Pe aceeași temă
sare peste groapa de aer în care trăim împreună,
umblă în cap precum yoghinii cu picioarele pe cer,
îmi îmbracă repede pielea în care eu însumi ard noapte de noapte,
n-avem decât o inimă în care stăm legaţi strâns
precum siamezii galbeni din pacific,
o singură gură, un singur nod în gât,
când dorm celălalt e treaz şi-mi umblă cu bocancii prin viscere
m-acoperă, mă dă deoparte,
o singură viaţă avem îmi spune,
ştie să râdă sănătos precum un orb în faţa catedralei proaspăt târnosite,
el stă pe pământ uscat, eu plutesc pe o mlaştină ca o plantă
migratoare cu rădăcinile în apă,
semnez asta
cu o picătură de sânge precum o lentilă de contact tactil,
ideea este că eu mă uit în ochii lui care sunt ochii mei
şi văd un copil născut in vitro precum singurul fiu
al lui Dumnezeu,
noaptea aud inima cum bate în vena albăstrie din tâmplă,
iar dimineaţa îmi amintesc brusc
de o căpiţă de abur la munte ce urcă la cer
ca o respiraţie în sfârşit
liberă.uşa de iarbă în casa în care se umflă întunericul,
iar tu ca un cub minuscul de zahăr căzut în ea ca în ceaşca de ceai auriu,
îţi fuge pământul de sub picioare,
nici naşterea ta nu-i hotărârea ta, nici moartea
pe care o văd doar popândăii galbeni dimineaţa în două picioare,
o întâmplare din timpul vieţii mele scrise înainte de naşterea mea
te leagă de el,
despre asta e vorba, alun, magnolie, vişin cu sânge în floare,
urcăm muntele aşa cum îl urcă un copac într-un picior
direct din câmpie.
degetele pot fi nişte ochi mai buni
decât ochii ficşi ai pisicii urmărind vrabia roşie ce-şi scaldă penetul
în praful galben de peste nil sub nori ce vin nisipoşi din deşert,
eu sunt acel copil care strigă că arborii au aripi
ce cresc direct din pământ,
că norii zboară traşi de el doar cu un firicel de foc,
ascuns în căuşul palmei,
cerul e tot o frunză uscată în levitaţie urcând, coborând,
în care stă învelit ca într-o aură însuşi Dumnezeu,
lipsa gravitaţiei e singura libertate pe care o poţi în sfârşit obţine,
trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui nou născut,
apoi, în fine, un penet acolo,
un puf suflat de vânt, scuipat din gura lui Dumnezeu
când se face ziuă, fiindcă dimineaţă-i atunci când te ridici pe brânci,
acum la câţiva metri de tine,
cu inima uşoară inundând lacomă ca un muson lăuntric pornit din nimic,
jos între leandri în floare, muşcate fragede şi crini în narcoză
se ascunde mic şi puternic un vierme, un adevăr,
singurul treaz ce stă la pândă,
liber vrea ca să fii, liber,
el ne priveşte inima, ne citeşte pe buze
chiar şi atunci când nu vorbim,
stă puţin deasupra noastră când facem sex
mijlocind totul.
nezzy, nezzy, numele tău în care mă strecor,
precum hrana în sângele animal,
cântă zeiţă mânia ce-l prinse pe ahile cel iute de picior cântă
zeiţă din fluier puterea lui care creşte vai mincinoasă foarte,
cobori în sus luceafăr blând
alunecând pe-o rază ultravioletă
prin epiderma înnorată în care stăm amândoi înveliţi
în jurul inimii care-i un hoţ la drumul mare
pândind răbdătoare la fiecare colţ.
Oglinda fluidă
ei bine, ieri era luni iar azi e sâmbăta
omului liber plimbându-şi câinele său legat
de el fără nici un lanţ.
azi e întoarcerea ceasului înapoi
cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămână, cu o lună,
cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul
de la spate.
administratorul spitalului municipal: azi
doctorul este pacientul ideal.
ziua-i de ceaţă prin care umbrele fug înapoi
înainte de răsărit.
nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate,
cerul e tare, pământul e moale, cartea are patru picioare ori
aripi gata de zbor,
cartea e grea,
cu plumb în fiecare literă,
cartea e uşoară, în levitaţie, desfoliată.
un om cu cinci capete pe umeri, nu unul singur,
poetul pessoa în varianta lui dinu
flămând, heteronimele oricui în poeme.
împăratul chien lung în cele patru
tezaure din care a ars
arborele său genealogic ascuns în trei mii de manuscrise
despre seminţia sa manciuriană
şi sfântul anton de padova inspirând pruncul
de cinci luni să vorbească dintr-o dată
forţând cu o clipă mai repede ziua de sâmbătă
căci azi este luni.
dar eu sunt prizonierul sexului tău
căci asta am vrut să spun,
sclavul epocii de aur
din care nimeni nu a putut evada.
Dumnezeu este sexul absolut, hermafroditul originar,
glorie, glorie ţie,
căci am adormit pe o mână, am adormit pe un picior,
pe o idee, pe un deget, pe un fir de păr
ce stă să se rupă.
Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,
care e cel de start.
înainte de a-i vedea faţa îi aud vocea pe muntele
tabor
de unde cobor singur cu zece porunci, doar atât
cât să te iau de mână precum pe un bătrân la trecerea
străzii unde întotdeauna ajung numai eu.
