Pe aceeași temă
Cum s-a născut acest spectacol şi ce impact a avut el prin oraşele europene unde l-aţi jucat?
Anul trecut, cei doi iniţiatori, care sunt şi regizori, au venit în România cu ideea de a face acest spectacol-document care să reconstituie procesul soţilor Ceauşescu şi episodul execuţiei. Fondat în 2007, acest Institut german care stă în spatele iniţiativei urmăreşte să promoveze o formă interdisciplinară combinând teatrul, artele vizuale, filmul cu cercetarea în domeniul reconstituirii, al reînscenării unor evenimente istorice. Cum aflăm şi din titlu, sunt interesaţi de aşa-numitele crime politice, iar în opinia lor execuţia soţilor Ceauşescu a fost una dintre cele mai mari şi spectaculoase crime politice din secolul XX. S-au documentat la faţa locului, în România, au făcut studii de caz, interviuri cu martori şi personalităţi ale momentului, au studiat stenogramele, au scris scenariul şi au ales actorii. Mie mi-a revenit rolul Elenei Ceauşescu, alături de Constantin Cojocaru, care l-a întruchipat pe dictator.
Nu cred că v-a fost uşor...
Vă daţi seama. A fost mai întâi presiunea psihologică. Aveam adevărate coşmare. Pe urmă a trebuit să facem, şi eu, şi Ţîcă Cojocaru, o documentare serioasă pentru a copia modelele cât mai bine, fiindcă asta ni se cerea. E greu pentru un actor să fie în situaţia de a se calchia pe un tipar, nu mai e loc de creaţie în acest caz. Ci doar de a reproduce cât mai fidel modelul.
Succesul pe care l-a avut spectacolul se datorează cu siguranţă şi reuşitei interpreţilor. După spectacolul de la Odeon s-a scris laudativ. Cum au stat lucrurile în străinătate?
După Teatrul Odeon am jucat la Berlin. Şi pot spune că a fost un mare interes pentru spectacol, mai ales datorită cazului pe care-l punea în dezbatere. Acolo curiozitatea era mai mare decât în ţară, unde lucrurile cam sunt ştiute. Au fost chiar unii cronicari care s-au întrebat cui se adresează de fapt spectacolul, dat fiind că cei care au trăit evenimentele practic le detestă, iar tinerii nu au curiozitatea să le afle. În afară, în schimb, erau avizi să afle cât mai multe. Iniţiatorii proiectului au dorit să deschidă o mare dezbatere prin acest spectacol documentar şi eu cred că au reuşit. Am în vedere discuţiile care urmau fiecărei reprezentaţii. Şi în Germania, şi în Elveţia, unde a continuat turneul.
Cum s-au asortat, ca să zic aşa, în percepţia publicului secvenţele live, interviurile cu personaje reale, precum generalul Stănculescu, militarii implicaţi în execuţie, cu fragmentele jucate de actori?
Cele două secţiuni ale spectacolului sunt distincte, respectiv se începe cu filmările interviurilor cu imagini live şi apoi procesul propriu-zis e jucat de noi. S-ar putea ca acest mod de a reconstitui cazul să introducă şi o doză de distanţare în provocarea judecăţii publicului. Mă gândesc, de pildă, cum la unele filme despre procese se recurge la ilustrarea cu cartoteci desenate a fazelor din proces. E tot un mod de a introduce punctul critic, observaţia celui care reproduce evenimentul, îl comentează. I se permite asta. Fiindcă, aşa cum noi am încercat să recreăm acea situaţie, şi publicul e pus în situaţia să se pună în acea situaţie.
Care au fost momentele cele mai dificile de redat, în ceea ce vă priveşte?
Mai întâi că m-am hotărât greu să accept rolul. Pe urmă a fost totul atât de greu, încât nu ştiu dacă pot considera un moment mai dificil ca altul. Tot personajul, cu stridenţele lui de comportament, îmi era străin, dar un actor trebuie să fie capabil să încarneze orice fel de personaje, oricât de negative şi odioase ar fi ele.
Probabil mulţi s-au întrebat cum de aţi ajuns la acest rol, după ce, de pildă, aţi întruchipat-o atât de exemplar pe Maria Callas în spectacolul de la Teatrul Nottara?
Pe bună dreptate. Dar eu sunt o actriţă care iubeşte provocările. Şi, în plus, mi-am educat şi o disciplină a creaţiei care e foarte importantă în profesia noastră. Aşa încât, aşa cum m-am luptat cu partiturile celebrei primadone, fiindcă trebuia să fac plauzibil playback-ul, m-am străduit să fac şi reconstituirea pe scenă a acelui proces credibilă. Din păcate, viaţa spectacolului a fost scurtă, în ciuda succesului, fiindcă, aşa cum se ştie, după ce familia dictatorului a obţinut înregistrarea numelui ca marcă la OSIM, ni s-a interzis să-l mai jucăm. Cred că Oficiul acesta care înregistrează mărci a greşit cu această decizie, fiindcă nu era vorba de un produs comercial de tip băutură sau mai ştiu eu ce. Era vorba de un produs cultural. Dar tocmai asta a deranjat, probabil, fiindcă acest spectacol, prin dezbaterile pe care le-a provocat cu fiecare reprezentaţie, producea efecte în opinia publică. Noi luam parte la o cercetare istorică şi sociologică, de fapt. Din dorinţa de a clarifica şi judeca fapte din trecut. De aceea consider că decizia OSIM a lucrat împotriva poporului român, care are drept de proprietate, totuşi, asupra istoriei sale.
Dar discuţia a fost reluată, iată, la Festivalul de la Avignon, în cadrul unui program consacrat teatrului românesc contemporan. Acolo s-a prezentat de fapt un film despre acest spectacol. Da, un film despre Ultimele ore ale lui Ceauşescu, urmat de dezbateri, interesante ca întotdeauna, pentru că tema este foarte actuală şi cu multe deschideri. Spectacolul, cum v-am spus, este interzis.
Sunt câţiva ani buni de când sunteţi prezentă aproape la fiecare ediţie la Avignon. Ce vă atrage la acest festival şi care au fost participările cele mai apreciate?
Sunt îndrăgostită de Avignon. Secţiunea off, unde am fost prezentă, e o mare piaţă de spectacole. Poţi fi văzut, plăcut şi mai apoi invitat în diferite proiecte. Dacă ştii cum să te pui în valoare. Nu depinde decât de tine şi de performanţa pe care o poţi atinge. Totul e pe cont propriu, iar selecţia o face doar publicul. Mie îmi plac felul ăsta de provocări pe care le iniţiez uneori eu însămi. Sunt stimulative. Primul succes al meu acolo a fost Lettre damour comme un suplice chinois de Fernando Arrabal, alături de colegii mei Dragoş Stemate şi Emilia Dobrin. S-a jucat în limba franceză şi a fost o adevărată lansare a noastră acolo, probabil şi datorită prezenţei lui Arrabal, la vremea aceea o mare figură a teatrului contemporan. A urmat Caii la fereastră de Matei Vişniec, alături de Claudiu Bleonţ, în regia lui Radu Dinulescu, spectacol care a fost preluat de Teatrul Vechi din Avignon şi care s-a jucat apoi în câteva localităţi din sudul Franţei. Pe urmă, Hymnus, în 2007, proiect al Teatrului din Arad şi Teatrului din Galaţi. Acesta a primit Marele Premiu Coup de Coeur du Club de la Presse, premiu pe care l-a luat şi Radu Afrim cu piesa despre Cioran, tot a lui Vişniec. Hymnus a fost parţial finanţat de Ministerul Culturii. În Hymnus, ca şi în Caii..., a interest şi tema, impactul ei social. De altfel, miza aceasta e una dintre cele mai importante şi eu cred în acest tip de spectacole care pedalează pe realităţile contemporane. În acest caz, condiţia emigranţilor şi integrarea europeană.
Cele mai multe dintre spectacolele dumneavoastră sunt recitaluri, monodramă. S-ar putea spune că e un gen predilect?
Da. E formidabil de greu, dar şi dătător de satisfacţii, ca totul să apese pe umerii tăi. Pentru asta actorul trebuie să fie pregătit din multe puncte de vedere. Am avut în acest sens un spectacol după Gellu Naum, a cărui operă o admir, Avantajul nevertebratelor, şi un altul Mila, pe care Bernard Proust, un autor din Avignon, a scris-o special pentru mine, iar eu am pus-o în scenă singură. Tot un recital.
Între timp, sunteţi, aţi fost prezentă în spectacolele Teatrului Nottara cu roluri importante, în piese precum Platonov, Cheek to cheek, de Jonas Gardell, Antigona, Scandal la operă.
Bineînţeles, fac parte din această trupă, sunt angajată, dar asta nu mă împiedică să-mi caut mereu şi alte proiecte în care să mă exprim. Suntem datori faţă de publicul nostru cu acest efort, fiindcă actorul trebuie să fie mereu în ochii publicului. Altfel nu există.
Despre filmele în care puteţi fi văzută vom vorbi altădată. Deocamdată, semnalăm şi această latură a creaţiei dumneavoastră.
Interviu realizat de DOINA PAPP
