Pe aceeași temă
Creaţia de până acum a lui George Virgil Stoenescu propune cel mai întins exerciţiu de versificaţie în formă fixă din literatura română. Constituie nu doar o ilustrare a puterii de construcţie: implică o voinţă de construcţie, care mobilizează esteticul pentru a conjura o realitate în mod vădit trans-estetică. Ea, această voinţă de construcţie, trebuie cumva chestionată. Ajuns în acest moment al creaţiei, după însumarea unui număr impresionant de volume, este poate nimerită o scrutare a realizărilor, nu din perspectiva mijloacelor, ci din aceea a scopurilor. Mijloacele sunt vizibile; scopurile, însă, au rămas ascunse, în ciuda unui soi de elocvenţă mută, care a însoţit mereu fiecare dintre volumele prezentate de George Virgil Stoenescu cititorului.
Care este cheia acestui solitar exerciţiu spiritual, fără precedent prin natura scopurilor, probabil fără urmaşi prin amploarea mijloacelor? Metoda mea de analiză se va strădui să pună la lucru chiar procedeele de construcţie (bănuite; ghicite) ale colosalului edificiu însuşi.
Cred că prima observaţie de la care trebuie plecat este constatarea simplului fapt că realizarea ideii urmărite cu tenacitate de către George Virgil Stoenescu în volumele sale presupune amploarea, vastitatea, colosalul. Dacă nu este colosală mărimea întreprinderii, sensul ei se pierde. De pildă, Ex, noul volum al lui George Virgil Stoenescu, este alcătuit din 600 de rondeluri. În sine, este deja o întreprindere uriaşă: poeţii compun plachete cu zece, douăzeci de rondeluri. Dar dacă ne gândim că acest volum apare în succesiunea altor zece, de dimensiuni comparabile, căpătăm o imagine a vastităţii întreprinderii. În fiecare volum, fiecare rondel este construit ca o obsesie ritmologică în două rime. De la un vers la altul, rimele se încrucişează, se întrepătrund şi se transmit, ca un lanţ genetic, de la fiecare rondel în parte la toate celelalte şi de la toate, prin revărsare, asupra fiecăruia în parte. Fiecare rondel întreţine cu toate celelalte o legătură dublă: de conţinut (prin obsesiile anumitor versuri ori frânturi de versuri, reluate identic în multe rondeluri şi străbătând toate volumele) şi de rezonanţă (prin difuziunea obsesivă a rimelor, care trece prin materia tuturor rondelurilor asemenea unei unde de rezonanţă). O enormă structură poetică este astfel edificată, pas cu pas, treaptă cu treaptă, vers cu vers, rimă cu rimă, rondel cu rondel. Prin vastitatea sa, acest munte de rime schimbă însăşi natura rimei, aşa cum piramida schimbă natura blocurilor de piatră din care e făcută. Blocurile se pierd în masa colosală a piramidei, încetând să mai contribuie prin relief la textura suprafeţei vizibile. De la distanţă, pare numai geometrie: un solid perfect, ales de Platon pentru a simboliza elementul foc, iar de Kepler pentru a reprezenta sfera celestă a planetei Jupiter. Acest colos de rime şi versuri trebuie înţeles ca o construcţie rituală, al cărei caracter voit colosal e căutat în vederea asemănării cu o piramidă. Aşa cum piramida era menită ascunderii şi păstrării Faraonului în vederea construirii imortalităţii sale, şi piramida de rime a lui George Virgil Stoenescu este edificată tot cu voinţa captării şi păstrării în stare de potenţială imortalitate a unui soi de „rege ascuns“, pe care uriaşa construcţie de rondeluri îl captează, păstrează şi ascunde. Vom vedea mai jos care este identitatea acestui „rege ascuns“.
A doua observaţie priveşte modul în care elementul ritmic, ritmologic şi numerologic construieşte sensul pe care masa colosală de rime îl captează, ascunde şi păstrează. Orice rimă creează un ritm, care pune în mişcare o vibraţie sonoră, care îşi realizează sensul numai în conjuncţie cu semnificaţia cuvintelor, care, la rândul ei, dacă ar fi lipsită de această vibraţie ritmică, ar fi lipsită de viaţă. Este ca în construcţia Golemului: în loc de inscripţia EMET, care înseamnă adevăr (şi pune în mişcare chiar lucrurile inanimate), ar rămâne, prin extragerea literei aleph (א), doar MET, care înseamnă mort (şi scoate din mişcare chiar şi fiinţele animate). Lăsate să străbată volumele, rimele lui George Virgil Stoenescu transportă obsesii sonore şi poartă anumite vibraţii numerice. Încrucişate, inepuizabile, repetitive, urmând o logică pe care o presimţi, căci autorul este un împătimit al rigorii, dar pe care nu o poţi identifica, deoarece Marii Arte, căreia îi este dedicat modelul, nu îi putem (re)cunoaşte bine nici măcar (re)numele. Rimele sale, prin abundenţa lor cornucopială, formează un labirint sonor obsesional, amprentat numeric şi marcat numerologic.
Fiecare rondel este subintitulat „obsesie“ într-o rimă ori alta. Întrebarea este: avem oare de-a face cu obsesia unui sens sau cu ritmurile unei incantaţii? Răspunsul e: amândouă. Tendinţa de a ne abandona incantaţiei atunci când sensul ne scapă ori e prea prezent este la fel de veche precum religiile de misterii. Absenţa şi prezenţa, în incantaţie, coincid. În mintea cântăreţului, însă, rămân deosebite. Sufletul nu e unificat prin muzică decât în extaz. Iar extazul nu unifică raţiunea, doar sensibilitatea, şi nu tot timpul, ci numai o vreme. Pentru realitatea raţională a sufletului, incantaţia nu poate transforma absenţa zeului într-o prezenţă. Sensul adoptă incantaţia pentru a-şi celebra prezenţa. În schimb, raţiunea care caută sensul adoptă ritmurile incantaţiei pentru a-i provoca venirea şi, deopotrivă, a-i masca absenţa. Incantaţia este o conjurare magică. Ceea ce justifică necesitatea recurgerii la ea este deopotrivă absenţa sensului şi setea disperată de el. Oriunde cuvântul devine incantaţie raţiunea acceptă că drumul până la sens este un labirint.
Or, conţinutul rondelurilor, precum şi ancadramentul lor foarte riguros, în fiecare din volumele lui George Virgil Stoenescu, sugerează în mod lipsit de echivoc că sensul există, e precis şi, în acelaşi timp, se află în afara referinţelor curente. Acest lucru, prin repetiţii semnificative şi marcaje numerologice, ne este semnalizat la tot pasul. Dar el rămâne, totuşi, un cifru. Cifrul are mereu nevoie de o cheie. Unde se află cheia? Nu în fiecare rondel în parte, ci în totalitatea lor în curs de constituire. Die Wahrheit ist das Ganze. De aceea nu putem interoga sensul decât cuprinzând cu vederea, panoramic, ansamblul. Ca piramidă colosală, pe de o parte, ca structură numerologică, pe de alta. Fiecare volum compus de Virgil Stoenescu este parte dintr-o construcţie de tip piramidă. Rimele, tropii, versurile identice, numerele reluate şi sintagmele preluate de la o obsesie în rime la alta formează un labirint pe care îl străbatem legaţi la ochi, ghidaţi numai de urechea care, în pletora de ritmuri încrucişate are la dispoziţie, ca marcaje, numai structurile numerologice ale construcţiei. Fără aceste marcaje subliminale, obsesive, cititorul se rătăceşte, aşa cum se rătăceşte, în labirintul culoarelor, jefuitorul de morminte care caută fără ghidaj extern camera mortuară a piramidei. În aceasta se află, alături de regele mort, comoara materială a imortalităţii (cea spirituală nu poate fi jefuită). Ce se află în „camera mortuară“ a piramidei construită cu atâta trudă, din mii şi mii de rondeluri, de George Virgil Stoenescu? Un „rege ascuns“, care are proprietatea că ascunderea sa este identică procedeelor prin care a fost captat şi păstrat în interiorul piramidei. Aceste procedee dau structura construcţiei şi sunt numerologice. În intenţia autorului, structura numerologică a construcţiei reflectă până la identitate vechea ordine a lumii, care, în zilele noastre, a devenit ordinea ascunsă a lumii vechi. Prin urmare, Regele din „camera mortuară“ a piramidei lui Stoenescu este vechea ordine a lumii.
Arhitectura numerologică a lumii
Care este, deci, înţelesul cărţii pe care o aveţi în mâini? Ce este „Ex“? Răspunsul vine din integrarea ei în ciclul celorlalte patru, care au precedat-o şi pe care le continuă, fără să le încheie: Dublul (2006), Geometria hazardului (2007), Babel (2008), Sol (2009) şi acum Ex (2010).
Dublul este cartea tuturor posibilităţilor combinatorice ale cărţilor de Tarot: arcanele mari şi arcanele mici (78); arcanele mari răsturnate şi arcanele mici răsturnate (78); antiarcanele mari şi antiarcanele mici (78); antiarcanele mari răsturnate şi antiarcanele mici răsturnate (78): în total 312 rondeluri, la care se mai adaugă două, un Prolog şi un Epilog. Procedeul de multiplicare este dubla oglindire sau dubla inversiune.
Geometria hazardului produce două sute patruzeci de aruncări ale zarului sub forma a două sute patruzeci de multiplicări ale unui acelaşi Rondel al hazardului, trecut prin succesiunea a patru vârste în descreştere (vârsta de aur, vârsta de argint, vârsta de bronz, vârsta de fier), reluate în oglindă în patru vârste în ascensiune, cu nume, în reflexie, schimbat. Nesfârşitele moduri ale întâmplării în coborâre corespund lui Déjà-vu în ascensiune; Geometria hazardului în coborâre corespunde lui Indiferent după cât timp în ascensiune; Stările posibile ale ordinii în dezordine în coborâre corespund lui Liber dar singur în ascensiune; iar O relaţie specială cu Dumnezeu din vârsta de fier a coborârii îi corespunde Un acum perpetuu numit timp din vârsta de fier a ascensiunii. Sunt patru „vârste“ descendente şi patru ascendente. Fiecare „vârstă“ e alcătuită din treizeci de rondeluri. O sută douăzeci de rondeluri pentru a coborî şi tot o sută douăzeci pentru a urca. O oglindire, o inversiune.
Babel este cartea celor şase sute douăsprezece rondeluri, dispuse în şapte cicluri şi o coda, compusă din două părţi, astfel. Primul ciclu este intitulat Babel, cu trei cicluri Babel, primele două cu 30 de rondeluri (Allegro; Affettuoso), iar ultimul cu 31 (Allegro), în total 91 de rondeluri. Al doilea ciclu este Ordo ab Chao, cu 40 de rondeluri. Al treilea ciclu este Deus meumque jus, cu 33 de rondeluri. Al patrulea este Cercuri sub lună, cu subciclurile Lună nouă, Primul pătrar, Lună plină, Ultimul pătrar, în total o sută de rondeluri (25 x 4). Al cincilea ciclu se intitulează Echinocţii şi solstiţii, având patru subcicluri, Echinocţiul de Primăvară, Solstiţiul de Vară, Echinocţiul de Toamnă, Solstiţiul de Iarnă, adică o sută de rondeluri (25 x 4 = 100). Al şaselea ciclu este intitulat Intermundii, cu patru subcicluri, În intermundii, Cazimi, Efectul Kolisko şi Calea arsă, adică o sută douăzeci de rondeluri (30 x 4 = 120). Al şaptelea ciclu este intitulat Zambezi, cu trei subcicluri: Zambezi (Allegro) (21), Institutul Cvadraturilor (Affettuoso) (20) şi Casa Poporului (Allegro) (21), adică 62 de rondeluri. La sfârşit, oarecum independent, avem ciclul Dincolo de turn: cântece de trecere (Adio şi n-am cuvinte la „Klinik am See“), cu două capitole, Pantacle (panta-klea) (33) şi Talismane (telesma) (33), în total 66 de rondeluri. Cartea Babel este deci construită din şase sute douăsprezece rondeluri, dispuse astfel: 91 + 40 + 33 + 100 + 100 + 120 + 62 + 66 = 612.
Volumul Sol este construit în patru părţi: Roza-vânturilor, Sol, Mediam Noctem şi Mediam Diem. Roza-vânturilor este alcătuită din patru părţi, fiecare de câte o sută cinci rondeluri: Est, Nord, Vest şi Sud (105 x 4 = 420). A doua parte, Sol, este
împărţită în patru capitole de câte treizeci şi trei de rondeluri fiecare: Orient, Nadir, Occident şi Zenit (33 x 4 = 132). Ultimele două părţi (Mediam Noctem şi Mediam Diem) sunt împărţite după numele orelor liturgice ale zilei, în câte patru secţiuni (2 x 4) a şase rondeluri fiecare: Matutini, Laudi, Prima şi Tertia; Sexta, Nona, Vesper şi Completa. În total, 600 de rondeluri, alcătuite din combinaţiile 105 x 4 = 420; 33 x 4 = 132; şi 6 x 4 x 2 = 48.
Volumul Ex are ca structură o succesiune de zece capitole: Ex, Rex, Quex, Xes, Ex-Rex, Queen-Ex, Ex-Rex-Quex, Quex-Ex-Rex, Xes-Ex-Quex şi Ex-Ex-Ex. Primele patru capitole conţin câte o sută cinci rondeluri fiecare, următoarele cinci câte treizeci şi trei, iar ultimul cincisprezece. în total, şase sute de rondeluri, cu următoarea structură: 105 x 4 + 33 x 5 + 15 = 420 + 165 + 15 = 600.
Dublul este alcătuit din toate cărţile Tarotului, luate de patru ori în inversiuni succesive, plus încă un rondel (Epilogul): 78 x 4 + 1 = 313. Acest număr este oglindit prin unitatea care îl despică în două, într-o oglindire perfectă. Suma teozofică a acestui număr este 3 + 1 + 3 = 7. Lama de Tarot este „Carul“ (VII), ultima din seria de şapte lame reprezentând secvenţa corespunzătoare sufletului apetitiv, al dorinţei. În lama numită „Le Chariot“, care urmează lamei „Lamoureux“ (VI), sufletul voinţei a ocupat locul indeciziilor dorinţei şi încearcă acum să domine autoritar „armăsarii“ sufletului, de care vorbea Platon în alegoria sufletului ca atelaj înaripat (Phaidros, 246 a-d; 253 c – 254 e). Imaginea geometrică a construcţiei „arcane“ vs. „arcane răsturnate“ şi. „antiarcane“ vs. „antiarcane răsturnate“ este oferită nu de inversiunea spaţială simplă, tipică pentru obiectele clasice tridimensionale, caracterizate prin mărimi vectoriale, ci de inversiunile complexe, cum sunt cele care caracterizează obiectele matematice numite spinori (asociate spinului). De pildă, pentru obiectele din fizica clasică, rotaţia cu 3600 lasă poziţia obiectului neschimbată (două inversiuni refac starea iniţială). Însă în mecanica cuantică, pentru un electron, de pildă, rotaţia particulei cu 3600 nu readuce particula la starea ei cuantică iniţială, ci la una identificată în toate privinţele cu aceasta, mai puţin faza ei, care este inversată. Ca să revină la starea iniţială, particula trebuie rotită cu 7200 (unghiurile de rotaţie depind de valoarea spinului particulei). Simetria obiectelor cuantice este mai complexă spaţial decât simetria obiectelor tridimensionale. Secvenţa „arcane“ vs. „arcane răsturnate“ şi „antiarcane“ vs. „antiarcane răsturnate“ sugerează acest lucru (deoarece antiarcana este o arcană răsturnată de două ori care nu se suprapune arcanei iniţiale).
Geometria hazardului este structurată pe o inversiune, cu 240 de trepte: 120 de trepte descendente vs. 120 de trepte ascendente. Ca imagine, este fie o literă „V“, fie duplicarea lui „I“. Avem, adică, fie cifra 5, fie cifra 2. Cinci este lama „Papei“, iar doi este lama „Papesei“. „Papa“ (V) şi „Papesa“ (II) reflectă cuplul de inversiune propus de construcţia acestei succesiuni de două sute patruzeci de rondeluri. Suma teozofică a numărului 240 este 6, care corespunde, în Tarot, lamei „Îndrăgostiţilor“ (VI). În lama „Îndrăgostiţilor“, puterile terestre ale dorinţei, care sunt oarbe, animă în mod imprevizibil facultăţile sufleteşti ale îndrăgostitului, care e pus să aleagă.
Cele 612 rondeluri care alcătuiesc cartea Babel propun o structură care nu mai poate fi ilustrată printr-o imagine geometrică. Turnul Babel este un labirint muzical de rime şi rondeluri. Simetriile sunt locale, nu mai sunt, ca în celelalte volume, generale. Nu are formă: are ritm. Şi o structură numerologică: 91 + 40 + 33 + 100 + 100 + 120 + 62 + 66 = 612. Reduse prin sumare teozofică, avem suma 1 + 4 + 6 + 1 + 1 + 3 + 8 + 12 = 36, care, încă o dată redusă, ne dă cifra 9. Nouă este şi numărul ciclurilor din Babel, dacă numărăm cele şapte cicluri şi admitem că ultima parte, coda, trebuie gândită ca fiind compusă din două cicluri independente. Atunci numărul ciclurilor cărţii Babel (7 + 2) este identic cu cifra rezultată din reducerea numerologică a tuturor rondelurilor din care structura turnului Babel a fost, poetic, construită (3 + 6). În Tarot, între Marile Arcane, cifra nouă (IX) corespunde lamei cunoscută sub numele de „Eremitul“, un alter ego al lui Hermes Trismegistul. În acest caz, sensul cărţii Babel este dat de o meditaţie ezoterică asupra acestei Mari Arcane.
Putem însă considera coda ca fiind un singur ciclu, caz în care numărul total al ciclurilor constructive din Babel este 7 + 1 = 8. Opt este numărul Marii Arcane a „Justiţiei“. Atunci tema de meditaţie propusă de „forma“ constructivă a cărţii Babel nu mai este singur „Eremitul“, ci conjuncţia acestuia cu lama „Justiţiei“: 8 (VIII) = IX, adică „Eremitul“ = „Justiţia“.
Privitor la „forma“ constructivă a cărţii Babel mai putem face o remarcă. Dacă interpretăm succesiunea părţilor volumului Babel ca fiind lame de Tarot, obţinem: „Babel“ (91) = „Roata norocului“ (9 + 1 = X); „Ordo ab Chao“ (40) = „Împăratul“ (4 + 0 = IV); „Deus meumque jus“ (33) = „Îndrăgostitul“ (3 + 3 = VI); „Cercuri sub Lună“ (100) = „Echinocţii şi solstiţii“ (100) = „Magicianul“ (1 + 0 + 0 = I); „Intermundii“ (12) = „Împărăteasa“ (1 + 2 = III); „Zambezi“ (62) = „Justiţia“ (6 + 2 = VIII); coda (66) = „Spânzuratul“ (6 + 6 = XII) sau „Împărăteasa“ (6 + 6 = 12 = 1 + 2 = III). Această succesiune poate fi interpretată ca un tiraj circular. Construcţia turnului Babel începe ca „Roata Norocului“ şi se încheie fie ca „Spânzuratul“, fie ca „Împărăteasa“.
Moartea sau viaţa, potrivit sorţii.
Concluzia cea mai importantă privind construcţia acestei cărţi de 612 rondeluri este că structura ei nu mai este spaţială, ci temporală, iar turnul care în trecut era menit să ţină unite Pământul cu Cerul printr-o axă spaţială a lumii, pornind de la o voinţă a oamenilor care voia să dispună după plac de Dumnezeu, acum devine, după noroc, o progresie ori regresie circulară, în timp, a desfăşurării vieţii. Timpul, exprimat în poem prin fazele lunii şi succesiunea anotimpurilor (ciclurile mediane: Cercuri sub Lună şi Echinocţii şi solstiţii), stă sub semnul Magicianului. Iar construcţia ca atare, stă fie sub semnul „Eremitului“, fie sub semnul egalităţii simbolice „Eremitul“ = „Justiţia“. Turnul înălţat odinioară spaţial devine acum, în lumea noastră, un labirint temporal. Existenţa bifurcaţiilor menţionate mai sus sugerează instabilitatea construcţiei, substanţa temporală din care e făcută construcţia noului turn Babel, un labirint de timp.
Volumul Sol este o construcţie din 600 de rondeluri, distribuite în următoarea structură: 105 x 4 (420) + 33 x 4 (132) + 2 x 24 (48). Primele două părţi ale volumului stau sub semnul unei ordonări spaţiale, impusă de simetria rozei vânturilor. Ultimele două părţi se află sub semnul timpului: ordinea este aceea a orelor rituale în ziua liturgică. Ciclul ordinii spaţiale se împlineşte în ciclul ordinii temporale. Deşi inegale ca număr de unităţi constructive (552 de rondeluri de ordine spaţială, faţă de 48 de rondeluri de ordine temporală), numerologic părţile de ordine spaţială sunt riguros echilibrate cu părţile de ordine temporală: 5 + 5 + 2 = 12, iar 4 + 8 = 12. Lama XII este „Spânzuratul“ sau, în sumă teozofică (1 + 2), „Împărăteasa“. Echivalenţa dintre formele de ordine spaţială şi temporală impune meditaţia asupra identităţii „Spânzuratul“ = „Împărăteasa“. Însă ordinea integrată a celor două registre de ordine impune meditaţia asupra unei simetrii senare. Într-adevăr, numărul redus al celor 600 de rondeluri este 6 (cartea „Îndrăgostitului“). Pe de altă parte, numerele reduse ale celor patru părţi sunt 4 + 2 = 6; 1 + 3 + 2 = 6; 1 + 2 = 3; 1+ 2 = 3. Ordinea spaţială este exprimată senar; ordinea temporală este exprimată ternar. Însă sinteza lor, în poezia lui Stoenescu, este tot senară. Deşi în volumul Sol spaţiul se dizolvă în timp, iar în volumul Babel ascensiunea spaţială este dispersată într-un labirint temporal, nu ternarul îşi impune structura, ci senarul.
Volumul Ex este alcătuit din 600 de rondeluri, a căror structură internă, distribuită pe un decan, este 105 x 4 + 33 x 5 + 15, adică, în reducere numerologică, 6 x 4 + 6 x 5 + 6 = 60 = 6. Structura dominantă a volumului Ex este senarul, semn, în poezia lui Stoenescu, a ordinii spaţiale. În logica Tarotului, şase este un număr perfect, numit şi numărul omului, deoarece omul a fost creat în ziua a şasea. Este un număr al ordinii şi al echilibrului, semn al frumuseţii, al dragostei şi al armoniei. Lama de Tarot care corespunde numărului VI este „Îndrăgostitul“. Pentru aceeaşi structură numerică a volumului (105 x 4 + 33 x 5 + 15), se poate obţine şi un alt decupaj: 420 + 165 + 15 = 600. În reducere numerologică, structura volumului este, atunci, 6, 12, 6, adică 6, 3, 6. În logica numerologică a lui Stoenescu, avem registrele de ordine spaţiu, timp, spaţiu. În desfăşurarea volumului Ex, ordinea temporală se naşte din ordinea spaţială, iar rezolvarea instabilităţii temporale se obţine prin resorbţia finală a timpului în spaţiu. Ordinea lumii este exprimată, la Virgil Stoenescu, printr-o arhitectură de tip „spaţiu – timp – spaţiu“. Analiza acestei structuri trebuie completată cu două observaţii.
Prima observaţie pleacă de la structura rondelurilor (105 x 4 + 33 x 5 + 15 = 600), care poate fi adusă, prin reducţie numerologică, la egalitatea simbolică 6 + 3 + 6 = 6. Aceasta este echivalentă cu formula 15 = 6. În limbajul Tarotului, XV = VI înseamnă că lama XV, „Diavolul“, trebuie gândită în conjuncţie cu lama VI, „Îndrăgostitul“. Tema meditaţiei impusă de această arhitectură a lumii bine ordonate este „Diavolul“ = „Îndrăgostitul“.
A doua observaţie (făcută de Virgil Stoenescu într-o discuţie privată) se referă la construcţiile numerologice bazate pe senar (cifra 6), care, cum am văzut, exprimă ordinea spaţială a lumii. Ca poet-constructor, Stoenescu şi-a pus întrebarea la ce combinaţii ar fi putut recurge pentru a încifra în numărul rondelurilor de construcţie structura senară? Dintre combinaţiile accesibile posibilităţii umane de a construi, 6000 de unităţi poetice de construcţie este deja ceva uriaş, dincolo de posibilităţi, dacă ne gândim că cele cinci volume analizate aici însumează, în toată urieşenia lor, abia 2366 de unităţi poetice de construcţie (314 + 240 + 612 + 600 + 600). Ne putem, prin urmare, opri la numărul 6000. Atunci, matematic vorbind, nu există decât 15 posibilităţi de a construi numere reductibile la senar prin sumare teozofică:
(1) 24, însemnând 2 + 4 sau 4 x 6, cu 6 = 6.
(2) 60, însemnând 6 + 0 sau 4 x 15, cu 1 + 5 = 6.
(3) 132, însemnând 1 + 3 + 2 sau 4 x 33, cu 3 + 3 = 6.
(4) 204, însemnând 2 + 0 + 4 sau 4 x 51, cu 5 + 1 = 6.
(5) 240, însemnând 2 + 4 + 0 sau 4 x 60, cu 6 + 0 = 6.
(6) 420, însemnând 4 + 2 + 0 sau 4 x 105, cu 1 + 0 + 5 =6.
(7) 600, însemnând 6 + 0 +0 sau 4 x 150, cu 1 + 5 + 0 = 6.
(8) 1212, însemnând 1 + 2 + 1 + 2 sau 4 x 303, cu 3 + 0 + 3 = 6.
(9) 1320, însemnând 1 + 3 + 2 + 0 sau 4 x 330, cu 3 + 3 + 0 = 6.
(10) 2004, însemnând 2 + 0 + 0 + 4 sau 4 x 501, cu 5 + 0 + 1 = 6.
(11) 2040, însemnând 2 + 0 + 4 + 0 sau 4 x 510, cu 5 + 1 + 0 = 6.
(12) 2400, însemnând 2 + 4 + 0 + 0 sau 4 x 600, cu 6 + 0 + 0 = 6.
(13) 4020, însemnând 4 + 0 + 2 + 0 sau 4 x 1005, cu 1 + 0 + 0 + 5 = 6.
(14) 4200, însemnând 4 + 2 + 0 + 0 sau 4 x 1050, cu 1 + 0 + 5 + 0 = 6.
(15) 6000, însemnând 6 + 0 + 0 + 0 sau 4 x 1500, cu 1 + 5 + 0 + 0 = 6.
Cele 15 posibilităţi de construcţie a senarului ne trimit la a XV-a lamă a Tarotului, Marea Arcană „Diavolul“. În mod surprinzător, totalitatea combinaţiilor de ordine sunt cuprinse în figura enigmatică şi înfricoşătoare a Diavolului.
Astfel, amândouă observaţiile ne conduc la aceeaşi constatare: din structura unei ordini a lumii bazate pe o arhitectură de tip „spaţiu – timp – spaţiu“ figura Diavolului face parte în mod necesar. E important să înţelegem că această concluzie este dedusă din însuşi principiul de construcţie al volumelor. Ţine prin urmare de rigoarea acestei impresionante construcţii ritmologice faptul că, şi din punct de vedere numerologic, arcana „Diavolul“ (15) poate fi analizată în datele numerice ale arcanei „Îndrăgostitul“ (6). Într-adevăr, reducţia numerologică ne arată că 15 = 1 + 5 = 6. Concluzia este următoarea: când ordinea lumii este exprimată, aşa cum se întâmplă la Virgil Stoenescu, printr-o structură de tip „spaţiu – timp – spaţiu“ (senar – ternar – senar), atunci cu necesitate arhitectura umană care face posibilă exprimarea poetică a acestei lumi bine ordonate este egalitatea simbolică „Diavolul“ = „Îndrăgostitul“. Acesta este cifrul lumii noastre. Aceasta este, potrivit consecinţelor principiilor constructive adoptate de George Virgil Stoenescu, meditaţia ezoterică a lumii moderne.
Problema conjuncţiei Diavolului cu Îndrăgostitul
Să ne amintim că, în interpretarea constructivă a poemului-piramidă, ordinea pierdută a lumii este configurată în chiar principiile sale de construcţie. Aceasta înseamnă că, în concepţia lui George Virgil Stoenescu, egalitatea simbolică „Diavolul“ = „Îndrăgostitul“ descrie deopotrivă atât cifrul lumii moderne, cât şi cheia prin care modernii pot accesa „regele ascuns“, adică ordinea pierdută a lumii. Meditaţia ezoterică pe care ne-o propun aceste volume nu este o afirmaţie simplă, de genul „Scoaterea regelui ascuns din starea sa de ascundere se face prin scoaterea din camera mortuară a vechii ordini a lumii“.
Această afirmaţie banală este categoric descurajată de metoda însăşi prin care a fost construit poemul-piramidă. Vechea ordine a lumii poate fi scoasă din camera mortuară (i.e., din starea de ascundere) numai printr-o meditaţie ezoterică orientată de punerea în faţa minţii şi aducerea în interiorul inimii a egalităţii simbolice „Diavolul” = „Îndrăgostitul“. Aşa rezultă din structura descifrată în structura poemului. Din starea de ascundere nu se iese prin „scoatere“ ori prin „dezvăluire“ ori prin „demascare“. Ci altfel. Oricare ar fi „felul“, altfel decât el.
Voi schiţa în încheiere interpretarea-cadru a datelor problemei puse de George Virgil Stoenescu. Voi urma ghidajul oferit de un autor care a dorit să-şi păstreze anonimatul: Méditations sur les 22 arcanes majeurs du Tarot, par un Auteur qui a voulu conserver lanonymat; Avant-propos de Hans Urs von Balthasar (Nouvelle édition, Aubier, 1980; 1984).
„Diavolul“ figurat în tema arcanei a XV-a nu se referă la spiritele care aparţin ierarhiilor de stânga, care sunt entităţi ale „justiţiei stricte“, „literale“, „lipsite de orice îndurare“, a căror menire ordonată este să acuze, să pună la încercare, să funcţioneze ca martori ai acuzării (în interiorul unei ordini care nu este pusă în discuţie prin acţiunea lor – cartea lui Iov este o ilustrare clară a acestei meniri). „Diavolul“ din tema arcanei a XV-a se referă la demonii generaţi de imaginaţia individuală ori colectivă a oamenilor şi care, după generare, îşi înrobesc şi dezumanizează creatorii (voluntari ori involuntari). Cine contemplă cu atenţie figurile umane ale lamei XV poate constata atât înrobirea, cât şi dezumanizarea lor.
Citită corect, această Mare Arcană constituie un avertisment: ea ne spune că stă în puterea noastră de a genera demoni, dar că scapă complet îndemânării noastre uzuale stăpânirea acestora, potrivit intenţiilor iniţiale cu care au fost creaţi. Pe de altă parte, binele veritabil nu combate niciodată răul printr-o acţiune distructivă. Binele nu este răul pus în slujba binelui. Adevărul nu rezultă din negare, nici atunci când ceea ce este negat este răul ori minciuna. A nega nu este o faptă din registrul binelui, deoarece negaţia coagulează, în timp ce binele dizolvă învârtoşările – el străbate lumea strălucind, aşa cum lumina înlătură, prin simpla sa prezenţă, întunericul. Binele are proprietatea de a face răul să reculeze din faţa sa, prin simpla sa prezenţă. Binele, altfel spus, nu este o tehnică şi nu poate fi transformat în tehnologie, decât transformându-l, pe nesimţite şi în mod ineluctabil, în rău. Binele nu poate fi organizat, ci doar practicat. La fel, tradiţia nu poate fi instaurată cu forţa „binelui“ şi nici impusă prin legi oricât de „bune“: ea poate fi trăită potrivit adevărului, caz în care ea pur şi simplu este, sau ratată prin instituţionalizare, caz în care adevărata tradiţie este înlocuită în mod inexorabil cu o coagulare întunecată a ei, care îşi măsoară puterea asupra lumii prin numărul victimelor pe care le face pentru a şi-o conserva. Meditaţia asupra lamei XV avertizează împotriva demonilor creaţi de oameni şi de colectivităţi umane pentru a face binele şi mai binele: aceasta este fabula modernităţii şi, în acelaşi timp, sugestia asupra graniţelor veritabile dintre bine şi rău.
Cât priveşte arcana „Îndrăgostitul“, tema acesteia este în mod explicit discernământul alegerii şi, în mod implicit, castitatea. În mod ascuns, tema arcanei „Îndrăgostitul“ rezumă temele precedentelor două arcane, arcanele „Împăratul“ (IV) şi „Papa“ (V), cărora le este, în acelaşi timp, o secretă împlinire. Tema arcanei „Împăratul“ pune în discuţie jurământul de supunere, iar tema arcanei „Papa“ (re)aminteşte necesitatea jurământului de sărăcie. Supunerea şi sărăcia, împreună cu castitatea, reprezintă cele trei jurăminte esenţiale ale monahului. Ce este monahul? Este omul care a reintegrat în fiinţa sa muritoare unitatea originară omului. Toate cele trei jurăminte îşi au rădăcina în amintirea Paradisului şi îşi trag forţa din nostalgia omului viu faţă de viaţa de dinaintea Căderii. În ele respiră, însetată, nostalgia Paradisului. În Paradis, omul se afla unit cu Dumnezeu (de unde supunerea faţă de Cel care este în mult mai mare măsură eu decât eu-însumi); acolo omul poseda totul, în mod integral şi nemijlocit (de unde sărăcia prin care starea actuală a omului marchează alungarea sa din paradis); numai acolo bărbatul trăia cu femeia într-o stare de comuniune care făcea din însoţitoarea sa deopotrivă femeie, soţie, prietenă, soră şi mamă (de unde regimul castităţii, singurul care mai permite, azi, această simultaneitate nepăcătoasă a funcţiilor). Paradisul mai poate fi reintegrat, în condiţia actuală a omului, numai sub semnul şi în registrul realizării supunerii, sărăciei şi castităţii. Acesta este sensul practic al Marii Arcane a „Îndrăgostitului“. Este paradisul, din care am fost alungaţi: după, urmează inevitabilitatea alegerii.
La origine, omul trăia unitatea. Unitatea, cum am văzut, însemna castitate. La ieşirea din unitate, omul descoperă autonomia părţilor în care s-a spart lumea şi, odată cu ea, şi sinele său explodat. Autonomie înseamnă separare, iar separare înseamnă alegere. Spargerea unităţii care constituia castitatea face inevitabilă descoperire impudorii. Impudoare înseamnă împărţire.
Când eşti împărţit între mai multe alegeri, castitatea nu mai poate fi nici măcar bine imaginată. În sens propriu, singurul orizont al împărţirii devine desfrâul. Când omul încetează de a mai fi monah, nu doar paradisul este pierdut, desfrâul a devenit deja condiţia de nedepăşit a alegerii. A alege între iubiri, înseamnă a practica desfrâul. Iar acest fapt, în mod straniu, tocmai el, abia el, face indispensabil discernământul. Discernământul este deopotrivă salvarea din promiscuitate şi condamnarea la ea. Este arma separării, dar şi scutul identificării. Este şi facultatea salvării, şi sigiliul căderii. Imposibilitatea castităţii e explicată prin realitatea Căderii; posibilitatea castităţii este dată de iubire: iar iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.
Pe lama Marii Arcane Senare este figurat un bărbat tânăr, de condiţie bună, care stă nehotărât între două îndemnuri: un îndemn vine de la o femeie care arată spre inima lui; celălalt vine de la o altă femeie, care îl prinde de umăr.
În absenţa unităţii, cele două îndemnuri sunt ispite. O ispită îţi vrea inima, alta trupul. Cele două ispite se află de o parte şi de alta. Capul, pentru a le contempla pe amândouă, trebuie să facă o rotaţie de 1800. Pentru obiectele fizice, acesta este unghiul inversiunii. Ispitele implică inversiuni ale alegerii. Inversiunile provoacă discernământului perplexităţi, iar vieţii morale rupturi. După cum se vede din desen, unde deasupra capului tânărului se află un Cupidon legat la ochi şi cu săgeata îndreptată spre el, decizia nu îi aparţine subiectului care alege, nici obiectului care este ales, nici agentului eficient care o declanşează: ci unei realităţi care se află în afara sferei deciziei. Din adânc, ceea ce pune în mişcare totul este unitatea inaccesibilă, paradisul pierdut. Ceea ce este figurat în lama „Îndrăgostitul“ sub forma alegerii, a separării şi a ispitei este, de fapt, non-figurabila amintire şi nostalgie a Paradisului – unitatea la care se raportează discernământul, atunci când se (re)găseşte prizonier în sfera alegerii. Fără discernământ, nu există morală; doar cu morală, nu mai există discernământ. Doar prin discernământ nu se poate atinge paradisul; fără paradis, nu există discernământ. Condiţiile de formulare sunt cauzele care îl fac parţial; condiţiile de parţialitate sunt cauzele care îl fac necesar.
*
Aceste două figuri, a „Diavolului“ şi a „Îndrăgostitului“, trebuie gândite împreună. Să le recapitulăm operatorii interni.
„Diavolul“. Binele nu poate fi organizat, ci doar practicat. Tradiţia nu se poate instaura cu forţa binelui şi nici impune prin legi, oricât de bune ar fi. Tradiţia poate fi realizată prin trăire şi ratată prin instituţionalizare. Ce trebuie, deci, făcut? Menţinerea minţii în suspendare, potrivit adagiului: „Le bien ne fait que rayonner; il ne senroule point; cest toujours le mal qui senroule et se coagule“.
„Îndrăgostitul“. Fără discernământ, nu există ascensiune morală; doar cu morală, nu există nici o ascensiune. Discernământul este făcut posibil de amintirea paradisului; în paradis nu se poate ajunge prin discernământ. Ce trebuie, deci, făcut? Menţinerea minţii în castitate, potrivit adagiului: „Sentir quelque chose comme pleinement réel, cest aimer; on nest chaste que lorsquon aime de la totalité de son être“.
Suspendare, castitate: filosofic vorbind, înseamnă instalarea în regimul ex-fundării. Când faci, trebuie să te retragi din fructul faptei. Dar mai există un sens, pe care Marea Arcană a „Diavolului“ ni-l semnalează ameninţător: dacă visează vise de putere, umanitatea se va robi lor; iar din captivitatea pe care singură şi-a creat-o nu va mai putea ieşi nici prin exerciţiile inteligenţei (suspendare), nici prin aspiraţiile frumuseţii (castitate); va descoperi că discernământul e mut, pentru că paradisul e uitat – iar domnia lui Ex – Ex – Ex, dacă ignorăm lecţiile egalităţii simbolice „Diavolul“ = „Îndrăgostitul“, va curge peste noi indefinit.
„Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the centre cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.“
(William Butler Yeats, The Second Coming)
Acesta mi se pare a fi miezul cărţii lui George Virgil Stoenescu: e un avertisment sub formă de speranţă.
Ilustraţiile acestui text fac parte din volumul Ex de George Virgil Stoenescu
