Pe aceeași temă
29 aprilie 1880 – certificatul de naştere al Bătrânei Doamne
Bună dimineaţa, distinsă audienţă, dragi oaspeţi şi prieteni ai Băncii Naţionale. Sunt onorat să salut cu toată căldura prezenţa dumneavoastră aici, în sala care poartă numele unuia dintre cei mai de seamă guvernatori ai Băncii Naţionale, Mitiţă Constantinescu! Oaspeţilor de onoare – d-na Gabriela Adameşteanu, d-na Ana Blandiana, d-l Radu Boroianu şi d-l Horia-Roman Patapievici – le mulţumesc că au răspuns dorinţei noastre de a spune câteva cuvinte despre „Bătrâna Doamnă a societăţii româneşti“.
Serbăm a 130-a aniversare de la înfiinţarea băncii centrale a României. Ziua ei de naştere este 29 aprilie 1880, pe stil nou, când a văzut lumina tiparului, prin publicarea în Monitorul Oficial, decretul domnesc de înfiinţare a Băncii Naţionale a României. În istoria băncilor centrale, BNR este, după o clasificare cvasiomologată, a 16-a bancă centrală din lume, dintre cele peste 200 câte există în prezent; deci chiar o „Bătrână Doamnă“. Această instituţie s-a înfiinţat cu 10 ani înainte de Banca Japoniei sau Banca Italiei şi cu 33 de ani înainte de banca centrală a SUA.
Data de 29 aprilie este un fel de certificat de naştere. BNR s-a „fiinţat“ însă printr-un lung proces pe tot parcursul anului 1880. Din acest motiv, vom avea mai multe evenimente pe tot parcursul acestui an. Am descris pe larg momentele de „fiinţare“ a BNR la începutul acestei primăveri, în cadrul lucrărilor celui de-al 18-lea Simpozion de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu“, într-o ediţie dedicată Băncii Naţionale a României. Se cuvine să vă readuc în atenţie câteva dintre ele. Vorbim cu două date, pe stil vechi-stil nou.
Scurtă cronologie a anului bancar 1880
1880
• 27 februarie/10 martie: I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, depune la Parlament proiectul Legii constitutive a Băncei Naţionale a României.
• 28 martie–31 martie/8–12 aprilie: atât în Cameră, cât şi în Senatul României au loc dezbateri ale proiectului de lege. În final a fost votat cu o largă majoritate în ambele Camere.
• 11/23 aprilie: Legea pentru înfiinţarea unei Bănci de Scont şi Circulaţiune este promulgată de Principele Carol I.
• 17/29 aprilie: Legea pentru înfiinţarea unei Bănci de Scont şi Circulaţiune este publicată în Monitorul Oficial nr. 90, actul de naştere pe care îl sărbătorim astăzi.
• 20 aprilie/2 mai: sunt angajaţi primii funcţionari ai Băncii – Miltiade Barbu, Alexandru Ştefănescu, Constantin Apostol, Robert van Sanen, toţi absolvenţi ai Şcolii Comerciale Superioare din Bucureşti
• 22 mai/3 iunie: Principele Carol I promulgă Statutele Băncii Naţionale a României.
• 15–16 iulie/27–29 iulie: prima adunare generală a acţionarilor Băncii Naţionale. Se constituie Societatea Acţionarilor BNR. Banca Naţională era o societate în totalitate cu capital privat, dar avea prin lege dreptul de emisiune, avea monopol asupra emisiunii de bancnote, bilete la purtător, cum se numeau atunci. Au fost aleşi cei 4 directori şi 4 cenzori de către acţionari.
• 15/27 iulie: a fost instalat primul guvernator al BNR, Ion Câmpineanu.
• 24 iulie/5 august: se deschide Registrul de procese verbale al şedinţelor Consiliului General al BNR şi se întocmeşte procesul verbal cu nr. 1.
• 25 iulie/7 august: guvernatorul Câmpineanu îi adresează o scrisoare lui Eugeniu Carada, acesta se afla la Paris, prin care îl înştiinţează că au fost aprobate de Consiliul General al BNR contractele încheiate pentru fabricarea acţiunilor şi biletelor băncii, precum şi faptul că s-a admis imprimarea biletelor de bancă în ţară. Aceasta era prima şi cea mai importantă funcţie a BNR. În loc de circulaţie metalică, se instaura în România o circulaţie pe bază de bilete de credit, bancnotele BNR.
• 5/17 septembrie: se deschide Registrul de procese verbale al Consiliului de Administraţie al BNR. Putem spune că aceea este data când începe să se deruleze istoria internă a băncii.
• 9/21 septembrie: guvernatorul Câmpineanu solicită Consiliului General să aprobe ca biletele ipotecare aflate în rezerva Ministerului de Finanţe să fie preluate de BNR ca efecte ale sale (circulau în România titluri de stat prin care se finanţase războiul de independenţă din 1877).
• 19–24 noiembrie/1–6 decembrie: Consiliul General al Băncii dezbate şi aprobă pe articole Regulamentul interior.
• 26 noiembrie/8 decembrie: guvernatorul Câmpineanu pune în vedere Consiliului General că, pentru apropiata începere a operaţiunilor Băncii, trebuie fixate taxele sau, în cuvintele de astăzi, ratele de dobândă, ce se vor percepe pentru operaţiuni de scontare şi pentru împrumuturi. Consiliul General decide taxa oficială a scontului – 5%/ an, taxa de lombard – 6 %/an.
• 30 noiembrie/11 decembrie: este desemnat şeful sucursalei BNR din Craiova, în persoana lui Elefterie Corneti, şi funcţionarul principal în persoana lui Cristache Ştefănescu. Sosesc în ţară coletele cu hârtie filigranată confecţionată în Franţa. Această hârtie era necesară pentru imprimarea biletelor de bancă de 20 de lei, 100 de lei şi 1.000 de lei. Vă reamintesc că moneda de aur care circula în România acelor vremuri era polul de aur de 20 de lei.
• 1/13 decembrie: BNR îşi începe operaţiunile bancare.
• 5/17 decembrie: Consiliul de Administraţie aprobă primele cereri de cont curent cu facultatea de scont.
• 8/20 decembrie: este desemnat şeful sucursalei Iaşi în persoana lui Matei Ganea.
• 31 decembrie 1880/12 ianuarie 1881: cenzorii Alexandru Băicoianu şi Constantin Angelescu constată situaţia Băncii pe baza rapoartelor de inspecţie realizate la cele 7 servicii. S-a încheiat primul bilanţ al BNR, cel pe luna decembrie 1880. Potrivit acestuia, Banca înregistra 79.569 lei la cheltuieli şi 119.399 lei la venituri. Avea deci profit. A pornit cu dreptul. În luna ianuarie 1881 s-au tipărit primele bancnote ale BNR şi, practic, circulaţia monetară pe bază de hârtii la purtător şi creditarea economiei naţionale printr-o instituţie proprie au demarat în România.
O instituţie solidă, creată prin consens politic, după dezbateri aprinse
Procesul istoric care a dus la crearea Băncii Naţionale a României a fost unul îndelungat, conturat mai bine după 1848 şi intensificat odată cu Unirea Principatelor. A fost o naştere grea, dar a ieşit o instituţie solidă. După câştigarea independenţei, dezbaterile pe marginea formării unei Bănci Naţionale au intrat în linie dreaptă şi, în ciuda faptului că discuţiile au fost deseori furtunoase, s-a ajuns la consens politic.
Climatul era copt atunci când s-a depus în Parlamentul României legea pentru înfiinţarea Băncii Naţionale a României. Cuvintele rostite cu acel prilej de prim-ministrul I.C. Brătianu sunt ilustrative: „Posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei bănci naţionale, prin propunerea unui guvern conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii, şi pe cei care din propunere au făcut o realitate“. A fost una dintre dovezile de consens politic necesar, care a dus la formarea României moderne.
La aniversarea a 130 de ani de la înfiinţarea BNR lansăm două emisiuni numismatice. Prima este un triptic, o emisiune de trei monede din aur, argint şi tombak cuprat, Aniversarea a 130 de ani de la înfiinţarea BNR: 200 de lei de aur, gramaj 15,5 g; 10 lei de argint, gramaj de o uncie (31 grame); 1 leu de tombak cuprat. Pe avers găsim anul de emisiune „2010“, imaginea Palatului Nou al Băncii Naţionale a României, stema României, valoarea nominală („200 LEI“, „10 LEI“ sau „1 LEU“) şi inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“. Pe revers se poate vedea anul înfiinţării băncii centrale „1880“, imaginea Palatului Vechi al Băncii Naţionale a României, sigla BNR într-un scut ornamentat, încadrată de inscripţia „130 ANI“ şi inscripţia semicirculară „BANCA NATIONALA A ROMANIEI“.
A doua emisiune este o monedă de aur dedicată lui Eugeniu Carada, ctitorul BNR, de 100 de lei, 6,4 g. Am considerat că gramajul polului românesc (moneda de aur de 20 lei) este potrivit pentru emisiunea prin care îl omagiem pe ctitorul BNR. Polul românesc avea acelaşi gramaj, în aur fin, de fapt 900 la 1.000, 22 de carate din 24. Era gramajul napoleonului francez, 20 de franci francezi. Pe aversul monedei se află inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“, stema României şi valoarea nominală „100 LEI“, imaginea Palatului Vechi al Băncii Naţionale a României şi anul de emisiune „2010“, iar pe revers, portretul lui Eugeniu Carada înconjurat de inscripţiile circulare „EUGENIU CARADA“ şi „CTITORUL BANCII NATIONALE A ROMANIEI“, iar în dreapta portretului, anii „1836“ şi „1910“.
Am lansat şi o emisiune filatelică, tot cu Eugeniu Carada. O veţi vedea în Galeria Guvernatorilor, care se deschide astăzi publicului larg. Îi mulţumesc doamnei Cristina Popescu, ne-a onorat din nou cu o adevărată operă de artă. Dedicăm această emisiune ilustrului Carada, căruia îi datorăm prestigiul de care se bucură astăzi sistemul monetar şi bancar românesc.
Tot cu ocazia acestei aniversări lansăm broşura Guvernatorii Băncii Naţionale a României de la 1880–1952 şi deschidem în Palatul Vechi al BNR, recent restaurat, Galeria Guvernatorilor. Tablourile guvernatorilor expuse în Galerie sunt opere ale unor maeştri ai picturii române: Camil Ressu, Eustaţiu Stoenescu, Sachia Popescu şi Alin Iordache. Lipsesc portretele guvernatorilor Constantin Tătăranu, Aurel Vijoli, Petre Bălăceanu şi Coloman Maioreanu, acestea sunt în execuţie şi vor completa curând Galeria.
Banca Naţională a avut şansa să fie condusă de guvernatori destoinici, patrioţi şi cu deosebire profesionişti. Iată ce spunea Legea din 1880 privind statutele Băncii Naţionale, legat de guvernatori: să fie român, să fie numit de guvern, pentru o perioadă de 5 ani, să deţină minimum 40 de acţiuni ale Băncii şi să locuiască în Bucureşti în clădirea Băncii (guvernatorul era răspunzător de integritatea tezaurului).
Eugeniu Carada – cel mai puţin cunoscut dintre fondatorii României moderne
Fondatorului Băncii Naţionale a României – Eugeniu Carada – îi vom dedica în toamnă un întreg seminar. Până atunci, câteva cuvinte despre cel ce este, probabil, cel mai puţin cunoscut dintre fondatorii României moderne. Acest om a stat mai tot mereu în spate, dar a fost extrem de eficient.
Carada este principalul autor al Constituţiei din 1866, redactată pe model belgian. Împreună cu Brătianu l-a adus în ţară pe Principele Carol.
Un adevărat general de intendenţă, Carada s-a implicat în procesul de aprovizionare a armatei române care trecuse Dunărea în 1877.
A organizat şi ajutat mişcarea românilor din afara Vechiului Regat, din Transilvania, Basarabia, din Balcani. Pe listele lui de finanţare îi găsim, de exemplu, pe Iuliu Maniu sau A.C. Cuza.
A jucat un rol esenţial în procesul de înfiinţare, apoi de funcţionare şi consolidare a Băncii Naţionale a României. Practic a condus Banca timp de aproape trei decenii până la moartea sa, în 1910, refuzând în mod repetat funcţia de guvernator. Reputaţia şi influenţa pe care o avea, împreună cu profesionalismul i-au permis să conducă Banca din locul de secund.
Este unul dintre cel mai puţin cunoscuţi economişti români, cu toate că el a fost pionierul înfiinţării creditului bancar într-o Românie care, în 1880, nu ştia să lucreze cu instrumentele de credit. A scris puţin în acest domeniu, dar a muncit mult în formarea reţelei de sucursale a BNR şi formarea de specialişti care au populat aceste sucursale şi care au dat naştere creditului bancar.
Originea lui a fost mult discutată. Un nepot de soră, Theodorian Carada, lămureşte această chestiune într-o carte apărută în 1921. Citez: „Tatăl lui era serdarul Nicolae Carada, unul dintre fruntaşii Societăţii Craiovene dintre 1830–1851, magistrat integru şi hotarnic neîntrecut, era printre cei mai aproape lui Barbu Vodă Ştirbei.
Despre activitatea lui ca magistrat povesteşte prof. Strejeanu într-un articol din «Revista Culturală», care apărea la Craiova în 1918, iar despre hotărniciile lui Nicolae Carada, Demetrescu, într-un alt articol care a apărut în «Universul» pe la 1913. Acest istoric credea că serdarul ar fi fost român macedonean. Dar se înşală. El era român bucureştean neaoş, ce-şi avea casele în zona mahalalei Izvorului, încă de la începutul sec. XVIII-lea. Înaintaşii lui au fost polcovnici, căpitani de dorobanţi ori logofeţi de Divan. Deci, după tată, se pare că era bucureştean. După mamă, Eugeniu Carada era oltean curat. Mama lui era o Slăvitească, din neamul Slăviteştilor, iar Slăviteştii sunt un neam de boieri vechi şi însemnaţi, ce dăinuiau încă din sec. XV-XVI printre fruntaşii boierimii vâlcene. Aveau moşie în zona Băbenilor, între Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, satul se numeşte şi acum Slăviteşti.“
Vieţile guvernatorilor
Primul guvernator al BNR a fost Ioan Câmpineanu (1880–1882 şi apoi în 1888). Născut la Bucureşti, în 1841, este fiul colonelului Ion Câmpineanu, participant la Revoluţia din 1848, unul dintre inspiratorii programului revoluţionar. Licenţiat în Drept la Paris, de mai multe ori ministru în guvernele liberale, şi-a legat numele de începuturile activităţii BNR alături de Carada. A participat activ la organizarea instituţiei, la confecţionarea primelor bilete de bancă – el era la Bucureşti, Carada în Franţa –, a cecurilor, a acţiunilor şi sigiliilor, la completarea schemelor de personal, la desemnarea directorilor sucursalelor, întocmirea Regulamentului interior, fixarea taxei scontului şi a lombardului, deschiderea conturilor curente cu facultate de scont şi la încurajarea scontului comercial. Numele lui este legat şi de lansarea proiectului privind Palatul Vechi, construit între 1882–1886 sub îndrumarea lui Carada. A murit la Bucureşti, la 25 noiembrie 1888, este înmormântat la Bellu.
Anton Carp, al doilea guvernator al BNR, este şi cel mai longeviv, dacă îi adunăm toate mandatele: de 5 ori guvernator, în total 19 ani. A fost guvernator din 1882 până în 88, din 88–90, din 95–99, 1905–1907, 1909–1914. S-a născut la Buzău, la 21 ianuarie 1849. A fost licenţiat în Drept şi toată viaţa şi-a dedicat-o BNR. A fost la început director şi apoi a ajuns guvernator. Între realizările lui putem enumera apariţia conturilor curente pe depozite de titlu aur, argint şi monede străine; sprijinirea activităţii bancare, comerciale şi agricole a ţării, extinderea reţelei BNR în Vechiul Regat; el a fost cel care a contribuit la crearea sucursalelor din Galaţi, Craiova, Iaşi, Brăila, acţiune finalizată în 1888. Era unul dintre apropiaţii lui Carada şi a urmărit cu atenţie procesul de construire a Palatului Vechi.
Al treilea guvernator, Theodor Rosetti, a ocupat funcţia de guvernator între 1890–1895. Născut la Iaşi, la 17 mai 1837, descendent al unei vechi familii boiereşti din Moldova, cu studii juridice la Viena şi Paris, unul dintre întemeietorii societăţii Junimea. Membru al Partidului Conservator, de mai multe ori preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru. A avut norocul să vadă cele două mari Uniri ale românilor, cea din 1859 şi cea din 1918. Este unul dintre guvernatorii care în tot ce a scris a făcut elogiul muncii. („Pentru muncă, împotriva blazării, scepticismului şi cinismului“). De activitatea guvernatorului Rosetti sunt legate desfăşurarea şi finalizarea negocierilor dintre BNR şi statul român cu privire la schimbarea sistemului monetar bimetalic (aur-argint) şi introducerea monometalismului aur. A contribuit la înfiinţarea Băncii Agricole cu sprijinul BNR. A murit la Bucureşti, la 17 iulie 1923.
Theodor Ştefănescu, născut la Bucureşti, în 1849, într-o familie de comercianţi, a urmat cursurile Şcolii Comerciale din Bucureşti, cea care a devenit Înalta Academie de Studii Comerciale. Vechi funcţionar al BNR, de la înfiinţarea sa, a fost ales director de 7 ori şi a ajuns guvernator, prin delegaţie, între 1907–1909. Ca director, a coordonat activitatea contabilităţii generale, departament pe care l-a organizat după modelul Băncii Franţei (toată banca era organizată după modelul Băncii Franţei şi al Băncii Belgiei). Ulterior, o mare parte a activităţii sale a fost legată de catedra de Contabilitate din cadrul Şcolii Comerciale din Bucureşti, unde a fost titular până în 1901. În perioada de guvernanţă, 1907–1909, s-a preocupat de securizarea biletelor de bancă şi prevenirea falsificării şi a fost cel care în timpul crizei din 1907 a fost nevoit să crească taxa oficială a scontului. A murit la Bucureşti, la 19 noiembrie 1909.
Mihail Şutzu, o personalitate complexă, om de cultură, a fost guvernator între 18 noiembrie 1899 şi 31 decembrie 1904. S-a născut la Bucureşti, la 17 februarie 1841. Era inginer, absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris. Rămâne în istorie ca un mare colecţionar de monede şi antichităţi, preşedinte al Societăţii Numismatice Române şi membru al Academiei Române. Studiile sale numismatice au fost publicate în revistele de specialitate la Bucureşti, Paris, Bruxelles. Ca guvernator, a condus negocierile cu Ministerul Finanţelor, în urma cărora, prin încheierea unei convenţii, începând cu 1 ianuarie 1901, au fost modificate legea de organizare a Băncii şi statutele sale, adaptate la monometalismul – aur. Tot el a rămas în istoria BNR pentru că a redus acoperirea în aur a bancnotelor de la 40% la 33%. A murit la Bucureşti, la 3 iulie 1933.
Ioan Bibicescu a fost viceguvernator între 1914–1916 şi guvernator din 11 decembrie 1916 până în 1921. Este născut la Turnu Severin, la 20 noiembrie 1848. Avea studii juridice, a lucrat cu Carada şi cu Rosetti la Românul. Personalitate dinamică şi complexă, a făcut ziaristică, literatură, administraţie, politică, finanţe.
A guvernat într-o perioadă de mari încercări, în condiţiile primului război mondial, când a sprijinit pe toate căile efortul militar al României. Vorba lui era următoarea: „Cine dă la timp dă de două ori“. BNR, deşi era entitate privată, a acordat statului român mai multe împrumuturi pentru a finanţa efortul de război. În 1916, sediul central al Băncii a fost evacuat (la Iaşi), iar rezerva de aur a fost trimisă spre depozitare la Kremlin, sub garanţia guvernului imperial rus (92 de tone aur, o cantitate mare pentru o ţară mică, la acea vreme). Tezaurul de aur al Băncii Naţionale a rămas la Moscova.
După încheierea primului război mondial, tot de numele lui Bibicescu se leagă efortul de unificare monetară, condus până în 1921, când şi-a încheiat mandatul. A rămas în bancă director până la moartea sa, în 1924. Este înmormântat la Turnu Severin.
Mihai Oromolu a fost guvernator din 1 ianuarie 1922 până la 31 decembrie 1926. S-a născut la Rm. Vâlcea, pe 28 februarie 1875. Este licenţiat în Drept la Paris, a fost magistrat şi, succesiv, membru al partidelor Conservator, Conservator Democrat, Naţional Liberal.
De activitatea sa ca guvernator sunt legate recuperarea depozitului în aur, aflat la Reichsbank. În iunie 1925, statul român a redevenit acţionar al BNR, participând cu 1/3 din capital. După terminarea mandatului de guvernator, Mihai Oromolu a fost conducător la Creditul Industrial, membru al Consiliului Superior al Agriculturii şi, în timpul celui de-al doilea război mondial, preşedinte al Asociaţiei Amicii Americii. A murit la Bucureşti, la 30 martie 1945.
Dimitrie Burillianu a fost guvernator în perioada 1 ianuarie 1927–9 martie 1931. S-a născut la Turnu Severin, în 1878. Era licenţiat în Drept şi diplomat al Înaltei Şcoli de Ştiinţe Politice din Paris. Este cel care a guvernat Banca în perioada împrumutului de stabilizare monetară din 1929. Guvernatorul Burillianu a înfiinţat Serviciul Studii şi a contribuit la editarea unui buletin lunar de informare şi documentare în limbile română şi franceză. A extins relaţiile BNR pe plan internaţional; România a fost membru fondator al Băncii Reglementelor Internaţionale, devenită după război banca băncilor centrale. Un moment interesant din viaţa lui este legat de faptul că s-a certat cu guvernul, întrucât nu a acceptat ca la al doilea împrumut de stabilizare să mai avem un consilier financiar străin. A fost destituit. A atacat în justiţie decizia guvernului, obţinînd repunerea în funcţie la 8 iulie 1931, dar sentinţa nu a fost aplicată şi nici el nu a vrut să revină la Banca Naţională.
Burillianu este unul dintre guvernatorii BNR care a plătit cu viaţa instaurarea regimului comunist. A fost arestat în noaptea de 5–6 mai 1950 şi a murit la Sighet în 1954.
Mihail Manoilescu a fost guvernator al BNR în perioada 14 iulie 1931–27 noiembrie 1931. S-a născut la Tecuci, în 1881. Absolvent cu titlul de inginer al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Alături de Nicolas Georgescu Roengen, este cel mai cunoscut economist român în străinătate. Lucrările sale legate de teoria avantajelor comparative într-o formă avansată (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional – 1929) şi despre corporatism (Doctrina corporatismului integral şi pur – 1934), traduse în mai multe limbi, au fost des citate în epocă. Teoriile lui, care promovau ideea industrializării în ţările mai puţin dezvoltate, au fost promovate în ţările latino-americane, în special în Brazilia.
Ca guvernator a rămas în istorie prin faptul că s-a opus dorinţei Regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin intervenţia BNR. Această atitudine l-a împins spre destituirea din funcţie. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost unul dintre cei mai prigoniţi guvernatori ai Băncii Naţionale. Neşansa lui a fost să fie ministru de Externe în momentul Dictatului de la Viena. A fost arestat în mod repetat, imediat după 23 august 1944, a făcut lungi perioade de detenţie în condiţii extrem de precare. A murit la Sighet, în anul 1950.
Constantin Angelescu a fost de mai multe ori guvernator al BNR, în mai multe perioade dificile: după 1930, între 9 martie 1931–10 iunie 1931; 27 noiembrie 1931–3 februarie 1934 şi 1 aprilie 1944–30 septembrie 1944. Licenţiat în Drept al Universităţii din Bucureşti s-a afirmat în viaţa politică a României fiind pe rând membru în partidele Conservator Democrat şi Naţional Ţărănesc.
Mandatele sale la conducerea instituţiei au fost marcate de criza financiară internaţională, ani de restricţii valutare şi comerciale, apoi de războiul mondial. Pe vremea lui s-a introdus monopolul BNR asupra comerţului cu aur şi devize. Tot de numele lui e legat efortul de a salva tezaurul BNR (în 1944 Banca avea 240 de tone aur, cea mai mare rezervă de aur din istoria Băncii). În timpul ultimului mandat al guvernatorului Angelescu, tezaurul de aur a fost ascuns la Mănăstirea Tismana. Tot de numele guvernatorului Angelescu mai este legată realizarea construcţiei care adăposteşte Accademia di Romania, din Roma, apoi semnarea actului de donare a acestei clădiri către statul român. În 1950, autorităţile comuniste l-au arestat împreună cu mai mulţi foşti demnitari, a fost închis la Sighet, a avut domiciliu forţat în Bărăgan. A murit la Bucureşti, în 1973.
Grigore Dimitrescu a fost guvernator între 3 februarie 1934 şi 26 iulie 1935. Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, a fost iniţial magistrat. S-a născut la Ploieşti, în 1882. A fost doctor în Drept, Economie şi Finanţe la Paris. Şi-a început cariera universitară în 1907, la 25 de ani, ca profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iaşi. În perioada lui a apărut Legea pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă, a luat fiinţă Consiliul Superior Bancar. A fost prigonit, apoi întemniţat la Sighet, unde a murit în 1955.
Dumitru (Mitiţă) Constantinescu este cel care a început construcţia Palatului Nou, împreună cu Radu Dudescu, arhitectul de atunci al Băncii. Născut la Bucureşti, la 20 octombrie 1890, participant la primul război mondial ca ofiţer de infanterie; grav rănit în bătălia de la Argeş, a fost luat prizonier şi internat în lagărul de la Spandau, în Germania. După război a desfăşurat o prodigioasă activitate politică. A fost doctor în Drept şi Ştiinţe Economice la Paris, a fost membru important al Partidului Naţional Liberal, al Directoratului Frontului Renaşterii Naţionale. A fost ministru al Industriei şi Comerţului, ministru de Finanţe şi al Economiei.
De activitatea sa de guvernator, în perioada 23 septembrie 1935–17 septembrie 1940, se leagă în special îmbunătăţiri şi modificări ale legilor bancare şi ale Legii BNR, precum şi înfiinţarea mai multor instituţii de creditare, precum Institutul Naţional de Credit Agricol, Institutul Naţional de Credit Meşteşugăresc, Institutul Naţional de Credit Aurifer şi Metalifer. De asemenea, el a lansat colecţia „Biblioteca monetară, economică şi financiară“, devenită acum Biblioteca Băncii Naţionale.
Alexandru Ottulescu, guvernator al Băncii Naţionale între 17 septembrie 1940–1 aprilie 1944, s-a născut la Bucureşti, în 1881. Licenţiat în Drept la Universitatea din Bucureşti, a fost unul dintre cei mai buni avocaţi specializaţi în problemele financiar-bancare. A fost, de asemenea, membru în Consiliul Superior Bancar şi consilier juridic al BNR. Epoca lui, epoca războiului, a impus măsuri excepţionale, printre acestea: restrângerea activităţii în limita noilor frontiere; finanţarea cheltuielilor generate de purtarea războiului; susţinerea prin credite a producţiei agricole prin înfiinţarea Caselor Ţărăneşti de Împrumut şi Economie; creditarea industriei de război. După eliberarea Basarabiei, a dispus înlocuirea rublelor puse în circulaţie de autorităţile sovietice cu bancnotele BNR (1941–44). Era caracterizat drept integru, inteligenţă sclipitoare, ajutat de o temeinică pregătire. El a negociat toate contractele de livrare de petrol către Germania, plătite în aur. Pe vremea lui, rezerva în aur, cum am spus, a ajuns la nivelul istoric de circa 240 tone. El a fost cel care, împreună cu predecesorul, a ajutat la toate negocierile legate de transferul aurului polonez, la începutul primului război mondial, şi salvarea acestuia prin portul Constanţa. Ottulescu a murit la 15 mai 1944, la Bucureşti.
Ion Lapedatu este primul ardelean care a ajuns guvernator al BNR. Din 1928 a fost director al Băncii Naţionale, ulterior viceguvernator şi, în perioada 30 septembrie 1944–14 martie 1945, guvernator. S-a născut la Cernat, judeţul Braşov, la 15 septembrie 1876. A absolvit Şcoala Comercială Superioară din Braşov şi cursurile Universităţii din Budapesta. A fost o personalitate complexă. A participat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. A fost ministru de Finanţe, profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. A devenit membru de onoare al Academiei Române în 1936. Perioada lui a fost grea, a constat în continuarea susţinerii efortului de război şi de plata obligaţiilor rezultate din Convenţia de armistiţiu. A încercat să facă unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a banilor de război emişi de armata sovietică. A trebuit să facă faţă procesului de devalorizare a leului. Este un martir. Mai întâi şi-a pierdut fratele la Sighet, Alexandru Lapedatu, decedat în 1950, apoi a intrat sub toate persecuţiile regimului comunist. În 48 i-a fost retrasă şi calitatea de membru de onoare al Academiei. A fost reabilitat de Academia Română în 1990. A murit la Bucureşti, în 24 martie 1951.
Constantin Tătăranu a fost guvernator în perioada 14 martie 1945–21 mai 1946. S-a născut la Râmnicu Sărat, la 5 noiembrie 1893. Doctor în Drept la Paris, a fost avocat, a făcut în general politică liberală. S-a numărat printre susţinătorii lui Gheorghe Tătărescu. Şi-a dat demisia din PNL atunci când partidul lui Tătărescu a intrat în Blocul Partidelor Democratice.
A fost guvernator într-o perioadă foarte grea: inflaţie galopantă. El este cel sub care s-a încercat temperarea inflaţiei şi, iarăşi, salvarea unei părţi a tezaurului de aur: moneda jubiliară „Ardealul Nostru“, cea care în istoria perioadei comuniste şi în memoria noastră a intrat sub numele de „cocoşei“. Emisiunea s-a numit „Trei Regi“ (Mihai Viteazul, Regele Ferdinand şi Regele Mihai), cei care au unificat România. A fost arestat în 1948 şi a murit la Sighet, în 1953.
Tiberiu Moşoiu, născut la Oradea, doctor în Drept la Bruxelles, profesor universitar, liberal, a făcut parte din gruparea disidentă liberală Gheorghe Tătărescu. A condus BNR între 21 mai 1946–8 noiembrie 1947. În vremea lui, la, 20 decembrie 1946, s-a etatizat Banca Naţională a României şi la 15 august 1947 s-a făcut reforma monetară.
De numele lui este legată bancnota cu cea mai mare denominare, cea de 5 milioane de lei. La sfârşitul anului 1947, după ce a fost destituit, i s-a impus domiciliu forţat şi a murit la 13 decembrie 1951, în judeţul Buzău.
Aurel Vijoli a fost guvernator în perioada comunistă, după 48 până în 1952. A parcurs toate treptele în Banca Naţională, de la funcţionar până la director şi apoi guvernator. A fost licenţiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, doctor în Drept. S-a angajat în Banca Naţională a României din august 1923. A fost: şef de secţie, inspector, şef de serviciu, administrator, viceguvernator şi guvernator. După naţionalizare el a aplicat politica economică promovată de Partidul Comunist. Au fost radiate bănci din registrul societăţilor bancare, ele putând fi reînscrise doar pe baza unei noi autorizaţii de funcţionare emisă de Curtea Superioară Bancară cu avizul BNR, care era bancă de stat. În 1948 au fost naţionalizate Societatea Naţională de Credit Industrial, Casa de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.
La 13 august 1948 a intrat în vigoare Legea pentru dizolvarea şi lichidarea întreprinderilor bancare şi a instituţiilor de credit. La 13 noiembrie 1948, Banca Naţională a României a devenit, prin lege, Banca de Stat a Republicii Populare Române, guvernatorul a devenit preşedinte al băncii şi adjunct al ministrului Finanţelor. Banca a fost subordonată total Ministerului de Finanţe şi s-au schimbat foarte multe lucruri. La reforma din 1952, Aurel Vijoli, împreună cu conducerea băncii şi cu aproape o treime dintre salariaţi, a fost acuzat de „sabotare a economiei naţionale“, arestat şi destituit.
Guvernatorul Vijoli a fost un foarte bun profesionist. După doi ani de arest a fost eliberat. Şi-a reluat activitatea la Institutul de Planificare. A fost numit după aceea şeful Catedrei de Circulaţie bănească şi credit la Academia de Studii Economice. La 19 martie 1957 a fost numit ministru de Finanţe, fiind păstrat în această funcţie până la pensionarea sa, în 1968. A murit la Bucureşti, la 1 iulie 1981.
Opresc aici prezentarea vieţii guvernatorilor.
După aceea, ştiţi bine ce a urmat: centralizare, planificare totală, economie închisă, subordonarea băncii de către Ministerul de Finanţe şi Planificare. Dar trebuie să spunem că Banca şi-a păstrat, într-o oarecare măsură, profesionalismul şi profesioniştii şi, cu toate că guvernatorii sau preşedinţii care au urmat n-au mai avut anvergura de altădată, aş spune că toţi au fost oameni care s-au străduit să-şi facă datoria.
Cred că e de datoria mea să închei menţionând numele celor care au condus Banca în perioada comunistă:
Anton Moisescu (1952–1953)
Petre Bălăceanu (1953–1956, apoi în 1957)
Marin Lupu (1956–1957, apoi 1957–1959)
Coloman Maioreanu (1959–1963)
Vasile Malinschi (1963–1977)
Vasile Răuţă (1977–1984)
Florea Dumitrescu (1984–1988)
Decebal Urdea (1988–1990).
De la domnul Decebal Urdea am preluat funcţia la 3 septembrie 1990. După ceremonialul de învestitură, domnul guvernator Decebal Urdea m-a rugat să-i acord 5 minute în cabinetul pe care dânsul îl părăsea şi eu îl preluam. A închis uşa. A devenit foarte emoţionat, a deschis fişetul pe care îl avea şi a scos un dosar învechit. Cu voce tremurândă, vădit emoţionat, mi-a înmânat un dosar şi mi-a spus: „Acestea sunt documentele originale ale tezaurului nostru; expediţia şi depozitarea tezaurului Băncii Naţionale la Moscova în timpul primului război mondial. Vă rog să ştiţi că dosarul s-a făcut în 1922 şi a fost predat din mână în mână de la un guvernator la altul. Îl preluaţi dumneavoastră, cu obligaţia să faceţi toate eforturile pentru a recupera tezaurul“. Eu l-am preluat.
Văzând cât de repede au trecut cei 20 de ani, mă gândesc că voi preda dosarul cu aceeaşi emoţie şi cu acelaşi îndemn următorului guvernator. Împreună cu spiritul celor care au condus această instituţie, sintetizat atât de bine în deviza lui Eugeniu Carada: „Pentru o Românie liberă, oricând, cu oricine, împotriva oricui“.
