public doar in haine de gala, in cea mai buna lumina posibila. Ca atare, ne ferim sa promovam autori insuficient de "reprezentativi", "neseriosi". Un (improbabil, totusi) succes international al unuia dintre tinerii furiosi, scatofili si sexualizanti, care au facut atata valva in urma cu cativa ani, nu s-ar bucura de un prea mare entuziasm al publicului larg. Nu vreau sa zic ca nu gandesc la fel: o atare situatie m-ar contraria si pe mine. Cand vine vorba de strainatate, cu totii suntem mai degraba conservatori. Preferam sa fim tragici, nu scatofili. Sa punem probleme de constiinta, nu sa amuzam prin abjectie. Dar nici un exces de seriozitate nu poate sa prinda tocmai bine: prea strict supravegheata, rigida, tinuta voit eleganta devine una de comedie. Suntem interesati sa le si placem acelora care vor dori sa ne cunoasca, nu doar sa ne impunem prin tragedie si morga.

 

Urmarind recentele miscari in domeniul traducerilor (piata editoriala a devenit pasionanta!), se observa ca editorii straini (si, implicit, cititorii) se intereseaza in mod special de pitorescul moral postdecembrist, o lume plina de "fraieri ai tranzitiei" si "babe comuniste", in care sfintii propovaduiesc in lift, iar "trimisii speciali" ai ziarelor se intersecteaza cu bodyguarzi prezidentiali si cu teroristi islamici. Comunismul se vinde bine, dar si mai bine se vinde postcomunismul, epoca nu doar mai apropiata de zilele noastre, dar si mai complexa, in care statutul de "victima" si cel de "calau" nu se mai distribuie cu atata neta si (de la un moment dat) previzibila regularitate si al carei prezent poarta stigmatele apasate ale trecutului. Predispusa tratarilor ironice, abandonata grotescului, lumea postrevolutionara naste de la sine situatii romanesti, deoarece, din punctul de pornire, ea presupune existenta unui trecut, a unei traume refulate, a unui handicap inca nedepasit.

 

Asta nu inseamna ca istoria comunista ar fi un subiect neinteresant din punct de vedere literar. Deocamdata spatiul public este saturat de confesiuni mai mult sau mai putin iresponsabile cu privire la viata cotidiana in totalitarism, la dramele fostilor pionieri si chiar ale orfanilor URSS-ului. O tema majora, precum aceea a constiintei captive, obliga: astfel se explica, poate, timiditatea abordarilor acesteia. Este extrem de dificil de gasit tonul just, dimensiunea umana a unei drame atat de apasatoare incat anuleaza individul si, odata cu el, simtul intim al tragediei. In schimb, chiar anul acesta, un frumos succes obtine in Germania György Dragomán, tanar prozator maghiar, cu romanul Regele alb, inspirat din realitati transilvane antedecembriste. Drama romanului nu e data insa de deportarea tatalui sau de somajul mamei, ci de nedumeririle unui copil care nu intelege de ce trebuie sa isi imparta prajitura, de ziua lui, cu un alt copil mai necajit decat el.

 

In aceasta conjunctura, in care preferintele occidentale se manifesta, adesea, in cadrul unui orizont al actualitatii destul de limitat, cu adevarat imbucurator mi se pare ecoul afirmarii in strainatate a romanului Degete mici de Filip Florian. Nu numai pentru ca, fixat in provincie, in atat de cuprinzatoarea tranzitie, romanul nu uita de ororile comuniste si nici de ispravile interbelice ale unei burghezii locale care a avut, pentru putin timp, acces la fericire. Lumea lui Florian are un trecut si mai are ceva: o caldura si o lumina specifice, semne incontestabile ale unui temperament creator autentic. Chiar o figura secundara, de doica shakespeariana, precum aceea a lui tanti Paulina, daruieste romanului o umanitate remarcabila, creeaza o atmosfera si o identitate (literara) imediat recognoscibile. Romanul lui Florian triumfa prin zambetul acelei "matusi" de treaba care vegheaza la linistea unui cuplu de indragostiti cum ar veghea la fericirea lumii intregi. Pentru astfel de calitati, romanul romanesc merita sa fie castigator. Imi place sa cred ca, mai mult decat orice, zambetul lui tanti Paulina poate cuceri Europa.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Big Brother si omul cu cap de magar

 

 

 

Noaptea lui Iuda este cea mai ampla, poate si cea mai ambitioasa constructie epica de pana acum a lui Dan Stanca. Prozatorul joaca aici la miza mare, atacand frontal problema terorismului islamic vs. lumea (post)moderna printr-un cuplaj insolit intre local si global, mai exact: intre Romania si atentatul de pe 11 septembrie 2001, realizand o fabuloasa arheologie a damnarii.

 

Discipol al lui Vasile Lovinescu (si, prin el, al gandirii traditionalist-ezoterice a lui René Guénon) intr-o vreme cand colegii sai de generatie cochetau cu postmodernismul, Dan Stanca e un eretic: promotor aproape singular al radicalismului spiritualist si metafizic intr-o literatura aflata sub zodia relativismului, el este in acelasi timp un reprezentant de frunte al celei mai importante tendinte din proza noastra postdecembrista: realismul vizionar si apocaliptic. Prolificul autor nu datoreaza aproape nimic "optzecismului". Teme precum Kali Yuga, contrainitierea, Fiara si Marea Prostituata, demonia moderna, faustica, "domnia cantitatii" si a falsurilor, tirania moale a hedonismului consumist, despiritualizat asigura sistemul osos al acestei proze "reactionare" cu suflu profetic. Caracterul ideologic, dublat de o anume prolixitate discursiva si de ingrediente senzationaliste a facut-o greu prizabila de catre aparatorii neconditionati ai valorilor lumii moderne si postmoderne. Insa acest "reactionar" e un spirit paradoxal, care integreaza valorile pe care le neaga, situandu-se astfel in chiar epicentrul postmodernitatii. Spiritualismul sau ortodox cu derivatii gnostice si ezoterice se asociaza cu un scepticism radical, fara dilatari nationaliste, meditatia mistica - cu realismul jurnalistic, demonia conspirationista a istoriei isi infiltreaza veninul fantastic in crusta aspra a cotidianului, iar nebunia fanatismului terorist este explicata printr-o angoasa a pierderii fundamentelor, cu argumente asemanatoare celor ale conservatorului Roger Scruton.

 

Nu-i de mirare ca un "sceptic guenonist radical" precum Dan Stanca s-a aplecat asupra mecanismelor mentale ale terorismului islamic si ale "revoltei impotriva lumii moderne" ce a dus la oribilele atentate. Alegerea lui 11 septembrie 2001 ca nex al romanului isi are, de asemenea, talcul ei: a fost cea mai dura lovitura primita de lumea postmoderna, confruntarea ei cu limita suprema si, in acelasi timp, un "sfarsit al sfarsitului istoriei".

 

Romanul porneste dintr-un mediu gazetaresc "conformist", familiar autorului insusi: un ziarist de politica externa, om intre doua varste ciudat si singuratic, avocat al tuturor cauzelor pierdute, cu o bizara ascendenta rusa si elemente de alter ego auctorial, descopera ca atentatorul egiptean de la WTC e pe jumatate roman, un prieten din copilaria bucuresteana. Pavel Samsonov (asa se numeste ziaristul) e legat pana la dependenta printr-o emotionanta, dostoievskiana relatie casta de sefa sa de birou, Cornelia Cherulescu: o femeie aproape batrana, dizgratioasa, neiubita. Cei doi solitari ratati, adevarate rebuturi ale speciei (dar tocmai de aceea capabili sa-si depaseasca limitele conditiei umane), isi oblojesc reciproc singuratatile damnate, asexuale si schizoide prin confesiuni si betii nocturne, caci proamericana Cornelia e workoholica ziua si alcoolica noaptea. Cautand, printr-un Bucuresti devastat si sordid, urma pierduta a familiei lui Suleiman Atta, cei doi reconstituie - pornind dintr-un apartament pustiit, plin de gandaci indestructibili - istoria sinistra a unei femei frumoase, mama viitorului terorist, expatriat in deceniul opt: lasata insarcinata, in trecere, de un misterios oficial musulman din Egipt, femeia va fi izolata de comunitate si condamnata sa-si duca de buna voie crucea alaturi de un sot grobian. Bruta apoplectica moare insa in timp ce o snopea, ritualic, in bataie, iar cadavrul ingropat continua sa genereze zgomote si moarte in cimitirul de la marginea orasului... Alte doua mari fire narative il leaga pe Samsonov de un trecut ocultat, care nu vrea sa treaca: unul il are ca protagonist pe batranul duhovnic Nicolae Herineanu, victima a unei revelatii negative si a unei istorii secrete care l-a facut sa-si piarda progresiv vocea si sa se izoleze intr-un sat salbatic din Muntii Buzaului. Altul duce la colonelul DIE Cristian Ramaceanu, cincuagenar consumat si fara copii, descendent de lux al unei vechi familii de "progresisti" aflate sub semnul rosu al tradarii. Daca ascendenta decadenta a lui Samsonov trimite spre o sinucidere a Vechiului Regim tarist in pragul primului razboi mondial, trecutul familiei Ramaceanu ofera ocazia unei arheologii de familie in istoria coruptiei romanesti (filo)moderne, de la pasopt incoace. Atat ziaristul, cat si preotul si securistul au un trecut comun pe linia calatoriilor externe. La New York ("Noul Babel"), intr-un celebru muzeu de arta "decadenta", preotul si Cristian Ramaceanu il intalnisera in anii 80 pe viitorul atentator si pe un maestru al falsificarii tablourilor ce se prezinta ca dublura unui nepot "imblanzit" al lui Trotki. Iar in anii 90 securistul il va insoti, intr-un mare muzeu londonez, pe Samsonov. Sub pecetea artei, istoria se repeta altfel: caci - la inceputul secolului XX, la Luvru - bunicul lui Ramaceanu il intalnise pe artizanul damnat al revolutiei mondiale. Spre finalul cartii aflam ca "Big Brother Bronstein" - calauza demonica a celor doi prin labirintul fantasmatic al Occidentului - e un rus pe nume Ivan Afanasievici Dughin, "exportat" de sovietici de decenii in urma. Un element de legatura suplimentar in economia romanului il constituie pictorul de icoane devenit gropar dupa ce parintii sai - fosti posesori ai unei vile in Herastrau, expropriati de comunisti in favoarea batranului Ramaceanu - se stinsesera de inima rea. Acesta are grija de mormantul tatalui vitreg al lui Atta... El insusi falsificator, groparul incearca totusi sa se mantuie, luand asupra sa abjectia lumii si mutilandu-se in direct. Numai ca - suprem triumf al simulacrelor! - inclusiv icoanele false sunt facute sa planga...

 

Exista si o istorie oculta, fantastica evocata lui Samsonov de groparul Manuel Cincu: ea incepe la putina vreme dupa tradarea fondatoare a generalului Ramaceanu si atinge biografia duhovnicului ispitit de diavol. Rod simbolic al unui viol comis de soldatii sovietici in Bucurestiul din preajma instaurarii comunismului, copilul cu cap de magar nascut de o hidoasa octogenara rastoarna scenariul christic si reediteaza mitul egiptean al lui Seth, anticipand Apocalipsa moderna si dubla ascendenta - romana si egipteana - a teroristului Atta. Totul se desfasoara de fapt intr-o lume pe dos, unde rasturnarea valorilor, tradarea, coruptia hedonista si falsul fac legea "noptii lui Iuda". Inclusiv religia apare ca un fals, numai moartea nu poate fi falsificata... Fantasticul - uneori "marquezian", alteori trimitand la Lupul de stepa al lui Hesse - inregistreaza cateva momente de varf: aparitia cvasi-onirica a lui Big Brother Bronstein, zgomotele din mormantul blestemat, aparitia, in timpul manifestatiei din 8 noiembrie 1946, a octogenarei nascatoare de monstru cautandu-si copilul in beciurile Ministerului de Interne. Din pacate, povestea celei din urma aluneca intr-un demonstrativism emfatic, oarecum ca in finalul din Orbitor 3. Cel putin doua scene "anarhice" esueaza in senzationalism grotesc: episodul sinuciderii groparului (infiltrat in reality show-ul Big Brother, acesta isi taie in direct penisul, pe fundalul unei partuze intre tinerii decerebrati...) si cel in care Samsonov pune, cu voie de la politie, o grenada in rezervorul unui closet public, asteptand ca un client sa traga apa si sa declanseze mecanismul letal. Numai ca, in necivilizata Romanie, nimeni nu trage apa si, mai ales, nimic nu explodeaza... Drept pedeapsa, ziaristul va fi tinut o vreme in puscarie si, apoi, eliberat cu concursul aceluiasi Ramaceanu dupa decesul Corneliei. Corespondentele, rasturnarile si analogiile devin, de la un punct incolo, ametitoare, destabilizante. Ultimul capitol rastoarna surprinzator destinul lui Samsonov, Herineanu si Ramaceanu intr-un happy end fara speranta, bantuit - ca intr-un film oniric al lui David Lynch - de umbra lui Ben Laden plimband aspiratorul pe culoarele Casei Albe...

 

Cel mai puternic, mai autentic tragic personaj al acestui roman este, de departe, Cornelia Cherulescu, colega de redactie, de singuratate damnata si de betii sordid-evazioniste a lui Pavel Samsonov. Ambii provin din familii fascinate de marele vecin de la Rasarit. Cei doi formeaza un cuplu greu de uitat, un fel de coloana vertebrala a cartii. Scaldate intr-o poezie morbida, biografia lui Suleiman Atta (in special cea romaneasca) si istoria familiei Ramaceanu fac, la randul lor, dovada fortei narative a prozatorului. Foarte bine ii reusesc lui Dan Stanca drumurile, incursiunile in mister, cand realul se tulbura: vizitele facute de Samsonov parintelui Herineanu in satul "voiculescian" din Muntii Buzaului, expeditia intreprinsa de el impreuna cu Cornelia intr-un cartier bucurestean sordid pe urmele familiei lui Atta (episod teribil), drumul lor spre cimitirul de la marginea orasului unde se afla ingropat tatal vitreg al lui Atta sau vizita la Crematoriul Cenusa, unde cadavrul macerat al Corneliei se pregatea sa fie mistuit de flacari (scena, sumbra, e de maxima intensitate). In fine, autorul reuseste sa prinda in tuse nervoase, cu maximum de efect, atmosfera crepusculara a lumilor care se prabusesc. De fapt, in Noaptea lui Iuda Dan Stanca incearca sa realizeze o imagine a disolutiei istoriei contemporane si a radacinilor sale istorico-simbolice. Ca de obicei, el porneste de la modele si situatii "reale" pe care fictionalizeaza, virand dinspre gazetaria "diurna" catre fantasmele imaginarului "nocturn".

 

Despre legatura teroristului Mohammad Atta (aici: Suleiman Atta) cu Romania au circulat, dupa cum se stie, destule zvonuri. Autorul ii acorda asasinului de pe 11 septembrie o identitate pe jumatate romaneasca dupa principiul lui "ca si cum" (als ob), pe langa ascendenta egipteana (reala). Acelasi lucru si in privinta lui Ramaceanu, al carui nume de familie difera doar prin consoana initiala de numele modelului real (Damaceanu). In roman, colonelul de Securitate de la Externe e prezentat ca descendent al ofiterului care, impreuna cu Emil Bodnaras, a pregatit in secret lovitura de stat de la 23 august 1944... In fine, dar nu in ultimul rand, preotul Nicolae Herineanu il are ca prototip real - pe jumatate recunoscut in Epilog... - pe fostul arhiepiscop al Clujului, Teofil Herineanu (numele de "Nicolae" fiind preluat probabil de la ex-mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan). Si exemplele nu se opresc aici.

 

Exista, intr-adevar, un filon al prozei ruse (Dostoievski in primul rand) si al realismului magic sud-american in proza lui Dan Stanca. Insa prozatorul cu care are cele mai multe in comun ramane, fara doar si poate, Mircea Eliade. Stilul gafait, alert si pasionat, eseismul, caracterul "ideologic", fantasticul cu substrat simbolic si metafizic, dialectica sacru-profan grefata pe mari scenarii mitice si ezoterice sunt, schimband ce e de schimbat, elemente comune. Dincolo de asta, desi reduse la o proportie rezonabila, absorbite in fluxul epic, obisnuitele imperfectiuni stilistice nu lipsesc. Unele pagini - indeosebi cele care prezinta miracole sau meditatii spirituale - se ineaca intr-un lirism liturgic paclos, altele aluneca in discursivitate pamfletara, tezista. Pe de alta parte, intr-o marturisire de pe manseta volumului, autorul recunoaste ca "din cand in cand de sub pielea cartilor mele se vad oasele ideilor", sugerand o asceza (trans)estetica. Vulnerabilitatea artistica vine, deci, din chiar miezul fierbinte al meditatiei.

 

Dan Stanca este unul dintre putinii "creatori de lumi" ai prozei romanesti postdecembriste. Un prozator de cursa lunga, capabil sa isi consolideze proiectul narativ de la un volum la altul. Cu toate slabiciunile ei, Noaptea lui Iuda este unul dintre cele mai substantiale romane ale acestui an.

 

 

 

Dan Stanca, Noaptea lui Iuda, Editura Humanitas, Colectia "Proza", Bucuresti, 2007, 464 p.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Premiere de toamna

 

 

 

Lucian Giurchescu revine la Teatrul de Comedie

 

 

 

Fost director al Teatrului de Comedie si regizor de vaza intr-o perioada care a facut istorie in teatrul romanesc, Lucian Giurchescu revine periodic la "patria muma", cu pasiuni cu tot. Una dintre acestea este Berthold Brecht. In Romania cred ca a fost si a ramas cel mai important brechtolog, indragostit constant de piesele controversatului autor german. Chiar zilele acestea, intr-o discutie informala cu maestrul, dezbateam problema meritelor si vinovatiilor lui Brecht, un mit al teatrului din secolul XX minat de dileme. Una dintre acestea priveste paternitatea pieselor sale. In cazul lui Galy Gay, respectiv Un om egal un om, lucrurile sunt mai clare, fiind vorba de un coautoriat al Elizabethei Hauptmann. Mai e, fireste, si problema filosovietica a scriitorului german, plecat din Vest in Est pentru a apara principiile marxiste si pentru a intemeia, intre altele, celebrul Berliner Ensemble care i-a pus in aplicare teoria despre teatrul epic si etic. Pe scurt, portdrapelul teatrului politic de sorginte marxista practicat de Brecht razbeste cam sifonat prin valurile vremii. Dar razbeste. Cum? Ca si Maiakovski, care la vremea sa incerca sa produca o sinteza intre avangarda artistica si avangarda politico-revolutionara, autorul german se salveaza de la tezism prin calitatea propriu-zisa a scrisului sau. Astfel ca miturile si legendele valorificate de condeiul sau dibaci, de preferinta orientale, depasesc prin sensul lor inalt epoca.

 

Galy Gay nu face exceptie, fiind o satira antimilitarista, desi povestea schimbarii de identitate a pescarului chinez, care cade in plasa unor betivani in uniforma, "bate" mult mai departe. Bate chiar pana in zilele noastre s-ar putea zice, cand aflam despre destule abuzuri nepedepsite ale militarilor la adresa populatiei civile din teatrele de razboi.

 

Ca si cu ocazia montarii precedente, Lucian Giurchescu prefera pentru aceasta noua reprezentare de la Teatrul de Comedie tonul zeflemist, mai degraba relaxat, facand din fabula lui Brecht o poveste aproape ilara. Urmele dramei lui Galy Gay se sting in rumoarea cantecelor de popota si a chefurilor, schimband uneori chiar miza demonstratiei. Pentru ca mai poate sa ne infioare  aceasta istorioara care, ducand rationamentul pana la capat, urma sa sugereze chiar mecanismul unor ascensiuni sinistre, in conditiile in care veselia pune totala stapanire pe scena si nu ne lasa sa ne inganduram?

 

In cheia lui insa, spectacolul e armonios, are ritm si energie, producand buna dispozitie. O gluma cazona.

 

Distributia e omogena si intregul ansamblu, altminteri numeros, al spectacolului functioneaza articulat. Se detaseaza prin partituri mai ample bine acoperite Alexandru Pop, Serban Georgevici, Florin Dobrovici si, bineinteles, Dumitru Rucareanu, ca un remember al spectacolului de odinioara.

 

Delia Nartea, vivandiera cu nuri si succes in afacerile cu bautura si tigari, se impune la carma aventurilor soldatesti mai ales cand canta pe muzica de Nicu Alifantis, care a compus cupletele.

 

Partea leului ii revine lui George Ivascu, interpretul lui Galy Gay, alias William Jip. Mihai Paladescu, jucand acest rol, era dramatic subliniind umilirea manipularii. Ivascu reda in schimb infinita capacitate a omului de a intelege si a se adapta pentru a supravietui. E, cu alte cuvinte, un hopa-mitica, cu infatisarea lui Charlot din cele mai tandre filme ale lui Chaplin. Uimirea distantata a actorului fata de tot ce i se intampla personajului e coplesitoare, convertind drama intr-un ras stenic. Pana in clipa in care gluma devine sinistra. Cand preia comanda militarilor, actorul face un salt de 180 de grade, aducandu-ne aminte de acelasi Chaplin din antologica scena a jocului cu globul pamantesc din filmul Dictatorul. Trimiterea e evidenta, iar creatia lui George Ivascu e una de referinta.

 

 

 

O trupa exceptionala si un repertoriu de calitate la Teatrul din Brasov

 

 

 

Reluarea stagiunii la Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov a aliniat la rampa ultimele trei premiere ale acestui ambitios teatru, unde un tanar director, regizorul Claudiu Goga, a reusit cu calm si metoda sa impuna un proiect managerial coerent, exigent.

 

Pentru aceasta stagiune a programat mai intai cu curaj o piesa de Mihail Sebastian si a reusit, in anul celebrarii centenarului autorului, mai mult decat un spectacol omagial. In regia lui Gelu Colceag, experimentat in realizarea unor succese de public, noua versiune a piesei Ultima ora e o reusita. Desi apeleaza la unele actualizari fortate (calculatoarele din redactia "Desteptarii", telefoanele mobile), spectacolul subliniaza eficient oportunitatea textului in care e vorba de vechi metehne dambovitene. Nu intamplator sporeste in interes in momentul declansarii caruselului santajelor la care asista neputincios profesorul Andronic, cel care provoaca involuntar, cu articolul sau, scandalul. Situatiile create seamana, bineinteles, izbitor cu multe din zilele noastre, iar magnatul Grigore Bucsan, in tentativa lui de a-i cumpara pe toti, ne aminteste de personaje de azi, chiar si in privinta pretextelor livresti gen "afacerea Protar". Mutandu-se inspirat, in actul doi, din casa profesorului in laboratorul de istorie de la facultate, spectacolul exploateaza conflictul si la nivelul planului institutional. In rolul profesorului visator, anacronic in iubirea lui pentru istorie, expert in gafe si pagubos de idealist, Adrian Titieni aduce seninatatea lui benefica, dar si experienta unui actor care, in ciuda aparitiilor rare (ce pacat!), isi pastreaza conditia artistica si profesionalismul impecabile. O prezenta care se remarca este aceea a tinerei debutante Maria Garbovan, in rolul studentei, tenace aparatoare a drepturilor intelectuale intr-o lume guvernata de ban. Aerul strengaresc al acestei fete frumoase, dezinvolte, imbogateste personajul si ii pronosticheaza o cariera de succes, daca actrita isi va corecta intre timp dictia. O creatie de anvergura, prin fizic, prin voce, prin ticuri comportamentale studiate, realizeaza, in rolul marelui industrias Bucsan, Mihai Bica. Borcea, directorul ziarului "Desteptarea", este, in interpretarea lui Marius Cordos, un smenar oarecare, ceea ce diminueaza intr-un fel tensiunea in conflictul cu Bucsan, dar contribuie la diversificarea tipologiei "railor". Personajele episodice sunt cu egala atentie acoperite de actorii distribuiti, care contribuie la implinirea peisajului uman de fundal. Ingenioasa solutia scenografica a tinerei Imelda Manu - un spatiu unic, modular, realizat cu materiale si tehnologii moderne.

 

La a treia montare cu piesa lui Hristo Boitcev Colonelul si pasarile, Alexandru Dabija pare la fel de inspirat. Solutii noi si o sporire a sarcasmului ne intaresc impresia ca alegoria dramaturgului bulgar ataca pe fond si nu doar conjunctural demagogia unor sloganuri contemporane. E vorba de o colonie de nebuni, aici nebune, dintr-o manastire parasita ("La patruzeci de mucenici"), unde se ratacesc ca din intamplare pachetele cu ajutoare NATO. Cum acestea contin si uniforme militare, Colonelul responsabil de actiune le organizeaza pe fete si le incoloneaza in cele din urma pentru o expeditie la Consiliul Europei de la Strasbourg. Nu trebuie sa va spun mai mult, pentru a va da seama de dinamita din acest scenariu in care autorul semnaleaza prapastia dintre intentiile teoretice ale unor proiectii utopice si realitatea cu care se confrunta aplicarea noii ordini mondiale. Escaladate pana la farsa tragica, aceste fracturi genereaza situatii grotesti si absurde de un tragicomic funambulesc. Nebunii privesc cu sfintenie la un televizor fara sonor la ora stirilor, trimit mesaje cu porumbeii calatori, trec granitele cu piciorul. Curajul autorului de a spune adevarul in chestiuni sensibile ca acestea e dublat de valoarea constructiei dramatice, cu surprize la tot pasul si o tipologie extrem de generoasa din punct de vedere teatral. Actritele distribuite la Brasov sunt pe masura. Viorica Geanta Chelbea, cleptomana, alege genul baietoi. I se potriveste bine, ca si Biancai Zurovski acela al falsei smerenii pentru a o interpreta pe prostituata convertita la sutana. Maria Garbovan, in rolul unei obsedate sexual, e intempestiva pana la candoare, iar Mirela Bors, cu frustrarile de statura ale personajului, se face observata atat cat trebuie. In fine, Iulia Popescu, in rolul unei foste actrite, e ca de obicei pasionala, iar Codruta Ureche, in rolul doctoritei morfinomane, mizeaza pe cateva clipe aspre de adevar. Vocea "nebunilor" se aude insa la unison, fiindca ceea ce ii leaga e mai important decat ce-i desparte. Alienarea cu grade a Colonelului are, in interpretarea lui Vlad Jipa, pondere si o ambiguitate provocatoare. Omogen si percutant, spectacolul Colonelul si pasarile reflecta adecvat potentialul trupei.

 

Ca si Butoiul cu pulbere, de altfel, cealalta piesa contemporana montata la Brasov, avand la origine textul macedoneanului Dejan Dukovski (traducerea Aleksandra Goreska) intr-un proiect al regizorului Cristian Juncu. Ce altceva putea sa fie acest "butoi cu pulbere" decat expresia conflictelor din Balcani in starea lor latenta? O tema fierbinte nu numai in zona, dar si in Europa, care nu va uita niciodata ca de acolo au pornit cele doua mari conflagratii mondiale. Reprezentant de frunte al dramaturgiei din tarile fostei Iugoslavii si lider de opinie in dezbaterile teoretice pe acest subiect, Dejan Dukovski, caruia tocmai i-a aparut la Paris un volum de teatru, cauta in aceasta piesa explicatii fenomenului. Sunt oare balcanicii predispusi genetic la violenta sau anumite conjuncturi istorice si sociale le-au modificat ADN-ul ? Asta ar fi, intr-o formulare directa, transanta, tema piesei nascute dintr-o vadita nemultumire a perceptiei pe care balcanicii o au in lume. Suntem si noi, romanii, cu un picior in aceasta barca, de aceea subiectul ne intereseaza cu atat mai mult, ca si modul autorului de a pune problema. Direct, dur, fara menajamente, situatiile de viata alese si solutiile propuse traseaza o linie de demarcatie intre ceea ce numim indeobste civilizatie si lumea frusta a reactiilor primare, obisnuita sa-si faca singura dreptate, pe care suntem chemati sa o judecam. Se judeca mai intai ea insasi in acest proces lucid de intentie a autorului, ca un fel de exorcizare necesara, ca o terapeutica aplicata unui organism bolnav. Am mai intalnit tonul asta in piesele Biljanei Srbljanovi, ale Milenei Marcovi. Un dramatism sfasietor curge printre literele acestor texte, care starnesc la prima vedere zambete si chiar ilaritate. Pentru a fi cat mai convingator, autorul si-a conceput piesa ca pe o suita de scheciuri, in care doua cate doua personajele traiesc o intamplare, un fapt divers. Structura dramaturgica de tip inlantuire, in care un personaj dintr-o secventa trece in cealalta, asigurand continuitatea mesajului, e eficienta. Ai senzatia ca lucrurile decurg unul din altul, factologic, dar si cauzal, ca nu pot fi oprite. Pe de alta parte, identitatea si biografia fiecarui personaj se creioneaza doar din aparitii de cateva replici, conturand in final o intreaga galerie a tipului "balcanic". Batranul infirm pe care-l consoleaza la o bere chiar cel ce-l slutise, teroristul sadic dintr-o sala de asteptare, ucigasul nebanuit din compartimentul de tren, prietenia tradata si razbunata cu cutitul, acelasi obiect fetis care trece dintr-o scena in alta, de la iubiti la emigranti si, peste toate, intoleranta imbibata in sange. Regizorul crede in forta textului, realizand un spectacol adevarat, puternic, bine condus printre meandrele unui stufaris salbatic, strajuit de luna insangerata din excelentul cadru scenografic conceput de Cosmin Ardeleanu. Sub indrumarea sa, actorii realizeaza creatii remarcabile printr-un joc concentrat, atent la detalii, interiorizat si cu extrapolari eficiente de sens. De la cei mai in varsta: Mircea Andreescu, Dan Sandulescu, Constanta Comanoiu, pana la cei mai tineri: Iulia Popovici, Demis Muraru, Maria Garbovan, intreaga distributie merita laude. Un cuvant in plus pentru Codruta Ureche, extrem de expresiva intr-o secventa mai degraba cinematografica, pentru Mihai Bica, in portretul unui puscarias de un tragism tulburator, pentru jocul subtil al lui Vlad Jipa, care duce in emigratie o iubire tatuata cu chirilice. Tulburator acest spectacol!

 

In sala, din pacate, atat de neprimitoare a Teatrului din Brasov, artistii au gasit insa solutia de a-si atrage publicul, aducandu-l pe scena cand e cazul, jucand cu credinta si seriozitate spectacole din ce in ce mai bune.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Intre low fantasy si comedia literaturii

 

 

 

Tanarul poet neoechinoxist Cosmin Perta (n. 1982), autor a doua volume de versuri foarte apreciate de congenerii sai (desi, as zice, nu tocmai pe linia hard - antilirica, violent viscerala, contestatara - a multora dintre acestia), Zorovavel (Editura Grinta, 2002) si Santinela de lut (Editura Vinea, 2006), debuteaza anul acesta in proza cu un volumas trasnit, greu de plasat intr-o categorie sau alta, nu neaparat inedit ca formula, dar in orice caz nastrusnic si personal. Intamplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie mixeaza ingrediente ale prozei fantasy, elemente de scenariu sapiential, de fabula comica sau de savuroasa parodie, alternand jucaus registrele, turnand licoarea ironiei benigne peste eroii si peripetiile unui pseudo-basm postmodern dinamic si foarte imaginativ. Textul este insotit de sase frumoase ilustratii realizate de Vlad Fischer si recomandat spre lectura, pe coperta a patra, prin cateva extrase fanteziste din publicatii internationale la fel de fanteziste - "Elfish Times - revista elfilor de pretutindeni", "Wizards Word", "Herald Tribune of Enchantment", "The Afterworld Guardian" ("Intamplari la marginea lumii este o poveste fastuoasa. Pornind de la tehnica lui Rabelais, fratii Strugatki, Cervantes, autorul trece prin Tolkien si printr-un Joyce pe intelesul copiilor. Este basm, poem, manifest, toate deodata!")...

 

Cosmin Perta se ocupa cu egal entuziasm de plasmuirea unei lumi fabuloase si, apoi, de vesela subminare deconstructiva a acesteia; cartea sa gliseaza vioi pe muchia dintre fictiunea pura si comedia literaturii. Cele doua dimensiuni - fantezia epica si livrescul - au, subliniez, egal drept de cetate in cartulia de fata; literatura si metaliteratura coexista aici, fara ca, tragand linie si adunand, sa putem conchide la sfarsitul lecturii ca cea de-a doua ar avea ultimul cuvant. Este ceea ce il desparte, de altfel, pe fictionarul Cosmin Perta de ludicii si livrestii postmoderni autohtoni. Autorul nostru se recomanda, in varii circumstante (de pilda, pe blogul personal de la revista Cuvantul) ca un iubitor de fantasy, oarecum intristat ca in literatura romana genul nu a prins deocamdata radacini, si ca un entuziast pretuitor al lui Razvan Radulescu din Teodosie cel Mic.

 

In Intamplari la marginea lumii Cosmin Perta nu scrie, repet, un fantasy in adevaratul inteles al cuvantului, dar da semne ca ar putea sa scrie: are, in primul rand, imaginatie, plus vointa de a evada din realitatea imediata si de a pune - experimental - intre paranteze variatele formule de realism; stapaneste, in al doilea rand, stiinta de a construi un scenariu epic fantezist si de a imagina pas cu pas o lume. Carticica in discutie este o schita de low fantasy - amuzant, ironic, cu talc... - in genul (pastrand proportiile, desigur) lui Terry Pratchett. Frustrant, la lectura Intamplarilor la marginea lumii, este ca povestea se incheie prea brusc, prea in pripa, ca anumite episoade nu sunt istorisite mai pe indelete, ca, de multe ori, acolo unde nu-i decat ebosa putea sa fie o naratiune mai ampla si mai tacticoasa. Ar fi meritat, dar nu-i timpul trecut!

 

Intamplarile din cartea lui Cosmin Perta nu sunt intru totul fabuloase, ele se desfasoara intr-o zona de granita, intr-un spatiu de trecere de la real la fantastic si invers. Ambiguitatea aceasta este marcata prin fracturarea textului, prin impartirea lui in doua Carti: prima descrie o lume fantastica in care se infiltreaza din timp in timp mesaje din realitatea secolului XXI, a doua dezvaluie, dimpotriva, un spatiu realist in care se infiltreaza naucitor fantasticul. Cartea intai sta sub semnul unui regat imaginar (evocand pe departe polisurile grecesti) unde Stapani (adica Leguitori si Paznici) sunt doar Vrajitorii, iar vrajitori devin numai baietii nascuti in nopti cu luna plina. Daca citim printre randuri, vedem ca Regatul este (si) o emblema (o mise en abime) a volumului, pentru ca "Pe vremea aceea regatul era impartit in doua. Pe de o parte erau oamenii simpli, cu grijile si nevoile lor, cum e mai peste tot, iar de cealalta parte erau invataceii si profesorii lor, vrajitorii. Si unii si altii erau de mai multe feluri"... "Eroul" este nebunul Axinte, un fost Vrajitor impotriva caruia confratii au conspirat, alungandu-l de pe Munte si facandu-l, prin vraja, sa-si uite identitatea. La capatul unei serii de peripetii cvasi-picaresti, Axinte, ajutat de fiul sau, de lunatica Fatima si de un magician submediocru, caraghios dar foarte simpatic, Ruruk, infrange tagma Vrajitorilor de pe Munte (Marele Cler), numai ca, izbandind, transforma Regatul fabulos inr-o lume "normala", ca a noastra, unde "Vrajitorii au devenit tot mai rari, tot mai ascunsi (...) Oamenii, pe langa scoli, si-au facut si arme. Obositi si intaratati, au inceput sa starpeasca cu metoda celelalte specii, obligandu-le sa se ascunda prin munti, prin aer sau ape".

 

In preumblarile lor prin timp, prin aer si prin apa "nebunul" Axinte si prietenul Ruruk se gandesc sa abandoneze magia si sa devina... scriitori. Drept pentru care compun doua manifeste "dure si sentimentale" ale "noii literaturi", in care nu-i deloc greu sa identificam modelul parodiat ("Marea poezie nu se face asa (...), mai bem ceva si abia de apoi ne vom apuca de ea (...) Te vor injura cu totii, nimeni nu te va mai primi in casa lui, dar tu, Ruruk, stai linistit, mai ia o gura si incepem adevarata literatura. Rodul ei va traversa marea, va intra in gurile piticilor de padure"). In Cartea a doua, Axinte si Ruruk intra ca prin vis intr-o alta dimensiune temporala si isi amintesc de vechile lor peripetii ca despre niste aventuri pe care le-au citit intr-un manuscris literar. Sunt redactori la o revista literara din Grecia (se numesc acum Axinte Abramovici Papadopulos si Rur Khan), traiesc intr-o lume cat se poate de reala, pana intr-o zi cand preotul Antonie le face o propunere neobisnuita: sa scrie nuvele pentru cei trei mii de enoriasi din parohie. Timp de cateva saptamani nuvelele lui Axinte si Rur Khan, pe care preotul le imparte duminica dupa liturghie, au un succes neasteptat. Dupa care textele celor doi isi pierd puterea de fascinatie, iar preotul renunta la ideea de a-si educa enoriasii prin literatura. Naratiunea vireaza brusc spre fantastic atunci cand cei doi scriitorasi apeleaza la calugarul Zosima pentru a le reda succesul pierdut...

 

Intamplari la marginea lumii anunta un prozator cel putin interesant.

 

 

 

Cosmin Perta, Intamplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 168 p.

 

 

 

 

 

IOANA NICOLAIE

 

Festival de poezie la Roma

 

Uniunea Latina si ICR

 

 

 

Poezia a ajuns pe ploaie la Roma. Venea din tarile neolatine, cu diferite companii aeriene, insotindu-i pe cei saptesprezece participanti la a saptea editie a Festivalului International de Poezie a Lumii Latine "Ars Amandi". Avea saluri rosii bine ascunse-n bagaje. Era curioasa, putin obosita, dornica sa bea un cappuccino. Prefera sa taca decat sa fie prost inteleasa. Ofiterul vamal o studie indelung, fara s-o vada. Buclele poeziei erau bine ascunse in pasapoarte. Rochiile ei nu mai trecusera, suprapuse, pe coridoarele hotelului Villa Maria Regina.

 

Pentru receptia de la Accademia di Romania, poezia si-a pus hainele reci, elegante. Dadu mana in stanga si-n dreapta, ii asculta pe organizatori - Institutul Cultural Român si Uniunea Latina - isi turna un deget de vin in pahar. Apoi, rotindu-se pe pantofii cu toc sau pe cei cu talpa sportiva, incepu sa-i priveasca pe poeti. Nu pe cei in carne si oase, ci pe altii, alb-negru, din pozele expuse pe coloanele si peretii curtii interioare. Cele peste douazeci de portrete - Virgil Mazilescu, Ana Blandiana, Mariana Marin, Dan Coman, Nichita Stanescu, Florin Iaru etc. - din arhiva lui Mihai Cucu si-a unchiului sau, Ion Cucu, ii amintira poeziei uimitoarele chipuri pe care le avusese in limba româna. Cadrele dintr-un film mut, rupt pe alocuri de flash-uri sonore, ii aparura toate deodata. Intre tinerete si batranete, ar fi putut avea orice varsta.

 

La mesele rotunde de dimineata - Lautobiographie en poésie si Le poète et la poésie illustrée par un artiste, poezia a devenit gulerul tare al limbii franceze. Hughes Labrusse il purta apretat, Alexandra Dominguez il albise de tot, Simona Popescu ii adaugase tiv contrastant. Poezia avea chip de copac, de barbat, de insecta tropicala, de animal sau femeie, de palmier sau de filozof grec, fiind intr-un anume fel chiar tinutul din care venea. Giacomettiana, aproape transparenta-ntr-un loc, cu tuse grele, protestatare, in altul, horbotind neasteptat de imagini sau doar denotativa, poezia s-a dovedit a fi, dupa lungi discutii, biografie. Ritualica la Julien Kilanga Musinde din Congo, metafizica la Ada Salas din Spania, personist-cerebrala la Simona Popescu, politica la Irina Nechit, revoltata la Elena Vladareanu. Incantatorie la Sarah Carrère M Bodj din Senegal, culturala la Luis Vicente de Aguinaga din Mexic. Sincretica la Razvan Tupa, minimala la Tatiana Argüello Vargas din Nicaragua sau la Ỏscar de Pablo din Mexic. Vreme de cateva ceasuri, poezia a preferat mai ales vesminte croite in limba spaniola.

 

La Nuovo Teatro Colosseo, in timpul celor opt lecturi ale primei zile, poezia si-a pus pudra pe nas. Apoi, treptat, i-a venit cheful de gluma. A facut rost de-un instrument african si, cu o esarfa albastra stransa pe frunte, s-a desfasurat sub reflectoare. A cantat ezitant despre un fluviu, Niger, al doilea ca marime din lume. Despre emotie si sate africane care nu sunt altceva decat... sate. Batea ritmul cu degetele pline de inele. Avea pielea maslinie si sandale stralucitoare. Poezia coborase din turn si facea in piata spectacol. Incepuse sa nu-si mai semene, asa cum dansa, zornaindu-si inimile, spargandu-si podoabele. Unii trecatori, intrigati, se oprira. Continuarea au fost poetry slam-urile. In orase mari, in peisaje, cel mai adesea, industriale.

 

In a doua seara de lecturi, la Accademia di Romania, poezia avu remuscari. Se aseza pe scaun, asculta La Folia in sol minore per flauto dolce e basso continuo cantata de Ludovica Scoppola, Adriano Ancarani si Cipriana Smarandescu si, cuminte, aplauda. Cand poetii, unii dupa altii, urcara pe scena, se stradui sa priceapa limbile lor felurite. Cate-un sentiment o facea brusc serioasa, cate-un artificiu o indemna sa se indigneze electric. Ii venira in minte portocalele pe care le ascundea in poseta: unele rascoapte, cu miez sangeriu, altele tari, cu texturi de carton, altele verzi, stranse de ea insasi de pe jos, din tarana. Ce sa aseze pe tavita din care vor manca musafirii?

 

Poezia a parasit Roma pe soare. Din avion avea sa vada norisorii de vata si, nebanuit de in adancime, oceanul. Si-a pus castile la urechi, incercand sa fredoneze un cantec. Apoi, pe carnetelul cumparat de la o expozitie Gauguin, a inceput sa noteze: "Ars Amandi, Festival International de Poezie Latina; organizat de Institutul Cultural Român cu sprijinul Uniunii Latine; Simona Brinzaru, Oana Suciu si Dan Croitoru - responsabilii de tot, toti si toate; Florin Dumitrescu - moderator; Simona Popescu, Razvan Tupa, Elena Vladareanu, Ioana Nicolaie - poetii invitati din România; Mihaela Craciun - partener media, TVR International; plus treisprezece poeti de pe trei continente; si multa, multa poezie".

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Animatie fara egal

 

 

 

7 premii Oscar, inventii care au revolutionat efectele speciale, o cota de piata de peste 7 miliarde de dolari si, cel mai important, "fabrica de vise" pentru milioane de oameni, de la copii la bunici.

 

 

 

In 1979 luau fiinta, in cadrul companiei regizorului George Lucas (Star Wars), studiourile Pixar, care se ocupau cu efectele speciale. Cand Lucas a avut probleme financiare, a vandut Pixar, care s-a transformat intr-o companie de computere. Cum anii 80 erau doar inceputul epocii calculatoarelor personale, cei de la Pixar aveau vanzari infime, astfel incat s-au reorientat spre animatie computerizata. Datorita RenderMan, un software dezvoltat de programatorii proprii, Pixar a reusit sa supravietuiasca, realizand reclame animate pentru televiziune. Incet, incet, compania a devenit cunoscuta in bransa producatorilor vizuali, astfel incat, in 1991, Pixar a semnat un contract cu studiourile Disney pentru trei filme de animatie. De aici incepe povestea cinematografica de succes a computeristilor de la Pixar.

 

 

 

Jucarii si furnici

 

 

 

In 1995, Pixar lanseaza Toy Story, primul lungmetraj complet animat pe calculator. Personajele filmului sunt jucariile din camera unui pusti de 9 ani, care, in lipsa acestuia, au o viata proprie. (De fapt, Pixar isi facuse deja o carte de vizita din animarea lucrurilor neinsufletite: cu aproape 10 ani in urma, lansase Luxo Jr., o animatie scurta al carei personaj era o... lampa.) Vedetele din Toy Story sunt un cowboy de plus (voce: Tom Hanks) si un razboinic spatial din plastic (voce: Tim Allen) care, fiind initial dusmani de moarte, pana la urma isi unesc fortele pentru a lupta impotriva unui adolescent care tortura jucariile. Datorita umorului, filmul a fost un succes enorm de piata. Mai mult, nici partea tehnica nu a fost trecuta cu vederea, Toy Story primind un Oscar special pentru contributia adusa la realizarea animatiilor computerizate.

 

Urmatorul film, A Bugs Life (1998), avea sa fie lansat intr-un moment extrem de prielnic: Geris Game, produs de Pixar, castigase Oscarul pentru scurtmetraj de animatie. A Bugs Life (Aventuri la firul ierbii) este povestea unei furnici care, pentru a lupta impotriva lacustelor asupritoare, angajeaza ceea ce crede ca sunt gandaci razboinici - in fapt, simpli circari. Filmul a fost aclamat de critici, iar publicul s-a inghesuit sa-l vada in salile de cinema, doar incasarile din SUA depasind de 4 ori costurile de productie.

 

Disney le-a cerut celor de la Pixar o continuare la Toy Story de maximum o ora, care sa fie lansata direct pe caseta video, fara proiectii in cinema. Insa cand cei de la Disney au vazut ce au reusit sa faca animatorii de la Pixar din continuarea povestii cu jucariile, au acceptat sa distribuie filmul si in sali. Decizia s-a dovedit a fi cel putin inspirata: Toy Story 2 s-a dovedit a fi cel mai profitabil film de animatie al anului si al doilea din istorie! In ciuda acestui fapt, cei de la Pixar au reclamat faptul ca Disney ia cea mai mare parte a banilor intr-un mod nemeritat, asa ca disensiunile dintre cele doua companii au inceput.

 

 

 

Monstri, pesti si supereroi

 

 

 

Monsters, Inc. (Compania monstrilor) iese in cinematografe in 2001 si este un succes imediat. Scenariul urmareste un oras populat de monstri, care trebuie sa bantuie visele copiilor pentru a-si extrage energia din tipetele de groza ale acestora. Desi nu suna a film de animatie pentru copii, Monsters, Inc. este o pelicula pe care merita sa o vezi cu intreaga familie, deoarece, dincolo de umorul sanatos si care ii vizeaza in mod egal pe cei mari si mici, are o doza de sensibilitate aparte. Vocile lui Billy Crystal si John Goodman personalizeaza doi monstri simpatici, ale caror replici savuroase raman in minte si starnesc zambete mult timp dupa vizionarea filmului.

 

Insa studiourile Pixar aveau sa dea lovitura in 2003, odata cu lansarea peliculei Finding Nemo (In cautarea lui Nemo), aventura unui pestisor care trece Marea Bariera de Corali pentru a-si gasi fiul, aflat in acvariul unui dentist din Sydney. Finding Nemo a fost marea vedeta cinematografica din 2003, castigand Oscarul pentru film de animatie. Mai mult, cu incasari record de peste 800 de milioane de dolari, Finding Nemo a devenit cel mai bine vandut film de animatie al tuturor timpurilor si unul dintre cele mai profitabile filme din istoria cinematografului.

 

Dupa ce s-au ocupat de obiecte si animale, cei de la Pixar se opresc in sfarsit asupra oamenilor, care sunt personaje principale in cel de-al saselea lungmetraj al companiei, The Incredibles (Incredibilii). Nu e vorba insa despre oameni obisnuiti, ci despre supereroi nevoiti sa-si ignore puterile supranaturale, pentru a se integra in societate. Din nou umorul este de mare calitate, iar efectele vizuale computerizate merg dincolo de orice limita atinsa pana atunci in animatie. Filmul este rasplatit cu un nou Oscar, insa succesul sau este umbrit de certurile tot mai dese si publice dintre Pixar si Disney. Dupa negocieri foarte dure, de pe urma carora Pixar s-a ales cu avantaje foarte importante (printre ele, acela de a putea lansa filme in lunile de vara, nu in noiembrie si de Craciun, asa cum dicta marele distribuitor), compania a fost cumparata de Disney in 2006 pentru suma de 7,4 miliarde de dolari! Insa contractul are clauze foarte clare, care fac din Pixar nu un subordonat al mamutului Disney, ci mai degraba un partener cu drepturi speciale.

 

 

 

Masini si sobolani

 

 

 

Lansat in 2006 sub noua sigla Disney•Pixar, Cars (Masini) isi plaseaza actiunea intr-o lume populata in intregime de vehicule. O masina de curse aroganta ajunge din greseala la tara, unde se imprieteneste cu diferite harburi si se indragosteste de o eleganta Porsche, dar, pentru a se intoarce in oras, trebuie sa invete ce inseamna respectul.

 

Cel mai recent film Pixar, Ratatouille, se afla acum si pe ecranele noastre si este povestea unui sobolan care ajunge la Paris, fiind un gurmand pasionat de gatit. Este remarcabila capacitatea celor de la Pixar de a transpune comportamentul uman obiectelor si animalelor. Dovada sta si faptul ca, dupa Ratatouille, au crescut vanzarile sobolanilor ca animale de companie!

 

 

 

Ce urmeaza?

 

 

 

Urmatorul film al celor de la Pixar, Wall-E, va aparea in 2008 si va fi regizat de Andrew Stanton (cel care a mai regizat Finding Nemo). Wall-E este un robot care viseaza la stele, in anul 2700, fiind singur pe Pamantul abandonat de oameni si lasat prada gunoaielor. Insa planul Pixar este facut pe multi ani de-acum incolo, astfel incat, in 2009, este programata lansarea animatiei Up (povestea unui batran care este nevoit sa calatoreasca pe tot globul si sa treaca prin aventuri nebanuite), iar in 2010 ne vom delecta cu Toy Story 3.

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

Hotare risipite in iarba

 

 

 

M-am intrebat de multe cum ni se intampla noua, cei nascuti pe langa Carpatii transilvani, sentimentul ca venim dintr-un spatiu unic si privilegiat. Cum se explica acest commitment statornic, cu toate experientele si ratiunea relativizante? Nu ma indoiesc, desigur, ca in asta ne asemanam cu nenumarati oameni din alte parti ale lumii, raportandu-se fiecare la al sau genius loci, inconfundabil.

 

Voi incerca aici sa impartasesc ceva din contextul identitatii locale in perspectiva copilariei mele petrecute in Tara Barsei, la mijloc de secol XX. M-am nascut la Rasnov, Rosenau, pe Brüeckengasse - sub Cetatea construita la inceput secolului XIII, imediat dupa colonizarea sasilor in aceasta zona a Europei. Localitatea puncteaza limita sud-estica a ariei locuite de sasi in Transilvania, fiind, ca altitudine, si cea mai inalta asezare saseasca. Pana la marea Unire a Romaniei dupa primul razboi mondial, hotarul sudic al pamanturilor rasnovene era chiar granita de stat - spre Regatul Romaniei (si, inainte de Regat, catre Tara Romaneasca). Urme de zid ale vechiului hotar se mai vad si acum risipite in iarba.

 

Cum sa definesti o identitate altfel decat prin niste invariante? Ce se intampla cu aceste invariante cand tara se afla in marea deriva a anilor 1950? Cum se amesteca "ceva vechi si ceva nou", ce era bun si ce era foarte rau, incat sa induca totusi inca acest sentiment special de apartenenta, fie el si iluzoriu, ca atatea lucruri ale vietii. Durabil in ciuda migrarilor, intamplarilor, ironiilor. Disimulat, nu o data, pentru autoprotectie: cand pana si plantele se prefac a creste cu indiferenta, vorba poetului Michael Astner.

 

Constantele peisajului rasnovean (o Transilvanie in mic) asupra caruia isi deschidea ochii, la mijlocul secolului de putin trecut, generatia mea: Cetatea, desigur, ca prim semn distinctiv, apoi biserica luterana din sec. XIV si doua biserici ortodoxe, in partea romaneasca a satului; vasta intindere a depresiunii inconjurata de braul muntos inalt. Padurile luminoase de stejar si brad, apoi, inaltimile alpine golase. Un peisaj care, pe tacute, asaza in oamenii lui un sens al nemarginirii asociat cu un sens al masurii, al limitei, al echilibrului. "Aici suntem la adapost de crivatul care bate iarna dinspre stepele rusesti", ni se spunea de timpuriu. Sporovaiam din prima copilarie, agatati prin pomii din livezile imprejmuite de zid, asezati pe claia de fan ca intr-un cuib sau balanganind picioarele pe marginea unuia dintre podurile care ritmau strada noastra dinspre Valea Cetatii pana jos, la casa cu tauri a lui Herr Gagesch. Sa precizez ca un copil sas la 5-6 ani vorbea nu numai limba sa materna, dialect medieval care doar aici se mai pastreaza, dar si germana si romana. Noi avem cartofii cei mai buni, ne laudam... Lasa, cartofi are toata lumea, opina careva (un mic transilvanean nu-si poate inchipui o lume fara cartofi)... dar Enzian si Alpenrosen ca la noi... si Edelweiß. Nici in Elvetia nu au Edelweiß asa frumos. Mi-a spus mie Minni Tante ca nu e voie sa-l culegi si muntele se razbuna. Dar ce, n-am cules eu? DOUA! sarea, mandru, Karli. Si capre negre... am avut eu un unchi care-a fost cel mai mare vanator de capre negre. Care unchi? Unde e?... De unde sa stiu? Nu ma priveste. Brusc aparea acest punct de unde nu se mai intreaba. Invatasem si lectia tacerii de la oamenii mari.

 

Inca nu eram la scoala cand teseam, din franturi de vorbe auzite, fabula exceptionalismului nostru - impartind intre noi inca o felie de paine neagra cu untura sau marmelada. In altarul meu interior, care nu se traducea in cuvinte, Rita, cea mai buna prietena, si Hans, fratele meu de lapte, ocupau locul cel mai de sus intre copii, fiindca ei, avand mai putin de un an, si-au salvat, fiecare, mama de la deportare in Rusia. Cand razboiul nici nu se terminase bine, din acest Rasnov au fost dusi la munca grea in Siberia peste 300 de femei si barbati. Era pedeapsa colectiva, nediscriminata, pentru etnicii germani din Romania care fusesera sedusi de Hitler. De fapt, pentru simplul fapt de a fi german, dupa razboi. Dupa 5 ani, dintre ei au revenit mai putin de 200. Inceputul sfarsitului, cum s-a spus pe buna dreptate.

 

Cand am ajuns la scoala stiam o multime de basme din fratii Grimm si Andersen, invatasem pe dinafara nazdravaniile lui Max und Moritz, din carti tiparite de demult, cu litere gotice, poze colorate si coperti aurite - carti trecute din casa in casa si citite de multe generatii de copii peste timp. Erau si basmele sasesti, unele inrudite, aveam sa descopar mai tarziu, cu minunate intamplari de la celalalt capat de continent, din Romanul imblanitului maistre francez Renard. Masiva, scoala noastra de la poalele Cetatii era din secolul XIX. Dar prima scoala (germana) la Rasnov se stie ca s-a construit la 1510. Noi invatam cate doua clase la un invatator: deportarile au imputinat dramatic numarul copiilor sasi, dar acum invatau aici si cativa copii romani, cum eram si eu. Dupa ce citeam lectia din Lesebuch (textul cel mai lung era cu Genosse Jossif Wissarionowitsch Stalin, care ocupa singur un rand din carte), invatatorul repeta cu noi cantece vechi si ne povestea despre Nibelungi. Eram convinsi ca lui Siegfrid frunza tradatoare i-a cazut pe umar tocmai in padurile noastre. Si undeva pe langa vechea caramidarie, credeam, s-a oprit el din vanatoare, sa bea la izvor. La Cetate stiam toate urmele de pacura de la razboaiele cu turcii, cu tatarii. Iar pe langa ziduri tot mai gaseam scoici marine: pentru ca aici a fost odata Marea Sarmatica, ni se spunea. Priveam in sesul Barsei doar valuri de grane acum. Vedeai si denivelarea din mijlocul araturii, ruinele de castru roman dedesubt. Intr-o parte, zidul Cetatii era inghitit de iederi, ca in Dornrößchen. Ne tot gandeam ce putem face pentru ca satul, cu toate casele, sa nu ajunga vreodata sa se-ngroape la fel. Peste toate lucrurile, pentru noi persista mai degraba senzatia indefinita ca suntem aparati in spatiul nostru familiar, cu multele lui straturi, asemenea corpului matern. Nevoia de acasa. Cetatea plantata in Evul Mediu aici, pentru a apara tara de invazii rasaritene, apare ca o variatiune a zidului de aparare al muntilor. Ca un ecou al aceluiasi tipar curgea zidul din jurul fiecarei gospodarii. O asezare cu aer temeinic, definitiv. Zidurile si fatadele caselor prinse intre ele in sirurile ordonate ale strazilor, ca o efigie a comunitatii solidare, cu brate inlantuite solid, unul de umarul celuilalt. Fiecare om avandu-si spatiul lui bine randuit. Alcatuiri in care timpul pare nemiscator. Timp circular, al eternei intoarceri, in paradoxala coexistenta cu timpul linear, dar constructiv, al istoriei. Un construct vital pana mai ieri, din care viata, asa cum fusese, treptat se scurgea, ca dintr-un vas plesnit prin coliziune cu epoca unei enorme si fara de sens risipe. "Im Mauerkranz der Burgen starb die Zeit" ("Timpul intre zidurile cetatii a murit"), cum isi incepe al sau rascolitor lamento, in 1995, Hans Bergel, plecat in lume tot de la Rasnov.

 

Comunitatea saseasca se afla aici de opt secole; de mai multe sute de ani documentele ii inregistrau si pe romanii rasnoveni, tot mai multi si mai prosperi. Ei oricum treceau cu turmele, din timpuri imemoriale, pe drumurile transhumantei. Era notata in vechi documente si comunitatea tiganilor de la Rasnov, cu meseriile stiute - fierar, barbier, cismar. La capul satului fieraria unde lumea venea cu vitele si caii de pe toate ulitele si toti muntii - se imputinasera vitele acum, dar tot mai erau. Spatiul fierariei, atragator si nelinistitor in lumina sangerie, cu jar si metale inrosite, ca la inceputul lumii. Iar Trica, alaturi, era singurul cismar din sat.

 

 

 

Cerul privit dintre zidurile burgului

 

 

 

In verticalitatea lor, zidurile impletite ale burgului dirijeaza privirea spre cer. Johannes Honterus, brasovean al Renasterii, a desenat, din a sa Tara a Barsei, harta stelelor. Stelele mari pe care le vedeam si noi - in august pareau mai aproape decat oricand - pe deasupra Bucegilor, a Pietrei Craiului, a curtilor noastre. Cosmografia lui Honterus a folosit atunci, in secolul XVI, invataceilor din multe locuri, pana in miezul Europei. Nu e de mirare ca, din acelasi cerc al zidurilor si anotimpurilor, oamenii (oricat erau ei de intimidati si derutati la vremea copilariei noastre, sub totalitarismul postbelic) nu uitasera sa viseze la zboruri interplanetare; aveau o lunga traditie. Aurel Vlaicu, pionierul aviatiei romanesti, facuse de la inceputul secolului XX demonstratii de zbor in sesul Barsei. L-a vazut, in copilaria sa, si Onkel Fritz "al meu", alaturi de miile de oameni care erau pentru prima data martorii implinirii acestui vis intemeietor. Nu departe de aici - cum povestea lumea buna stramutata dupa razboi, sub ordin, sa domicilieze la Rasnov - sighisoreanul Hermann Oberth trezise numai zambete, in tineretea lor, cu fanteziile lui à la Münchausen, despre zboruri interplanetare: dar Oberth s-a dovedit un vizionar adevarat si invatat, devenind marele creator in domeniul rachetelor spatiale care a fost (cariera postbelica i-a fost incununata la NASA). Günter - cel mai bland si mai visator prieten al copilariei mele, care avea sa devina sculptor in lemn - a hotarat sa se antreneze si el pentru zbor. Cu umbrela deschisa, si-a dat drumul din podul de fan; un Icar fara sa stie, a avut din pacate de platit cu sanatatea. Oricum, unul dintre jocurile preferate pe acel pamant plin de pietre colturoase, rostogolite din munte, era sa ne facem zburatori, avion si pilot totodata. In anii aceia prin curtile noastre cadeau cateodata fluturand, din avioane invizibile, bilete pe care scria: REZISTATI.

 

Dorinta si iluzia protectiei si a libertatii legate de munte, visul vietii demne si neimblanzite... La vremea aceea erau in zona grupuri de partizani anticomunisti, pentru care ciobani romani si oameni de munte sasi lasau, in locuri muntoase stiute, alimente, haine, mesaje.

 

Vechiul Minnesang transilvan Et sasse kli waeld Vijeltchen// Ich bin ein klein wild Vögelein, und niemand kann mich zwingen... ("Sunt o mica pasare, dar nimeni nu ma poate constrange") fredonat ca aducere aminte, intr-un moment cand tara devenea o inchisoare.

 

Pe campul inecat in praful de aur al soarelui la asfintit, am vazut la acest timp de rascruce, asa cum poate doar o data poti vedea, imaginea plugarului, a plugului si a vitei. Viziunea mi-a ramas intacta, in splendoarea ei autonoma, intraductibila si misterioasa (multa pictura proasta a produs aceasta tema, am descoperit mai apoi) - chiar daca atunci, apropiindu-ne, mi-am dat seama ca la coarnele plugului era cineva cunoscut, prietenul Martin Marzell, de curand intors din Siberia pe targa, cum isi sopteau parintii - ce bine ca si-a revenit putin. Dar planul era sa se distruga insasi sarea pamantului. La scurt timp, Martin avea sa fie expulzat din Rasnov, cu intreaga familie. Doar batranul tata a avut voie sa ramana acasa, printre nefericitii macedoneni adusi, tot peste noapte, in gospodaria lor, de cine stie unde. Seara de seara batranul Marzell deschidea portile, sa intre ciurda intoarsa de la pascut... cand vitele demult ii fusesera luate. Oamenii vedeau in gestul lui parca o promisiune. "Trage a bine, saracul", spunea doctorul roman, abia intors de la Canal. Incepeau alte etape ale pedepsei nediscriminate, noi pedepse administrative, sub moda, acum, a lui "Vinovat-nevinovat/stuful trebuie adunat", cantec al muncii fortate la Dunare.

 

Secole de-a randul, in care viata nu i-a scutit pe oameni de necazurile unei tari la rascruce - asezata, cum spune cronicarul, in calea tuturor rautatilor -, lectia a fost, pentru sasi, ca orice greutati pot fi invinse daca exista ascultare de legi, munca temeinica, "randuiala", unire. Dar statornicia lucrurilor invatate si a lumii de pana atunci devenise o himera. Sasii, mai intai, si imediat dupa aceea toti cetatenii au fost deposedati de pamant, vite, micile sau marile fabrici, orice rezerve de bani (eliminate la "stabilizare"), li s-a impus tuturora predarea aurului, sub amenintare cu puscaria: si mai grav era sa detii vreo arma, oricat de ruginita, sau, Doamne fereste, o masina de scris! Egalitate la cel mai mic numitor comun. Herr Krafft mai avea, din toate atelajele lui, doar cateva resturi si, din turmele de odinioara, vaca cu lapte a minimei subzistente. Frau Elsen ramasese cu multii copii ai familiei si casa mare aproape goala, avand un aer pustiu dinainte de a fi parasita. Femeia muncea la razboiul de tesut zi si noapte, ca sa le poata da celor mici obsteasca paine neagra cu untura sau marmelada. Pedeapsa nediscriminata nu avea, evident, un scop reparator, ci urmarea o tabula rasa. Harnicia, eficienta, disciplina, viata coerenta a comunitatii sasilor erau in sine problematice pentru un regim care considera indezirabile valoare si autoritate (in orice sens, economic, profesional, moral) - de unde instaurarea sistematica a arbitrarului si derutei, astfel incat individul sa se simta lipsit de drepturi, wertlos, wehrlos. Intimidarea, presiunea sociala si politica, invalidarea in bloc suferite de aceasta remarcabila minoritate a fost un fel de "proiect pilot", cum se spune azi - un model mai intens a ceea ce s-a intamplat in intreaga tara. Ordinele pentru deposedare, munca fortata, stramutare, degradare am apucat inca sa le vad anuntate cu tobosarul care chema lumea la capatul ulitei. Erau apoi ordinele neauzite, in cheia cosmarului, aduse de necunoscuti fantomatici in haine de piele: cand ii vedeai ziua bantuind ulitele satului, noaptea oamenii erau "ridicati" de acasa. Puteau trece ani pana sa afli unde mai sunt cei disparuti.

 

 

 

Mecanica paradoxala a supravietuirii

 

 

 

O asemenea dez-alcatuire a lumii si dispret fata de valori umane elementare pareau neverosimile. Cine-si putea, de exemplu, inchipui ca se dorea distrugerea economica, pentru a reusi in impozitia ideologica? Oamenii nu aveau anticorpi pentru ceea ce se intampla si nici nu puteau crede ca, dincolo de enormitatea sacrificiilor, aberatia poate sa dureze. "Lasa ca se intorc ele vremurile normale", parca-l aud pe tata spunand.

 

E paradoxala mecanica supravietuirii, in astfel de vremuri. Conturele catastrofei, in sensul lui René Thom, raman imprevizibile. In ciuda tuturor contrarietatilor, persista pe atunci o fantasma a deplinatatii. Oamenii imbracau lodanul si stambele "pe puncte", primeau painea pe bon, nu se stia noaptea cine va mai fi arestat, deportat, oamenii erau plini de insolubila lor durere. Dar o forma mentis inertiala sustinea imaginea - chiar daca tot mai putin alimentata obiectiv - ca noi aveam de toate, ca suntem unici si daruiti, ca, prin efort si unire si fidelitate, vom rezista, iar in cele din urma vom reusi. Poate printr-o minune aceste idées reµues aveau sa se mai adevereasca? A spera e aproape a trai. Se pot croi multe din lada cu amintiri inca bune de purtat. Proiectia trecutului in viitor, peste vidul clipei. Aveam (mai aveam?) grane si fructe, fabrica pentru piese de schimb cum nu e alta in tara, avem moara, macelarie-mezelarie (a lui Schneider, care nu era, cum se vede, croitorul), o farmacie ca in basme, unde Herr Muehsam era farmacist, apoi tamplaria lui Hajdu, blanaria lui Baghon, torcatoria mecanica, pensiunea doamnei Waber, multele afumatori, fabrica de jucarii din lemn (aici erau tricotajele lui Herr Stamm, inainte de nationalizare, explica mama), dispensarul de oameni si dispensarul de animale, stani... strandul de pe Valea Cetatii. Bazinul cu nuferi langa scoala (de ce au turnat beton peste el, dupa plecarea noastra?), monumentala sala de bal, pentru nuntile de la care era nelipsit Baumstritzel. Tot acolo balurile noastre de copii, cu fanfara si la Fasching luna de hartie lunecand de la un capat la altul pe sarma, doar cand dansau oamenii mari.

 

La marginea noastra dezmarginita, care ne era Centrul, s-a invartit una dintre osiile lumii europene, cum o cunoastem. Pastori fara frontiere au trecut dintotdeauna muntii, ajungand pana la mare sau in Caucaz; Brasovul multinational si plurilingv a facut veacuri de-a randul comert nu numai cu Europa, dar si cu Asia - de aici si cea mai ampla colectie de covoare persane din Europa, decorand, neobisnuit, faimoasa Biserica Neagra (luterana).

 

La aceasta margine a noastra se afla de fapt punctul nodal de iradiere al limbii romane literare. La scurta vreme dupa ce cosmografia lui Honterus de la 1530 se lansa in academile europene, aici au inceput sa se raspandeasca larg, in spatiul romanofon, Tetraevanghelul, Catechismul, Cazania iesite din tipografia Diaconului Coresi. Nu numai tehnicii lui Gutenberg, cred, i s-a datorat slefuirea limbii noastre in forma ei standard. Dar si faptului ca in inima spatiului de raspandire al romanilor se mai auzeau si alte limbi; prin diferenta si comunicare, prin contrast si exemplu, s-a cristalizat mai lesne constiinta de sine a limbii noastre ca instrument al Cartii.

 

Momentele de relaxare si chiar dezghet nu au impiedicat pana la urma procesul postbelic de diminuare a comunitatii sasesti, prin emigrarea, "repatrierea" lor in Germania (repatriere dupa 800 de ani), pana la atingerea masei critice in ultimii ani ceausisti, agravata de plecarea masiva a acestei populatii la inceputul anilor 1990. In deceniile comuniste, industrializarea fortata (materializata la Rasnovul de care vorbim in uzina chimica grav poluanta, supradimensionata) a insemnat nu numai proletarizarea celor deposedati de mijloacele lor de subzistenta, dar si o ampla miscare interna a populatiei, intentionata, pentru a se nivela cat mai mult caracteristicile locale. In vechiul burg au aparut o multime de moldoveni si olteni mai ales, veniti la munca si impamanteniti in timp.

 

Gospodarii sasesti periferice, mici si slabite de vreme, au fost preluate si, intr-o masura, inlocuite de nou veniti cu noi constructii de stilul ambiguu compozit al zilei, in care s-au turnat, macinate, vechile ziduri. Intr-o margine au aparut niste mizerabile blocuri. Nucleul solid al satului (numit oras de o vreme) e pastrat inca destul e bine, chiar daca fioriturile gotice cu numele si anii de pe frontoane au fost razuite si podurile de pe Strada Podurilor au fost cufundate sub asfalt. Doar pe ecranul virtual al nostalgiei mai trec, incarcate cu fan, carele unui alt timp, mai prosper. Acolo parca-l mai vezi pe Herr Krafft, la fereastra adancita in zidul gros (unde-au pus acum termopan), cum se ridica, lasa Biblia si ochelarii pe pervaz, da mai incet radioul Sierra (salvat nu se stie cum), fixat pe Deutsche Welle, trece prin sufrageria unde Minni Tante a pus farfuria de biscuiti pe servetul brodat cu flori de camp si Siebenbürgen, suesse Heimat (Transilvania, dulce patrie) isi leaga surta si iese la curatat santul dupa ploaie. Simplissim happening, acel Gemütlichkeit - daca mai era, nu se povestea.

 

Precara stare a industriei in acest moment face ca, scos din rosturile lui, acest loc, atat de bogat odata, a ajuns intr-adevar foarte sarac. Lipsa banilor, mai degraba decat constiinta unei interesante mosteniri, explica relativa lui conservare. Se observa oarecari initiative de turism. Familii de sasi mai exista, altele revin din Germania vara. In Tara Barsei se pot vedea, la anumite ocazii, fanfare in mars, cu instrumentele preluate de la vecinii sasi plecati. Sunt locuri in zona unde tineri petrec Fasching-ul asumat ca traditie dintotdeauna a tuturor. Diferentele se tot sterg. Transferuri tarzii, de neimaginat mai demult.

 

Neasteptat, dar sigur, un sprijin pentru a pastra inca o "flacara vie" a lumii de care vorbesc e Internetul. Sosit la timp ca sa absoarba atatea ecouri din spatiu si timp - si chiar sa conduca, sa speram, la bune initiative in plan real.

 

Dincolo de accidentele istoriei, in acest spatiu finit locuit de infinit, in acest spatiu infinit in care natura cea dintai a cioplit ambianta finita, prielnica vietii, oamenii au avut, in timpul lung, constiinta impacata de a fi sarea pamantului. Nimic mai mult. Dar nici mai putin.

 

Pattern-urile rezistente ale traditiei, hranite cu perseverenta individuala si ingenuitate colectiva, se pot evident resimti ca un dat constrangator, exasperant prin repetitie si mediocritate, sufocant, neconditionat impus de trib individului, ca postulat. Un modus vivendi ce pare seducator, dar, pentru individ, e mai prielnic a fi privit de la distanta. Eventual tratat, in autoaparare, cu ironie si revolta. Insa atunci cand textura esentiala a vietii este pusa in chestiune, cand, iata, insasi sarea pamantului e risipita cinic, iresponsabil, fara intoarcere, imi asum fata de o asemenea lume riscul sentimentalitatii, al respectului si afectiunii si nu caut plasa la trapez a relativizarii, ironiei sau negarii.

 

Continentul nostru, in care granitele se sterg, isi contine aceste constelatii mai lente, latente, de lunga fidelitate, ale identitatii. Se pare ca, de cand este ea, omenirea pierde mereu din ascutimea simturilor, vede tot mai putine nuante, distinge tot mai putine trepte ale sunetelor. In grabita noastra istorie, sa incercam noi, europenii, sa ne pastram simturile si mintea cat mai vii la toata bogatia diferentelor noastre, care, de fapt, ne unesc.

 

 

 

 

 

Bursa debuturilor

 

1990 - 1999

 

 

 

Sanda Cordos are dreptate, orice decupaj este arbitrar, dar noi am urmarit un decupaj motivat istoric: am ales momentele cand istoria schimba ambianta literara. Mereu vor fi autori care au debutat "mai inainte". Urmarim insa debuturile pentru a vedea confirmarea lor in timp. Ca si pana acum, vom avea nevoie de 3 nominalizari pentru o mentionare in tabel. La intrebarea 6 si 7 nu se iau in consideratie raspunsurile de genul "toti cei mentionati", ci doar numele si titlurile selectate. Nu se iau in calcul nici debuturile in dictionare, editii critice, emisiuni radio etc. (G.A.)

 

 

 

SANDA CORDOS

 

Trei serii de debutanti

 

 

 

Inainte de a raspunde la intrebarile dvs., tin sa precizez ca genul acesta de decupaj decenal in istoria unei arte mi se pare inselator; literatura n-a avut niciodata cumintenia de a pastra armonia calendarului. Consecinta este ca scriitori care au debutat inainte de 1990 si au jucat un rol important in deceniul 10 raman in afara discutiei. Ma limitez la un singur exemplu (dar acesta, in opinia mea, major): Cristian Popescu debuteaza in 1988 cu volumul Cuvant inainte, pentru ca in 1994 sa apara Arta Popescu, carte de un impact extraordinar, insotita - in plus - de o nota a autorului care cere ca aceasta "sa fie considerata drept prima mea carte", dat fiind faptul ca cea dinainte "nu avea nici titlul si nici cuprinsul hotarate exclusiv de mine". (Intr-o paranteza fie spus, aparuta sub egida Societatii Adevarul SA, absenta din biblioteci si aproape intruvabila azi, Arta Popescu - de la care se revendica cativa dintre poetii importanti de azi - n-a cunoscut, inca, o a doua editie, eventual la un editor care sa nu neglijeze difuzarea.)

 

Trecand (cu aceasta rezerva) la intrebarile anchetei, e de spus ca anii 90 n-au fost - din punct de vedere institutional - deloc buni pentru literatura. Este perioada in care se destrama editurile, sistemul de difuzare si publicul, in care se clameaza moartea literaturii (peisajul presei literare de la inceputul anilor 90 e instructiv in acest sens), se deplange (din interior, o fac mai ales editorii) lipsa de sens, de importanta si de vandabilitate a acestei arte. Daca literatura nu se mai citeste, e de inteles de ce critica de intampinare trece si ea intr-un con de umbra. Aparitia, pe de alta parte, a unui numar impresionant de noi edituri si de reviste literare este asociata cu lipsa de circulatie a "produselor", ies carti si reviste care sunt citite intr-un mediu restrans. A-ti procura o carte in anii 90 echivaleaza cu o aventura, nu intotdeauna incheiata cu succes.

 

Cu toate acestea, cu toate ca nu exista o sustinere a debutantilor, anii 90 inregistreaza o densitate remarcabila a debuturilor. Lucrul e explicabil pentru ca se intalnesc acum, la ora debutului, trei serii si mai multe grupuri literare, ceea ce face imposibila identificarea unui singur aer de familie. Intai de toate, in aceasta decada debuteaza (inca) scriitori optezicisti, ale caror carti au fost mult intarziate din motive straine de vointa lor. Apar acum primele carti ale Adrianei Babeti, Ioanei Pârvulescu, Dianei Adamek, ale lui Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Traian Stef, Stefan Borbély, Gheorghe Perian, Sorin Antohi, Andrei Corbea, Ioan Milea, Mihai Dragolea, Vasile Gogea, Ara Alexandru Sismanian, Liviu Bleoca etc. A doua serie care isi incepe acum viata literara cuprinde scriitori care - in opinia mea - configureaza al doilea val al optzecismului, scriitori care nu contesta, ci se simt solidari cu poetica optzecista pe care, prin noutatile aduse, o consolideaza si o rafineaza. As inscrie aici autori precum Adrian Otoiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Ioan Es. Pop, Judith Mészáros, Floarea Tutuianu, Petre Barbu, Ovidiu Pecican, Corin Braga, Iustin Panta, Iulian Boldea, Radu Aldulescu, Dan Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Mihail Galatanu, Ion Buzera, Ruxandra Ivancescu, Dan Silviu Boerescu, George Arun, Augustin Ioan, Mircea Diaconu etc. In sfarsit, o a treie serie de debutanti cuprinde tineri care (desi unii sunt apropiati de varsta celor din seria precedenta) isi fac studiile dupa 1990, au alte lecturi, alte experiente de viata si alte valori, incheaga, asadar, o alta sensibilitate, vizibila in tonul si tematica diferita a cartilor lor. Ma refer la autori precum Bogdan Suceava, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Mihai Vaculovski, Stefan Bastovoi, Luminita Urs, Robert Serban, Mihai Ignat, T.O. Bobe s.a.. Primele doua serii sunt, asadar, mai curand intr-un raport de continuitate, in vreme ce a treia se desprinde, tinde (uneori chiar realizeaza) spre o anumita ruptura fata de literatura anterioara.

 

Despre toti scriitorii enumerati pana acum cred ca sunt profesionisti ai literaturii, ca au dat carti interesante sau notabile si ca, fiind in cursa, pot oricand produce evenimente literare. Daca e, insa, sa ma supun listei scurte cerute de dvs. (si o fac cu o strangere de inima), iata:

 

Proza: Adrian Otoiu, Petre Barbu, Bogdan Suceava, Dan Lungu, Radu Aldulescu, Razvan Radulescu, Ion Manolescu.

 

Poezie: Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Floarea Tutuianu, Andrei Bodiu, Traian Stef, Judith Mészáros, Iustin Panta, Mihai Ignat, Letitia Ilea.

 

Critica: Stefan Borbély, Gheorghe Perian, Ioana Pârvulescu, Mircea Diaconu, Lacramioara Petrescu, Carmen Musat, Laura Pavel, Mihaela Ursa.

 

Eseu: Adriana Babeti, Corin Braga, Sorin Antohi, Diana Adamek, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Horia-Roman Patapievici.

 

Dramaturgie: Horia Gârbea, Dumitru Crudu, Saviana Stanescu, Radu Macrinici.

 

Cat priveste volumele de debut care pot trece (sau au trecut) proba timpului, acestea sunt: Ioan Es. Pop, Ieudul fara iesire; Simona Popescu, Xilofonul si alte poeme; Judith Mészáros, Ingeriada; Iustin Panta, Obiecte miscate; Floarea Tutuianu, Femeia peste; Traian Stef, Calatoria de ucenic; Andrei Bodiu, Cursa de 24 de ore; T.O. Bobe, Bucla; Letitia Ilea, Eufemisme; Adriana Babeti, Mircea Mihaies, Mircea Nedelciu, Femeia in rosu; Adrian Otoiu, Coaja lucrurilor sau Dansand cu Jupuita; Jehan Calvus, Bumgartes al II-lea; Stefan Borbély, Gradina magistrului Thomas; Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni; Mihaela Ursa, Optzecismul si promisiunile postmodernsimului; Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social; Diana Adamek, Trupul neindoielnic etc.

 

 

 

LIVIU ANTONESEI

 

Anii nouazeci - mai ales anii recuperarilor

 

 

 

1. Cred ca, in foarte multe privinte, primul deceniu postdecembrist a fost unul al debuturilor intarziate, al recuperarilor. Foarte multi autori care ar fi trebuit sa debuteze in deceniul anterior, unii chiar mai inainte, nu au reusit sa o faca decat dupa revolutie - fie din exigente proprii, fie din cauza blocajelor provocate de sistemul cenzurii si al "indrumarii ideologice". Nu intru in detalii aici, faptul va fi foarte vizibil in enumerarile mele. Asta nu inseamna ca nu au existat si "debuturi normale", sosite la vremea lor, dar si acest lucru va fi vizibil mai jos, dupa aceasta introducere foarte sumara. Deci:

 

a) Proza: Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Petre Barbu, Dan Stanca (toti patru in cadrul primului program de relansare a prozei initiat de Dan Petrescu la Nemira, la inceputul acelui deceniu), Dan Lungu (debutat anterior ca poet, gen pe care ulterior l-a parasit - si bine a facut, daca ne uitam la succesele interne si internationale ale prozatorului!), Dorin Spineanu (cu primul dintre nenumaratele romane scrise inainte de 1989, nu stiu din ce motiv lasate inca in sertar, autorul preferand sa continue cu cateva volume de povestiri!), Adrian Otoiu (si el debutat anterior ca poet, dar a carui Jupuita a facut sa tremure pe multi prozatori mai tineri ori mai putin tineri!).

 

b) Poezie: Ovidiu Nimigean (debutant direct si tardiv cu Scrieri alese!), Constatin Acosmei (care dupa debut, a retiparit Jucaria mortului de cateva ori, poate isi va da seama si critica de valoarea exceptionala a volumului!), Stefan Bastovoi (ale carui poezii si volume de proza ma fac sa regret mereu retragerea sa la cele monahale!), Marius Ianus (desi debutul sau se cheama Hartia igienica ar fi meritat tiparit pe "Japon Imperial"!), Dumitru Crudu (dublu debut in 1994!), Dorin Popa (alt debut intarziat al unui optzecist), Petru Arustei (din pacate un debut postum si singurul volum al acestui pictor si poet de geniu).

 

c) Critica: E domeniul cel mai dificil. In intervalul respectiv, in presa literara si culturala in genere, s-au afirmat o multime de tineri critici, dar debutul lor in volum s-a produs abia in deceniul urmator. I-am amintit in ancheta precedenta. Aoleu, era sa-i uit pe colegul meu de generatie Stefan Borbély, alt debut tarziu, ori pe Ioana Pârvulescu!

 

d) Eseu: Dan Petrescu (ale carui "tentatii ale anonimatului" publicate in presa studenteasca ieseana si "culese" de Securitate in dosarele pe care tocmai le-a primit de la CNSAS au fost re-culese de autor in remarcabila carte din 1990), Luca Pitu (cu doua volume deodata in 1991, pentru ca avea multe de recuperat!), Sorin Antohi (a carui Utopica a stat multi ani la editura pana la tiparirea sa, in 1991), Horia-Roman Patapievici (care, pana sa devina autor Humanitas, a fost debutat tot de Dan Petrescu la Nemira), Cristian Preda, Stefan Afloroaei (ultimul completind galeria eseistilor ieseni, afirmati in presa studenteasca in deceniul anterior si, last but not least, Caius Dobrescu, debutat ca eseist in 1996, dupa ce debutase ca poet si prozator!

 

e) Dramaturgie: Aici sunt eu in dificultate. Fiind prins in iuresul politico-civic al perioadei, teatrul scris/jucat a fost unul dintre domeniile culturale cele mai neglijate de "moi-même". Totusi, cateva nume stiu, incepand cu cel al lui Stefan Caraman (ale carui piese le-am citit si vazut abia in deceniul urmator!), Lucian Dan Teodorovici (putini stiu ca excelentul prozator de mai tarziu a debutat ca dramaturg, remarcabil, in 1999, la Radio Iasi), Dumitru Crudu (caruia tot am vrut sa-i public macar o piesa prin 1999-2000, in Timpul, si doar dimensiunile m-au impiedicat!).

 

2. Datorita situatiei speciale a respectivului deceniu literar - recuperari, debuturi tarzii/intarziate - continuitatea este foarte bine marcata. Elementele de oarece ruptura apar in cazul prozatorilor lansati la Nemira in prima jumatate a intervalului, care sunt niste "optzecisti" in absenta cenzurii si, poate, al "basarabenilor", care aduc elemente de noutate mai ales tematica, dar si de tehnica literara. Cred ca, intr-un fel, ei au inceput decrisparea, "democratizarea" limbajului - si lexical, dar si la nivel de frazeologisme si sintaxa. Fenomen care, pana la a deveni abuziv la unii autori din deceniul urmator, a fost intru totul benefic.

 

3. Critica de intampinare a fost foarte prompta. In cazul numeroaselor debuturi tarzii sau intarziate, pentru ca era vorba de autori asteptati de ani de zile cu carti. Cartile au venit si cele mai multe nu au provocat dezamagire. In cazul autorilor noi, pentru ca toata lumea astepta si nume noi, si teme noi, si tehnici noi. Nici acestia nu au dezamagit, cel putin nu cei amintiti de mine in listele de mai sus.

 

4. Uniunea a fost foarte receptiva, primind in randurile sale, in ianuarie 1990, chiar si autorii de valoare care inca nu apucasera sa debuteze in volum ori abia se pregateau sa o faca, profitand de disolutia regimului cenzurii ideologice. In primii ani, "epoca Dinescu", ca sa spun asa, USR a sprijinit puternic si revistele sale, a incurajat aparitia altora noi - e cazul Contrapunctului, de pilda, dar si al Apostrofului clujean - si, cum majoritatea revistelor erau conduse/realizate de "optzecisti", au fost foarte receptive la innoire. Pe la jumatatea intervalului, au aparut probleme financiare grave si la reviste, si la editura USR, Cartea Romanesca, asa ca, pana au inceput sa apara mecanisme de finantare oficiale mai eficiente, publicatiile au inceput sa invete "economia de piata". Si e bine ca nu le-au uitat, ca niciodata nu poti anticipa gandurile statului in ceea ce priveste destinele culturii! Ministerul Culturii, in acea perioada, a oscilat intre noninterventie si sictir, iar cand a fost activ, s-a dovedit si extrem de conservator. Sechele se vad si astazi, daca ar fi sa ne uitam la mecanismele de finantare puse in functie prin AFCN, CNC (ambele par sa-si fi revenit putin anul acesta) si mai ales prin programul de achizitie de carte pentru biblioteci, care ma uimeste peste masura - si nu doar pe mine, dupa reactiile din presa! Dar probleme mai mari decat cu institutiile au aparut in relatia cu publicul - acaparat de presa exuberanta a intervalului, de politica si de televiziuni, publicul a cam dezertat de la "consumul cultural". Din observatiile mele si din informatiile primite de la oamenii care lucreaza in domeniu, de-abia prin 2000-2001, interesul pentru literatura si celelalte arte a inceput sa inregistreze din nou un trend ascendent. E lent, discret, dar sa speram ca va continua, altfel vom scrie, picta, compune etc. doar noi intre noi!

 

5. Exista, de buna seama, pentru ca epocile sunt cat de cat sincrone in dimensiunile lor culturale, ideologice, politice etc. Cum nu sunt diferente notabile intre primul si al doilea deceniu postrevolutionare, raman, fara sa mai reiau, la cele scrise deja in ancheta imediat anterioara.

 

6. In opinia mea, au confirmat toti cei amintiti de mine in aceste raspunsuri, altfel cred ca nu i-as mai fi tinut minte, nu?

 

7. Ma tem ca va iesi o lista foarte lunga, ceea ce cred ca nu e rau! Prin urmare, listele mele, "listele lui Antonesei" ar arata astfel:

 

a) Proza: Radu Aldulescu - Amantul colivaresei, Daniel Banulescu - Te pup in fund, Conducator iubit!, Dan Stanca - Aripile arhanghelului Mihail, Petre Barbu - Tricoul portocaliu fara numar de concurs, Dorin Spineanu - Zile salbatece, Adrian Otoiu - Cartea lumii sau la dans cu Jupuita, Dan Lungu - Povestiri de la Bojdeuca.

 

b) Poezie: Constantin Acosmei - Jucaria mortului, Ovidiu Nimigean - Scrieri alese, Stefan Bastovoi - Elefantul promis, Marius Ianus - Hartia igienica, Dumitru Crudu - E inchis, va rugam nu insistati si Falsul Dimitrie (dublu debut remarcabil!), Dorin Popa - Utopia posesiunii, Petru Arustei - Moarte si supravietuire.

 

c) Critica: Stean Borbely - Gradina maestrului Thomas, Ioana Pârvulescu - Alfabetul Doamnelor.

 

d) Eseu: Dan Petrescu - Tentatiile anonimatului, Luca Pitu - Sentimentul romanesc al urii de sine si Naveta esentiala (alt dublu debut, dar memorabil!), Sorin Antohi - Utopica. Studii asupra imaginarului social, Caius Dobrescu - Modernitatea ultima, Stefan Afloroaei - Ipostaze ale ratiunii negative. Scenarii istorico-simbolice, Cristian Preda - Modernitatea politica si romanismul, Horia-Roman Patapievici - Cerul vazut prin lentila. e) Dramaturgie: Stefan Caraman - Zapp... Cinci texte pentru teatru. Desi jucate si inainte, piesele lui Dumitru Crudu au aparut in volum dupa 2000, iar excelenta piesa a lui Teodorovici, desi difuzata rediofonic si jucata recent, nu a fost inca tiparita. Eu sper ca va fi, laolalta cu cele inca inedite!

 

 

 

PAUL CERNAT

 

"O literatura a decompresiei"

 

 

 

1. Proza: Radu Aldulescu, Adrian Otoiu, Dan Stanca, Ioan Mihai Cochinescu, Razvan Radulescu, Mircea Daneliuc, Petre Barbu (unii autori cum ar fi Ion Manolescu, Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici si-au dat adevarata masura dupa 2000, altii - precum Simona Popescu - desi autori ai cate unui volum de proza foarte bun, nu sunt propriu-zis, prozatori).

 

Poezie: Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Iustin Panta, Daniel Banulescu, Judith Mészáros, Andrei Bodiu, Ruxandra Cesereanu.

 

Critica - in ordine alfabetica: Dan-Silviu Boerescu, Stefan Borbély ("saptezecist"? "optzecist"? iata, "nouazecist" dupa debutul editorial si echinoxist ca profil!), Ioana Bot, Sanda Cordos, Carmen Musat, Ioana Parvulescu (si ea "optzecista" in blockstarturi), Mihaela Ursa.

 

Eseu: H.-R. Patapievici, Sorin Antohi, Teodor Baconsky, Luca Pitu, Dan Petrescu, Corin Braga, Caius Dobrescu - categoria este foarte bine reprezentata. Prin forta lucrurilor, trebuie sa las deoparte destule nume egal valabile.

 

Dramaturgie: Matei Visniec, Vlad Zografi, Radu Macrinici, Petre Barbu, Horia Garbea, Alina Mungiu-Pippidi.

 

2. Daca ar fi sa ne luam dupa declaratiile gruparii "nouazeciste", ar fi vorba despre o ruptura in raport cu generatia 80. Cred insa ca in acest caz avem de-a face mai curand cu un clivaj intre cenaclurile "de Luni" si "Universitas", plus recuperarea pe coordonate noi a unor tendinte respinse sau refulate de nucleul dur, ideologic al optzecismului (poezia Angelei Marinescu, a lui Virgil Mazilescu, vizionarismul negru etc.). "Ruptura" este de fapt intre doua epoci, ea trece prin constiinta si scrisul multor autori, indiferent de apartenenta generationista. Sunt experimentate, desigur, alte formule (mai directe, mai hedoniste sau mai agresive, adeseori aluvionare, dar pe ansamblu mai putin tehniciste), alte atitudini (posttraumatice, dezinhibate, hard) si o sensibilitate "apocaliptica", angajata existential, atrasa de teme tari (credinta, sexualitate, alienare, moarte, dezvaluiri politice, ezoterism), cu gust pentru "mizerabilism", senzationalism, nofictiune, ingrediente pop culture. Pe de o parte, avem de-a face cu radicalizarea sau relansarea unor tendinte deja existente inainte de 1989. Pe de alta parte - cu o masiva "intoarcere a refulatului", o perspectiva recuperator-integratoare si un refuz al "culturii de sera" in favoarea unei noi plenitudini. Ruptura si continuitatea coexista, dar mi se pare evident faptul ca literatura romana de dupa 1990 nu mai seamana decat superficial cu literatura contorsionata, inhibata, deviata, lobotomizata, dar parca mult mai solida si mai "asezata" de pana atunci...

 

Pe ansamblu, literatura anilor 90 este o literatura a decompresiei, a intoarcerii refulatului si a recuperarilor de tot felul, in care "se varsa" filoane multiple: neorealiste, vizionare, nonfictionale, mizerabilist-sexualiste, spiritualiste, cyberpunk-iste s.a.m.d. O expresie a tranzitiei posttotalitare, cu imaginarul ei defulatoriu, iesit din tatani, si cu obsesiile/cautarile ei identitare, (neo)maximaliste. A existat si o profunda criza de identitate a literaturii ca institutie: urgenta angajarii civice, presiunea politicului si a mediaticului au lasat urme adanci si au deturnat o vreme literarul. Dar pesemne ca asa a trebuit sa se intample.

 

3. In general favorabila, daca ne gandim la ce au insemnat pe atunci suplimentul LA&I si paginile Romaniei literare sau ale Contrapunctului pe fundalul "neofiliei" postcomuniste. Dar critica de intampinare a epocii era si ea in tranzitie...

 

4. Uniunea Scriitorilor a facut ce-a putut in vremuri de confuzie valorica, insa publicatiile anterior mentionate au avut, cred, o contributie mai vizibila in sustinerea noilor veniti. In privinta editurilor situatia nu a fost, cu putine exceptii, deloc roza. De departe cea mai dinamica si mai importanta lansatoare de "noi talente" a fost Nemira, cu Dan Petrescu la timona. Treptat, a prins curaj si Paralela 45 (preocupata mai ales cu recuperarea optzecistilor intarziati), iar Univers a initiat o promitatoare colectie de debut care, din motive cunoscute, nu a durat.

 

Ministerul de resort? Din nou, prefer sa ma abtin...

 

5. Am raspuns, partial, la punctul 2. Simt totusi nevoia sa accentuez unele lucruri, cum ar fi trecerea de la atitudinea "soft" la cea "hard" sau caracterul posttraumatic, aluvionar si dezinhibat al scrisului celor mai multi dintre debutanti.

 

6. Pai... marea majoritate a celor pe care i-am mentionat deja. Unii au ramas totusi prea discreti - ma gandesc in primul rand la Judith Mészáros, altii par a fi ramas, literar vorbind, oamenii unei singure carti (v. Ovidiu Verdes cu controversatul Muzici si faze) iar cativa, cum ar fi Dan-Silviu Boerescu, Alex. Mihai Stoenescu (debutat cu notabilul Patimile Sfintului Tomasso dAquino) sau Catalin Tarlea, au infirmat. Asta e.

 

7. Utopica de Sorin Antohi, Coaja lucrurilor... de Adrian Otoiu, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, Ambasadorul de Ioan Mihai Cochinescu, Ieudul fara iesire de Ioan Es. Pop, Xilofonul si alte poeme de Simona Popescu, Rasul patriarhilor de Teodor Baconsky, Cerul vazut prin lentila de H.-R. Patapievici, Literatura intre revolutie si reactiune de Sanda Cordos (autoare de la care astept noi "confirmari" editoriale).

 

 

 

Ancheta realizata de Cristina Spatarelu si Bianca Burta-Cernat

 

 

 

 

 

JAROSŁAW GODUN, directorul Institutului Cultural Polonez

 

Lucrurile mari se contruiesc cu pasi mici

 

 

 

Activitatea vie desfasurata de Institutul Polonez pe durata mandatului predecesorului dvs. si acum a fost un model pentru unele institutii culturale din Romania: directorul ICR, H.-R. Patapievici, o spune deschis intr-un interviu, publicat anterior in Bucurestiul Cultural. As vrea sa imi spuneti care sunt mijloacele prin care este sustinuta cartea poloneza in strainatate si ce aveti in vedere pentru autorii polonezi in lunile care urmeaza, dar si in anul 2008, daca cumva stiti de pe acum?

 

In general, autorii clasici polonezi sunt cunoscuti cititorilor romani, insa literatura polona contemporana a fost destul de putin accesibila in Romania pana la infiintarea Institutului Polonez la Bucuresti. Una dintre prioritatile noastre o reprezinta popularizarea literaturii contemporane prin traduceri de opere ale unor scriitori polonezi reprezentativi. Institutul Polonez colaboreaza intotdeauna indeaproape cu traducatorii si editorii romani, cu care stabileste de comun acord pozitiile bibliografice care merita sa fie traduse. La fel de bine, initiativa traducerii anumitor opere poate apartine exclusiv traducatorilor, pe care ii sprijinim. In ceea ce priveste sustinerea financiara, traducerea de carte poloneza se bucura atat de fonduri proprii (adica bugetul Institutului Polonez), cat si de fondurile generoase ale Institutului Cartii din Cracovia, o institutie care a fost special infiintata cu scopul promovarii cartii poloneze in strainatate. Acestei institutii i se pot adresa deopotriva si editurile romanesti care doresc sa publice autori polonezi. Ei pot obtine din partea Institutului Cartii chiar si finantarea integrala a procesului de editare a unei carti, adica: bani pentru drepturile de autor, pentru traducator si pentru editarea acesteia.

 

In ceea ce priveste traducerile de carte pentru perioada imediat urmatoare, avem in plan publicarea urmatoarelor opere: Stanisław Wyspiański, Nunta, in traducerea poetei Passionaria Stoicescu si a prof.dr. Constantin Geambasu (mentionez faptul ca in felul acesta dorim sa omagiem in Romania "Anul Wyspiański" declarat in Polonia), Aleksander Fiut, A fi sau a nu fi central-european, un volum de eseuri in traducerea prof. dr. C. Geambasu. Pentru anul viitor ne-am propus sa publicam doua volume de Ryszard Kapuścińdki, Calatorind cu Herodot si Sahinsah in traducerea prof.dr. Mihai Mitu, Sławomir Mrożek, Autobiografia si Olga Tokarczuk, Jocul la mai multe tobe in traducerea regretatului polonist Stan Velea, Norman Davis, Terenul de joaca al lui Dumnezeu in traducerea lui Carmen Bart, Piotr Bednarski, Zapezile albastre in traducerea Luizei Savescu, Witold Gombrowicz, Bakakaj, un volum de povestiri in traducerea prof.dr. Ion Mitu si a lect.dr. Cristina Godun, Stefan Żeromski, Pamantul fagaduintei in traducerea lui C. Geambasu si multe, multe altele.

 

Foarte utila pentru sustinerea imaginii culturii poloneze in Romania este vizita pe care o echipa de jurnalisti si editori romani o face la obiective culturale din Polonia. Intr-o calatorie anterioara au fost, printre altii, Mircea Cartarescu, Ioana Nicolaie, George Craciun, Carmen Musat, Rodica Palade, Dorian Branea si "fructele" s-au vazut in Observatorul Cultural, in suplimentele revistei 22 si acum in activitatea Centrului Cultural Roman de la Varsovia. Din cate stiu, o noua echipa viziteaza Polonia. Ce ne puteti spune despre componenta si programul ei?

 

Aceste "vizite de documentare" sunt adresate jurnalistilor culturali, criticilor, scriitorilor sau cadrelor universitare din Romania si Republica Moldova, care urmeaza sa se intalneasca in marile orase din Polonia cu reprezentanti ai institutiilor guvernamentale si, nu in ultimul rand, cu reprezentanti din lumea culturii, stiintei si mass-media poloneze. Scopul acestor vizite este acela de a ajuta la mai buna cunoastere reciproca a culturii, mentalitatii si societatii celor doua popoare si la stabilirea unor punti de legatura intre culturile noastre. Nu in ultimul rand, initiativa noastra isi propune inviorarea relatiilor culturale dintre Romania si Polonia. Ultima asemenea vizita va avea loc in acest an intre 9-15 decembrie si din componenta echipei de jurnalisti culturali romani si moldoveni fac parte domnii: Leo Butnaru (scriitor), Cristian Patrascoiu (Cotidianul), Ovidiu Simonca (Observator Cultural), Mircea Martin (Universitatea Bucuresti, Cuvantul), Mircea Vasilescu (Universitatea Bucuresti, Dilema Veche) si Arina Petrovici (Societatea Romana de Radiodifuziune si Observator Cultural). Invitatii nostri se vor intalni in Polonia cu reprezentanti ai Radio-ului si Televiziunii Poloneze, cu intelectuali si functionari publici din Poznań, Cracovia si Varsovia. Daca ar fi sa citez aici observatia unuia dintre distinsii nostri invitati, programul vizitei din decembrie "este excelent, bine cumpanit, inspirat, cu maxim folos pentru vizitatori", ceea ce ne dorim si noi!

 

Cum apreciati calitatea traducatorilor din limba romana in poloneza si invers, ce mijloace de sustinere a acestei categorii profesionale atat de importante in relatiile culturale exista in Polonia? Burse, stagii? Dar felul cum sunt platiti?

 

Din pacate, problema traducatorilor este delicata atat in Polonia, cat si in Romania. Exista un numar foarte restrans de specialisti in domeniu, insa foarte capabili. Polonia are un program solid de incurajare a traducatorilor. Institutul Cartii despre care am vorbit ceva mai devreme desfasoara o serie de programe menite sa sprijine nu numai promovarea literaturii, ci si activitatea traducatorilor. Dupa modelul institutiilor care promoveaza literatura in alte tari, Institutul Cartii a infiintat in anul 2006 Colegiul Traducatorilor, un proiect realizat in colaborare cu Asociatia Willa Decjusz si Universitatea Jagellona. Programul se adreseaza traducatorilor de literatura polona interesati de traducerea de carte beletristica, eseistica sau din alte domenii umaniste. Un alt program al Institutului Cartii si al Asociatiei Willa Decjusz (sprijinit financiar de Fundatia Robert Bosch, Fundatia Colaborarii Polono-Germane, Ministerul Culturii si Prefectura Cracoviei) este Homines Urbani - un proiect stipendial, care urmareste crearea unui forum international pentru scriitori, traducatori si critici literari din Belarus, Germania, Polonia si Ucraina. De asemenea, Institutul Cartii acorda anual Premiul Transatlantyk (numele provine de la opera omonima a lui Witold Gombrowicz), in valoare de 10.000 euro, destinat traducatorilor straluciti, ambasadori ai literaturii polone in strainatate. Scopul acestui premiu il reprezinta promovarea pe piata mondiala a literaturii polone, precum si integrarea mediilor de traducatori ai literaturii polone si a promotorilor ei (critici si istorici literari etc.).

 

Ati deschis de curand la Dalles o expozitie consacrata Solidaritatii, vernisata cu ajutorul unui istoric, d-l Bogdan Lis. Ce alte activitati cu tematica istorica doriti sa sustineti?

 

Din pacate, in programul imediat urmator nu avem alte activitati cu specific istoric, ceea ce nu inseamna insa ca nu ne gandim sa mai organizam asemenea evenimente, cu atat mai mult cu cat istoria Poloniei se bucura de simpatia poporului roman. Avem in vedere, de exemplu, traducerea unor volume de istorie a Poloniei.

 

Dar in muzica, arte vizuale?

 

Anul acesta a stat sub semnul muzicii. Am adus din Polonia muzicieni de jazz foarte cunoscuti si apreciati in Europa, cum ar fi Zbigniew Namysłowski, Maciej Sikała, Piotr Wojtasik sau Władek Pawlik, muzicieni clasici: Jacek Kortus, finalistul ultimei editii a Concursului Frederik Chopin, Arkadiusz si Anna Szafraniec, care au sustinut concerte inedite la harpa de sticla. In octombrie, de exemplu, au concertat in cadrul Festivalului Transilvania Jazz, festival din Cluj, dar si la Sibiu, in cadrul Festivalului World Music Days, Andre Ochodlo si The Jazzish Quintet. Tot in octombrie, publicul roman a putut audia concertele extraordinare sustinute de corul de camera Cantores Minores din Wrocław, in cadrul aceluiasi festival sibian. Anul 2007 fiind declarat in Polonia "Anul lui Karol Szymanowski", vom avea concerte omagiale la Bucuresti si Chisinau. Tot cu aceasta ocazie, ne-am propus scoaterea unui CD care va oferi prelucrari moderne ale muzicii lui Szymanowski in interpretarea ansamblului Bucharest Av.

 

Programul Institutului Polonez cuprinde de asemenea si o serie de evenimente din sfera artelor vizuale, cum ar fi expozitia de icoane ale lui Jerzy Nowosielski, organizata de IP in colaborare cu Muzeul Cotroceni, sub inaltul patronaj al presedintelui Romaniei, care poate fi vizitata pana la mijlocul lunii noiembrie. Expozitia cuprinde icoane aflate in patrimoniul Poloniei si al altor doua muzee din Ucraina si se inscrie intre coordonatele dialogului intercultural si interreligios european, caci tablourile religioase ale lui Jerzy Nowosielski sunt de mare exceptie in spatiul culturii poloneze, aflandu-si radacini spirituale comune cu Rasaritul si Apusul civilizatiei noastre si reprezentand totodata o sinteza a artei comune. Pana la sfarsitul anului vom mai propune publicului filmele realizate la Scoala de Maiestrie Regizorala a lui Andrzej Wajda, care anul acesta serbeaza cinci ani de existenta. Este greu sa enumeram aici toate manifestarile noastre, motiv pentru care ii invitam pe toti cei interesati sa ne viziteze pagina www.culturapoloneza.ro, unde vor putea afla detaliile tuturor manifestarilor. Doresc totodata sa reamintesc celor interesati faptul ca IP organizeaza cursuri de limba polona si concursuri (pentru internauti, tineri traducatori si concursul pentru cel mai bun eseu despre civilizatia si cultura Poloniei contemporane).

 

In Ungaria si in Romania se discuta acum ca cele doua tari sa se invite reciproc la targuri de carte in 2008-2009 .S-ar putea gandi si pentru Romania si Polonia o asemenea strategie, impreuna cu Institutul Cultural Roman si Ministerul Culturii din Romania?

 

Ideea aceasta nu este deloc lipsita de sens. De pilda, anul trecut, acelasi Institut al Cartii a organizat la Cracovia prima editie a unor seminare informative destinate grupurilor editoriale straine, menite sa deschida "apetitul" pentru publicarea traducerilor de carte poloneza si sa faciliteze stabilirea unor contacte directe intre editurile poloneze si omologii lor din strainatate, care se specializeaza in publicarea literaturii straine. Cei 28 de participanti de anul trecut (reprezentanti ai editurilor americane, britanice, franceze, germane, spaniole, suedeze, italiene si olandeze) au luat contact in mod direct cu oferta de literatura polona contemporana, au asistat la prelegeri despre literatura polona contemporana, au fost informati cu privire la premiile literare poloneze si despre piata poloneza de carte. Editurile poloneze care vand cel mai activ drepturile de autor ale cartilor in strainatate si-au prezentat programul lor editorial si autorii pe care ii promoveaza. Anul acesta, in luna iunie, a avut loc cu acelasi succes cea de-a doua editie a acestor seminarii informative. Tot scop informativ cu privire la cele mai recente aparitii editoriale de pe piata de carte autohtona il are catalogul Nowe książki z Polski (Carti noi din Polonia), ce apare in mod regulat de doua ori pe an (primavara si toamna). Cartile sunt selectate sa faca parte din acest catalog de catre un colectiv de critici literari care colaboreaza indeaproape cu Institutul Cartii. Cred ca ar fi o idee minunata pentru inceput ca si editurile din Romania sa fie reprezentate la aceste seminare care ofera oportunitatea legarii unor colaborari concrete si, mai ales, directe intre grupurile editoriale din Romania si Polonia. De foarte multe ori, lucrurile mari se construiesc cu pasi mici. Acesta poate fi un bun inceput de colaborare care, odata incheiata, poate duce la elaborarea unei strategii concrete.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

BOGUMIL LUFT

 

Convorbire despre Europa

 

 

 

Trebuie sa stabilim foarte precis granitele geografice ale proiectului Europei unite - a spus cu o surprinzatoare hotarare Vaclav Havel, laureatul titlului de Om al Anului Europei Centrale si de Est, in cadrul celei de a XVII-a editii a Forumului Economic din localitatea balneoclimaterica poloneza Krynica. Dupa parerea fostului presedinte al Cehoslovaciei si mai apoi al Cehiei, tocmai aceasta neclaritate a granitelor tarilor, a sferelor de influenta si a celor culturale ale lumilor a stat mereu in istorie la baza conflictelor si razboaielor.

 

Ce este de facut cu vecinii din Est si din Sud? Havel pare sa inteleaga justetea cuprinderii in proiectul european cel putin a Ucrainei si a Belarusului. In ceea ce o priveste pe cea din urma - sub atat de multe rezerve, incat astazi cel putin integrarea ei europeana pare a fi o problema foarte abstracta. Poate s-a gandit, de asemenea, la luarea in considerare a saracei Moldove, uitata de Dumnezeu si de oameni, care in cadrul Forumului de la Krynica de anul acesta, cu o prezenta de 50 de oaspeti, si-a prezentat macar verbal vointa ei puternica de a continua marsul catre integrarea europeana.

 

"Gaura neagra" o reprezinta in continuare Balcanii de Vest - Serbia, destul de suparata pe Europa, Kosovo, care asteapta verdictul international referitor la statutul sau, nou-nascutul Muntenegru, mica Macedonie, cu o imensa minoritate albaneza, insasi Albania, care inca se mai intoarce din lunga calatorie de la un comunism barbar, multietnica si multiculturala Bosnia si Herzegovina, privitor la care sunt neclaritati vis-à-vis de ce ar putea intr-adevar sa fie. Numai Croatia nu furnizeaza argumente puternice impotriva primirii ei cat mai curand in Uniunea Europeana.

 

O problema aparte o reprezinta Turcia, care naste temeri din cauza marimii si a deosebirilor sale culturale (desi atragatoare din punctul de vedere al beneficiilor geostrategice) si, in acelasi timp, atat de adanc convinsa de identitatea sa europeana, incat chiar si pentru islamistii ei, destul de moderati de altfel, integrarea totala in comunitatea europeana pare a fi un scop prioritar.

 

 

 

Peninsula euroasiatica

 

 

 

Faptul ca britanicii se uita binevoitor spre perspectiva de membru al Uniunii a Turciei reprezinta dovada faptului ca euroscepticii se bazeaza in adancul sufletului pe garantia irealitatii unei viitoare profunzimi a integrarii europene. Nici chiar ei nu se gandesc serios la calitatea de membru a tarilor din regiunea Caucazului de Sud, a caror apropiere de Uniunea Europeana este direct proportionala cu determinarea in ceea ce priveste independenta fata de Rusia. Un exemplu extrem de graitor il reprezinta Georgia.

 

Toate acestea conduc spre intrebarea ce este de fapt Europa. Este o notiune geografica strict determinata, "o mica peninsula a continentului euroasiatic" - dupa cum s-a exprimat un anume participant al unei dezbateri de la Krynica. Sau mai degraba este o idee, care a repurtat un succes atat de mare, incat popoare din ce in ce mai indepartate trag la ea ca albinele la miere.

 

Si totusi, procesul de extindere trebuie cumva stapanit, daca dorim ca Europa multinationala sa devina un organism capabil sa duca o politica comuna. Iar acest lucru este obligatoriu pentru a face fata concurentei in lumea globalizata, nu numai din partea SUA, ci si - sau poate in primul rand - din partea noilor puteri in ascensiune, precum China sau India. Nu avem de-a face cu glume. Nu o singura civilizatie in istorie pur si simplu a disparut, pentru ca nu a avut atat de multa imaginatie pentru a vedea la timp noile provocari si nici atat de multa putere pentru a le infrunta. Jocurile renascutelor egoisme nationale vizibile in Europa sunt periculoase.

 

Zygmunt Berdychowski, principalul arhitect si presedintele Consiliului de Program al Forumului Economic de la Krynica, inca inainte de inceperea acestei intalniri (care a adunat laolalta, de data aceasta, aproape 2.000 de oameni politici, reprezentanti ai mediului de afaceri, analisti, jurnalisti, oameni de cultura din 60 de tari), atragea atentia asupra temei principale a acestui an: "Europa - criza, schimbare sau sanse?". Este vorba despre intrebarea - dupa cum mi-a explicat - daca Europa se va cufunda in criza rezultata din ineficienta instrumentelor ei de functionare sau daca va iesi in intampinarea viitorului, construind o noua si mai stransa colaborare, capabila sa ii cuprinda pe vecinii ei estici, cel putin pe Ucraina. Si, de asemenea, daca va fi capabila sa fie la inaltimea provocarilor si asteptarilor vecinatatii ei: Rusia, Orientul Apropiat, tarile din Caucaz. De cand Polonia a devenit membru al Uniunii Europene, politica noastra estica ar trebui sa vorbeasca intr-un singur glas (comun) cu Europa - este de parere Berdychowski. De aceea este atat de importanta intrebarea despre cum va fi Europa.

 

 

 

Nevoia de rabdare

 

 

 

In preistoria sa, la inceputul anilor 90, Forumul de la Krynica a fost conceput ca un loc de schimb al ideilor si propunerilor de colaborare intre Polonia si vecinii ei, in principal cei din Est. Aceasta perspectiva a fost extinsa - astazi putem actiona impreuna cu Europa care se unifica si intrebarea referitoare la cum va fi aceasta este in acelasi timp si propria noastra intrebare.

 

Raza geografica (adica geopolitica) de actiune a proiectului european este una dintre cele mai importante componente ale acestei intrebari. Pe de o parte, este mare nevoie de o schita de raspuns, pentru a putea ordona construirea cladirii europene. Pe de alta parte, este nevoie de rabdare. Un anume functionar de nivel mediu al Comisiei Europene, care se pricepe la lucruri (la insistenta lui anonim) ne-a spus acum cateva luni - unui grup de jurnalisti polonezi - ca, daca ne vom stradui deja de astazi sa trasam definitiv granitele extinderii Uniunii Europene, atunci cu siguranta ca le vom desena prea ingust. Problema este pusa cum nu se poate mai corect. Astazi, atmosfera din jurul unei noi extinderi este proasta in societatile europene. Poate ca ea se va mai imbunatati un pic datorita sentimentului foarte palpabil ca extinderea din anii 2004 si 2007 aduce beneficii simtitoare. Ca, de altfel, si progresele concrete de aliniere a tarilor balcanice, Ucrainei, poate a Turciei si poate chiar a Belarusului. Cat va dura acest lucru este greu de spus. Comisarul european Danuta Hübner indemna in cadrul sesiunii plenare de la Krynica sa mai lasam ceva de facut si generatiilor viitoare. Acest lucru poate ca nu suna prea optimist, insa este dovada puterii imaginatiei d-nei comisar. Atat d-na Hübner, cat si ceilalti participanti ai sesiunii plenare pareau sa fie cu totii de acord ca, daca Uniunea se afla in criza, atunci acest lucru este valabil numai in sensul ca in diferitele etape ale dezvoltarii a fost intotdeauna asa. Este insa vorba despre o criza de crestere, iar sansa este mare, pentru ca succesul economic si politic se vede cu ochiul liber.

 

 

 

Apararea identitatii

 

 

 

Cum se raporteaza la motivul "Europa Patriilor", precum si la temerile privind pierderea identitatii nationale si culturale? Jorge Sampaio, fostul presedinte al Portugaliei, spunea la Krynica ca, de cand tara lui este in Uniunea Europeana, se simte si mai tare portughez. Este numai un paradox aparent. Mai cu seama pentru tarile mai mici si mai slabe (iar Polonia este cea mai mica si cea mai slaba dintre tarile mari ale UE) calitatea de membru al UE reprezinta garantia durabilitatii identitatii lor, pentru ca Uniunea este construita pe respectul pentru cele mai profunde determinante ale particularitatii si acest lucru ii da putere sa se apere impotriva ispitelor dusmanoase din exterior.

 

Acest mecanism este ilustrat la o scara mult mai mica de destinul istoric al Elvetiei, tara care deocamdata nu doreste sa adere la Uniunea Europeana (desi este puternic legata de UE), poate tocmai pentru ca cetatenii ei nu vad nevoia a ceva mai mult - in ceea ce priveste sentimentul lor de identitate si interesele lor - decat Confederatia Elvetiana, pe care au construit-o din Evul Mediu. Locuitorii micilor cantoane catolice pierdute in Alpi, ai oraselor protestante de limba germana sau franceza de la campie, ai vailor de limba italiana de la Ticino sau ai regiunilor cu exotica limba retoromana nu ar fi fost in stare sa isi pastreze neatinse identitatile locale si independenta, daca nu ar fi creat o comunitate pluralista, a carei putere au construit-o timp de secole deasupra potentialului teoretic al micii lor tari, ca rod al vointei si imaginatiei lor. Securitatea si bunastarea le-au asigurat deja in secolul XX bancile Zürichului, valuta comuna cu o marca deosebita, statutul Genevei - una dintre capitalele lumii -, industria de renume, sistemul apararii comune, care a impus respect chiar si din partea Germaniei hitleriste, politica externa comuna, fata de nimeni si nimic dependenta.

 

Elvetia va fi poate ultima tara din Europa care va intra in Uniunea Europeana, daca acest lucru se va intampla vreodata. Ar fi bine insa daca ea ar deveni un model pentru Uniunea Europeana si sunt destul de multe sanse ca acest lucru sa se intample.

 

 

 

Depasirea granitelor

 

 

 

In orice caz, o discutie serioasa despre Europa, care sa aiba loc intre altele in timpul Forumului de la Krynica din initiativa fundatiei poloneze neguvernamentale Institutul pentru Studii Estice (care organizeaza aceste intalniri), este foarte binevenita astazi, atat pentru "vechile", cat si pentru "noile" tari membre ale UE. Poate in mod deosebit pentru cele noi, precum Polonia sau Romania, care deocamdata se multumesc cu faptul ca au fost admise in Uniunea Europeana si isi dau prea putin seama ca au devenit participante la un mare proiect comun. Ca Uniunea nu este numai o "vaca de muls" - sursa de ajutor financiar in dezvoltarea economica si de civilizatie -, ci poate in primul rand este o sarcina comuna de construire a unei comunitati a europenilor deasupra popoarelor.

 

Participarea activa si in numar mare a romanilor la Forumul de anul acesta poate fi dovada faptului ca acest lucru incepe sa fie constientizat si in Romania. Adrian Severin, Eugen Dijmarescu, Theodor Stolojan, Daniel Daianu, Liviu Muresan, Iulian Chifu, Iulian Fota, Norica Nicolai, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Gabriela Adamesteanu sau Carmen Musat au fost vizibili in cadrul dezbaterilor de anul acesta de la Krynica si si-au adus un consistent aport.

 

Iar in cadrul Forumului economic de anul acesta nu s-a vorbit catusi de putin numai despre economie si afaceri. La fel ca Europa care se unifica (fosta candva Comunitatea Economica Europeana), Forumul a devenit cu trecerea timpului, pe nesimtite, o comunitate a spiritului, a culturii, a valorilor fara granite, care candva mai ales desparteau. Acest lucru il reflecta Premiile Forumului acordate anul acesta. Omul Anului a fost ales Vaclav Havel, marele intelectual si om politic ceh, una dintre cele mai mari autoritati morale ale continentului nostru. Firma anului - Wniesztorbank, cea mai buna banca din Rusia. Premiul Noua Cultura a Noii Europe a fost primit de catre Krzysztof Czyzewski, animatorul contactelor culturale intre oamenii diferitelor popoare. Pe Czyzewski l-am cunoscut acum zece ani in Transilvania, unde a organizat o tabara de vara pentru tineri, la care au participat romani, polonezi din Polonia si Lituania, lituanieni din Lituania si Polonia, maghiari din Ungaria si Romania. Pentru ca Europa inseamna, totodata, si depasirea granitelor, chiar daca granitele proprii ale Europei exista si ele cu siguranta pe undeva.

 

 

 

Traducere de Ana Maria Luft

 

 

 

 

 

CLAUDIU KOMARTIN

 

Poezii

 

 

 

Un dans matinal

 

 

 

Desteptat dintr-o data de o mireasma

 

pentru care, catre amiaza, îti vei aminti sa-l lauzi

 

pe batranelul Filip, gradinarul cel migalos

 

cu surasul larg si maini delicate.

 

 

 

Stii încotro sa te-ndrepti - în zori, cei dintai treziti

 

urmaresc cu blandete procesiunile vietatilor mici.

 

 

 

De-a lungul aleilor ce coboara în panta dinspre colina,

 

gasesti vlastari tineri, înaltandu-se iute

 

în pulberea verii.

 

Mai încolo, cimisirul îsi reia cantecul

 

întrerupt de cu seara, împins de o iubire ascunsa.

 

 

 

Stii încotro sa te-ndrepti - pisicile se dezmortesc dupa somn

 

printre flori, prin unghere,

 

se harjonesc,

 

adulmeca-n aer,

 

mustatile zbarnaie:

 

natura comunica prin curioase vibratii.

 

 

 

Se deschide o poarta: cu mers potrivit, o tanara

 

paseste în strada. O privesti încantat de la geam,

 

iar ea îti zambeste. Dispare într-o arcada,

 

apoi se arata din nou.

 

 

 

Un dans matinal. Un capriciu. O joaca.

 

 

 

I-ai pune pe frunte frunze de laur.

 

Foarte încet, prin parul fetei trece o boare de vant,

 

ca peste o plaja presarata cu solzi fini de aur.

 

 

 

            * * *

 

 

 

vorbesc cu cuvintele lor si spun ce spun ei

 

e prea tarziu sa mai inventez acum nu stiu ce

 

sa descopar vreunul din cele cateva milioane de mari secrete

 

 

 

// luminitele se aprind si se sting //

 

 

 

nu asta îmi trebuie

 

 

 

mie îmi trebuie frumusete miscare si un ritm care sa-mi dizolve oasele

 

sa-mi învaluie inima limpezind totul

 

în mijlocul luminii sa astept fara teama

 

 

 

mainile lor sa ma atinga cu un fosnet usor

 

mainile lor palide alungite ca niste crini sub pulberea alba

 

 

 

sa ma strecor în corpurile zvelte

 

sa le simt vibratiile zgandarind aerul lucitor

 

 

 

sa vina noaptea si sa vorbesc fara nici o rusine

 

scufundat în muzica fiecarui atom

 

sa îngan tremurul ala sa nu-mi mai pese de moarte

 

 

 

// luminitele se aprind si se sting //

 

 

 

ei sunt aici dar nu sunt aici pentru mine

 

 

 

ei sunt aici dar nu sunt aici pentru mine

 

 

 

 

 

Fluturi de noapte

 

 

 

Mi se cuibareste la piept ca o gimnasta minuscula cu oase de cauciuc. De-abia ce s-a înserat, ca Daria îmi sare în brate si îsi vara boticul printre nasturii încheiati neatent ai camasii. Iar eu privind în continuare pe fereastra cum vecina mea preferata si-a scos setterul la plimbare

 

(adineauri, tocurile ei înalte tacaneau pe asfalt, acum aproape ca le simt adancindu-se

 

în pamantul cleios) - si ganduri dintre cele mai curate ma napadesc imediat ca un sobor de vrabii la sacul cu mei.

 

Degeaba îmi atinge cu nasul lobul urechii, adulmecandu-ma si-ncercand sa-mi atraga atentia, ca eu, cu gandul în alta parte, sar din fotoliu si încep sa topai în jurul mieunaturilor certarete. Sangele îmi zvacneste în tample iar cateva picaturi de sudoare cad pe covor ca niste monede aruncate în apa.

 

 

 

Uita-te bine: în lumina scazuta a lampii,

 

vorbele mele sunt niste fluturi de noapte

 

bajbaind printre draperii.

 

 

 

 

 

Sfarsitul

 

 

 

în a treia zi i-am asezat trupul

 

înfasurat într-o draperie mucezita si roasa de molii

 

pe niste stinghii putrede aduse de rau.

 

 

 

o adiere arida si rau prevestitoare

 

a ridicat bucata de stofa pentru o clipa,

 

lasand sa se vada slutenia acelui corp

 

pe care nu voiam decat sa-l vedem în sfarsit disparand.

 

 

 

nu fiindca ne-ar fi revelat orori

 

mai mari decat cele cu care ne învataseram sa traim,

 

nici pentru pacatele lui, multe si mari,

 

de care nici unul din noi nu fusese pe de-a-ntregul strain:

 

 

 

de urat, l-am urat fiindca nici el

 

nu era mai putin om decat noi.

 

 

 

fiindca în noptile cand se întorcea din padure,

 

îndoliat si prea obosit de atatea miracole,

 

în odaia darapanata din ulita veche, se punea pe plans,

 

 

 

iar tanguirea lui se întindea peste case, peste

 

hambarele si peste surele paraginite, patrunzand

 

în toate ungherele în care ne ascunseseram rusinati.

 

 

 

pana la urma lucrurile s-au aranjat cu bine si pentru noi.

 

ar trebui sa ne vizitati într-o zi:

 

copiii s-au facut mari

 

si îsi tarasc plictisiti cozile murdare de praf,

 

 

 

pantecele de soparle neîndestulate si lipsite de mila.

 

 

 

DENISA MIRENA PISCU

 

Efecte / Banane verzi puse la copt pe dulapuri

 

 

 

Artistii si dictatura

 

 

 

Proiectul Overcoming Dictatorships - the Encounter of Poets, Artists and Writers, organizat de Institutul Hannah Arendt pentru Studiul Totalitarismului, de la Universitatea Tehnica din Dresda, in cadrul programului Cultura 2000 al Uniunii Europene, are ca miza reunirea unui numar de artisti si scriitori din mai multe tari europene, care sunt invitati sa-si manifeste atitudinea artistica fata de conceptul de totalitarism si sa aduca propria marturie fata de regimurile dictatoriale care au marcat istoria Europei, intr-un exercitiu de raportare la propria istorie (psihologica si politica).

 

In aceste intâlniri, organizate succesiv in tarile participante - Polonia, Ungaria, România, Italia, Germania si Cehia - pe o perioada de doi ani, artistii si scriitorii invitati isi prezinta lucrarile si vorbesc despre influenta pe care au avut-o schimbarile politice asupra activitatii/identitatii lor artistice si despre experienta de tranzitie de la regimul dictatorial la democratie.

 

Proiectul se va finaliza cu o antologie literara (cu texte in limbile de origine si in traducere engleza), care va fi publicata la sfarsitul anului 2007, si o expozitie itineranta care va fi inaugurata la Birmingham, in 2008, urmând sa colinde Europa pâna in vara lui 2009.

 

Cel de-al treilea workshop al proiectului, organizat in Budapesta, la Open Society Archives, Central European University, in perioada 12-14 octombrie, a prezentat primele realizari ale demersului: pe parcursul a doua zile, scriitorii Zófia Balla (Ungaria), Alessandro Tamburini (Italia), Eduard Vacek (Cehia), Gabriel Chifu (România), Denisa Mirena Piscu (România), Lutz Rathenov (Germania) au sustinut lecturi din contributia lor la antologie (poezii, fragmente de roman, eseuri sau texte autobiografice) in fata unui public compus din studenti la CEU, jurnalisti, istorici, reprezentanti ai institutelor culturale si ai ambasadelor tarilor participante.

 

In acelasi spatiu al OSA, artistii Harald Hauswald si Ulf Göpfert (Germania), Sándor Pinczehelyi (Ungaria), Zbynĕk Benyšek si Milan Knižak (Cehia), Silvestro Lodi si Michele Zaggia (Italia), Mirela Dauceanu si Vlad Nanca (România), Zbigniew Czop si Aleksander Zyśko (Polonia) au expus o parte dintre lucrarile care vor fi incluse in expozitia itineranta.

 

Urmatoarea intâlnire din cadrul proiectului va avea loc la Bucuresti, in perioada 7-9 decembrie. (D.M.P.)

 

 

 

 

 

***

 

In tramvaiul acesta

 

oamenii sunt atat de saraci

 

incat nici controlorii nu mai urca -

 

as putea calatori linistita

 

fara bilet.

 

 

 

***

 

In fiecare dimineata

 

femei greoaie cu batic pe cap si fuste

 

peste pantaloni tricotati

 

se chinuie sa urce

 

scara tramvaiului,

 

mult prea inalta,

 

si se roaga:

 

"trage-ma, mama,

 

trage-ma si pe mine!"

 

 

 

***

 

Si in fiecare zi aud un murmur

 

cu "inainte era mult mai bine,

 

era mai bine!"

 

de parca notiunea de "bine"

 

nu se mai poate asocia

 

decat cu timpul trecut;

 

(sa fie asta un simptom

 

al batranetii?)

 

"era mai bine inainte..."

 

(de a te naste tu) -

 

si nu poti accepta...

 

 

 

***

 

Zvonuri despre revolutie si

 

teroristi care trag in noi

 

in aceasta zi in care

 

bunica

 

framanta aluat de cozonaci

 

fara sa zica nimic;

 

noi, in jurul ei,

 

agitandu-ne

 

pe la geamuri

 

asteptand aparitia tancurilor pe strada,

 

in orasul nostru de granita,

 

celebrele tancuri rusesti...

 

ce o sa facem?!

 

ce o sa facem?!

 

si bunica raspunzand calma:

 

"o sa mergem in beci -

 

fac cozonaci si paine

 

sa avem ce manca".

 

 

 

***

 

Mergem "la bloc",

 

de la scoala la bloc,

 

pe strazile parasite ale orasului,

 

pe strazile panicate pe care

 

mama ma trage de mana si-mi zice:

 

"sa fugim!

 

sa fugim, vin teroristii!"

 

 

 

(langa noi, un barbat cu ochi tulburi isi incarca pistolul)

 

 

 

iar pe mine ma doare

 

"intr-o parte"

 

nu mai pot fugi iar

 

mama ma cearta

 

"sa fugim, hai, incearca,

 

altfel vin teroristii!"

 

 

 

***

 

Banane verzi puse la copt pe dulapuri.

 

Azi am gustat prima oara banana

 

"e ca untul, nu-mi place...."

 

si parintii mei, dezamagiti:

 

"mai gusta, hai, mai gusta!"

 

invartindu-se in jurul meu

 

ca in jurul unui secret.

 

 

 

***

 

Banane rascoapte de la Carrefour,

 

banane in pauza de masa,

 

cure de banane pentru ingrasare...

 

si bananele mele verzi - nu demult -

 

puse la copt pe dulapuri

 

ca intr-un pom miraculos.

 

 

 

***

 

Cozi pentru lapte, cu noaptea in cap,

 

"hai, copile, scoala,

 

sa mergem dupa lapte"

 

egalate, 15 ani mai tarziu,

 

doar de cozile pentru pasapoarte -

 

impreuna cu tata

 

de la 5 dimineata la 7 seara;

 

usa politistului Vergiliu

 

inchisa chiar in nasul nostru

 

la sfarsitul programului.

 

"Va rog, domnule politist,

 

dati-mi sansa de a vizita lumea..."

 

"Mai aveti lapte?"

 

"Nu mai avem!"

 

O alta zi inghitita in sec.

 

Lapte pretios prin venele mele de copil,

 

lapte platit cu nopti nedormite

 

si varice la picioare.

 

Dar acum,

 

prin cartierul meu spatios

 

laptarul blocului isi cheama clientii

 

cu sunet de talanga;

 

coboram instantaneu,

 

noi, doritorii,

 

si cumparam lapte, branza, smantana...

 

Venele mele de om tanar,

 

pline de lapte

 

(vandut in sticle de Fanta).

 

 

 

***

 

Pregatirea pentru Cantarea Romaniei

 

cand am invatat sa dansez vals

 

cu un coleg mai inalt decat mine,

 

Victor,

 

caruia ii mirosea gura...

 

si acum dansez vals elegant,

 

la intalnirile festive ale prietenilor mei parfumati

 

cu Colgate, Blend-a-Med, Sensodyne.

 

 

 

***

 

Cehia,

 

cu nenumarate atractii turistice

 

si lebede albe;

 

cu suveniruri din ceramica vesela

 

si reminiscente comuniste

 

scoase la vanzare:

 

stele si steme,

 

tricouri si cani si caciuli

 

cu secera si ciocanul

 

si Kafka.

 

 

 

(si adolescenti vestici

 

imbulzindu-se sa le cumpere -

 

iar pe mine ma trec fiorii...)

 

 

 

***

 

Bunicul meu citind "Zori noi"

 

si refuzand sa vina "la noi, la bloc"

 

sa vada cum ne-am aranjat...

 

Ne petrece cu privirea,

 

cand plecam de la el

 

pana in capatul strazii,

 

la cinema Flacara

 

(unde cotim).

 

 

 

***

 

Cantece pionieresti fredonate

 

in libertate

 

de dragul ritmului...

 

Un grup vesel de parinti si copii

 

vizitand nordul Moldovei

 

intr-o masina galbena, semi-decapotabila,

 

intr-un exercitiu de purificare...

 

Capete scoase din masina,

 

saluturi,

 

si localnici uimiti, nestiind cum sa reactioneze

 

la libertate.

 

 

 

***

 

Azi am semnat primul protest public

 

din viata mea de tanar democrat

 

"Petitie impotriva lipsei de profesionalism

 

a Centrului National al Cinematografiei"

 

care i-a acordat finantare la trei sectiuni diferite

 

numai (tot) lui Sergiu Nicolaescu -

 

in detrimentul tinerilor regizori de succes

 

pe care ii sustin

 

din solidaritate artistica si respect.

 

Am fost felicitata in mod automat

 

de autorul site-ului care gazduia petitia -

 

ale carui precizari

 

le-am citit pe nerasuflate.

 

Am fost felicitata pentru curajul

 

de a-mi asuma public o opinie

 

si incurajata sa donez

 

"cel putin 1$"

 

pentru imbunatatirea site-ului si sustinerea

 

libertatii de expresie.

 

Realizez abia acum

 

cat de greu mi-a fost sa fac gestul semnarii

 

si cati ani am ezitat

 

(in situatii similare)

 

din teama subconstienta

 

de a nu fi "urmarita / persecutata"

 

de a nu mi se inregistra optiunea

 

si bifa, undeva, negativ,

 

in detrimentul altor

 

posibile libertati anulate

 

inconstient.

 

De unde acest "subconstient persecutat"

 

al unei epoci pe care nu am apucat s-o traiesc

 

si pe care nu o cunosc

 

decat din auzite si carti...?

 

 

 

***

 

Zile de martie la gradinita

 

cand n-avem bani deloc

 

si ii duc educatoarei

 

un martisor frumos gasit pe strada, pe jos.

 

Numai atat? imi ranjeste

 

si mi-l da inapoi.

 

 

 

***

 

La scoala, in primele clase

 

cand eram indragostita de Radu

 

si mancam figurine rosii de zahar ars (cocosei)

 

vandute la poarta scolii de tiganci...

 

Ma intorceam acasa, invariabil,

 

cu flori de iris sau margarete

 

rupte din zonele comune, cu tablite mari

 

"nu rupeti florile!

 

nu calcati iarba!"

 

Dar eu abia invatam

 

sa citesc...

 

 

 

***

 

Stam la coada, toti copiii,

 

cuminti,

 

cu mainile pregatite pentru

 

expertiza.

 

Unghiile negre nu sunt acceptate

 

de Partid,

 

unghiile negre si lungi,

 

periculoase

 

gheare

 

solitare...

 

Numai Partidul are voie

 

sa poarte Gheare.