Pe aceeași temă
Admirația - și voluptatea de a citi un asemenea autor – au început cu „Trei etaje”. Acesta este primul roman al scriitorului israelian Eshkol Nevo apărut în limba română – la Humanitas Fiction, în „Raftul Denisei”. „Simetria dorințelor” a consolidat această admirație și a sporit plăcerea lecturii unei cărți foarte bune; cartea a apărut tot la Humanitas Fiction, în aceeași colecție. Tot acolo, foarte recent, și parcă având un „vârf de barcă” în fața precedentelor două titluri – prin inventivitatea, stilistica și arhitectura de construcție puse în joc - și tot spre admirația imensă pentru un (nu e deloc o exagerare) foarte mare scriitor: „Ultimul interviu” (traducere din ebraică și note de Marlena Braeșter) – o carte care dovedește, încă o dată aș spune, că „Nevo este un strălucit chimist într-ale literaturii” (Etgar Keret). Am putea plusa: și un alchimist.
Admirația poate fi privită și ca un fel de plasă. Iei în posesie ceva, sub raportul admirației, învăluind acel ceva. Putem vorbi despre această carte numind și detaliind puțin în legătură cu câteva ochiuri sau noduri ale plasei care pot să alcătuiască admirația. Bunăoară: imaginația; tehnica & structura cărții; orizontul tematic; ideea refuzului civilizației spectacolului; punctul de cotitură: blocajul scriitorului; elogiu al monologului, nu al dialogului; debriefingul – ca metodă; metadiscursul/ autoreferențialitatea; umorul. Sigur că – de asemenea cu umor – Nevo ar putea să replice la un asemenea scenariu de interpretare (așa cum o și face, de altfel, în legătură cu problematizarea în legătură cu direcția corectă în care pot fi interpretare cărțile sale): „Asta nu suport și eu despre cărțile tale. Sunt atât de multe puncte de vedere și voci, nu ai cum să știi ce (să) gândești cu adevărat”.
Imaginația scriitorului Eshkol Nevo aici e una realmente fastuoasă. Suntem martorii unui spectacol extraordinar al imaginației: în privința compoziției, a dozajului, a reperelor călătoriei interioare, a survolării temei. Formule precum – X este un scriitor neconvențional, care se reinventează într-un fel evident, radical, dacă se poate spune așa - țin de retorica locurilor comune. Însă „Scriitor neconvențional” & „scriitor care se reinventează pe sine” sunt locuri comune care funcționează perfect în raport cu această carte. Despre „Ultimul interviu” s-a spus: cea mai îndrăzneață (din punct de vedere artistic, compozițional) și cea mai personală dintre toate cărțile de ficțiune ale lui E. Nevo. E un roman care distruge genul convențional al romanului și care, la final, nu e mai puțin decât un roman: și anume, unul excelent!
Tehnica autorului în această carte este admirabilă, de asemenea. S-a folosit des, în legătură cu aceasta, o formulă: viniete. Pasajele de răspuns la cascada de întrebări (aparent, romanul e un interviu-fluviu: cu întrebări dintre cele mai diverse și cu răspunsuri dintre cele mai surprinzătoare) sunt un fel de viniete ale vieții. Răspunsurile stau, de asemenea, și ca o colecție de povești scurte. Eshkol Nevo e numit adesea - și el acceptă aceasta – „vânătorul de povești”. Sau „povestitorul fără milă, povestitorul neîndurător” – or, ce avem aici, în „Ultimul interviu”, e cu adevărat un regal în această privință. Story-telling, short sau mini-story telling. Mini-story telling spuse/scrise cu o inventivitate năucitoare de către Nevo, cel pentru care, o spune chiar el, curiozitatea și răbdarea sunt marile virtuți ale unui scriitor.
În privința tematicii cărții, a romanului – să semnalăm o foarte elegantă reducție. Sunt zeci bune de întrebări, probabil în jur de 100 de întrebări, dar nu e o carte de interviuri, în sensul convențional al termenului. Sunt zeci de întrebări la care răspunsurile vin ca niște pârâuri și râuri care se scurg în câteva (nu multe) fluvii. Teoretic, am putea avea o cascadă de teme – întrebările sunt dintre cele mai diverse (de ce nu scrie despre Șoah, de ce nu e publicat în japoneză, cum să înveți să scrii, ce moștenire i-a lăsat bunicul său – al treilea premier al Israelului, ce nu știe lumea despre dvs. ș.a.m.d.); practic, politicile de eschive ale naratorului funcționează excelent. E o carte despre prietenie, familie, iubire. Și – o recurență evidentă, rezolvată în modalități dintre cele mai neobișnuite - despre ce e sau ce poate fi în „bucătăria” de creație a unui scriitor.
„Ultimul interviu” dă seama – putem crede aceasta - și de un fel rabinic de a argumenta împotriva a ceea ce Mario Vargas Llosa numea „civilizația spectacolului”. E un argument împotriva superficialității și convenției. E, deopotrivă, un argument în favoarea societății / a civilizației spectacolului literar de cel mai înalt nivel. Repertoriul întrebărilor care își cer răspuns e unul bine înduigit, cuminte, când nu de-a dreptul banal. Cine întreabă stă, din înfipt, în mijlocul convenției. Răspunsurile care vin la aceste întrebări însă ne spun că E. Nevo nu merge după fenta convenției jurnalistice. El, și/sau naratorul, spune ce are de spus, chiar dacă – adesea – răspunsul nu e în raport direct/frontal cu întrebarea. Avem și o paradiere (sistematică) a genului – publicistic, nu literar – numit interviul: convenția este păstrată, introspecția e cultivată, adâncită. Nu e o călătorie convențională ce face aici Nevo apelând la Q&A; e, mai ales, o călătorie interioară. Eshkol Nevo povestește, în mai multe rânduri, despre fascinația sa pentru câteva filme: între acestea, „Cercul poeților dispăruți”. E acolo o scenă cu Robbin Williams care intră în clasă, la ore, întreabă unde rămăseseră elevii la lecția anterioară, îi invită să deschidă manualul și să rupă pagina. Cam așa fac, de multe ori, și răspunsurile naratorului din carte în raport cu întrebările care i se pun; le rupe aproape și invită la o călătorie pe un cu totul alt nivel decât cel la care trimitea întrebarea. Efectul este extraordinar de puternic! Nu civilizația spectacolului, așadar, dar civilizația spectacolului literar de clasă!
Din bucătăria de creație e etalată, în acest roman, una dintre „armele” ascuțite – criza sau blocajul fertil. Despre depresie, scriitorii vorbesc și scriu tot mai des – nu spun nicio noutate. Și despre depresia care se poate instala între două cărți: cea care a fost terminată, predată, și cea care e încă neîncepută, dar bate la ușă. Blocajul e numit aici așa – distimie. Într-o frază, care nu e „de specialitate”, distimia înseamnă aceasta: „Cândva mă trezeam fericit și acum mă trezesc trist”. „Ultimul interviu” e o carte care începe de la întrebări de încălzire – întrebări care compun un fel de amprentă digitală a autorului: „Aș putea spune că introducerea lui s-a bazat pe biografia mea de pe internet, care era plină de inexactități minore. Obișnuiam să corectez pe oricine m-a prezentat folosind acea biografie de pe internet. Dar, odată cu trecerea timpului, am început să cred că este cu adevărat biografia mea” – una plină de minciuni. Și așa mai departe”, spune, într-un interviu (altul decât „Ultimul...”), Eshkol Nevo. Însă depresia ușoară, blocajul în care stă instalat Nevo (avem motive rezonabile să credem că e vorba și de narator – care are nume identic - și de Nevo în persoană) nu se autodevorează, ci se transformă în ceva creativ, evoluează în forma unui roman. Distimia devine, în cele din urmă, un blocaj fertil. Ceea ce înseamnă că avem, în „Ultimul interviu”, o poveste despre depresia de scriitor și avem, deopotrivă, povestea ieșirii din această depresie, cu o inteligență la purtător – purtătorul fiind Nevo, desigur – care, încă o dată, uluiește.
Interviul – ca specie, ca formă convențională de comunicare mediatică sau literară - presupune ideea de dialog, dar nu o impune. „Ultimul interviu” nu e un dialog, ci e un mare monolog – o confesiune, cu viniete, cum spuneam mai înainte, cu (ceea ce în retorică se cheamă) numeroase ligamente. „Ultimul interviu” e un fals dialog, un monolog, o confesiune despre zone/ niveluri de adâncime, de profunzime la care se ajunge prin aceste ligamente subtile, prin modalități auctoriale numeroase de a privi pieziș spre tema întrebării. Un exemplu (pag. 122): „Q: Ce reprezintă Israelul pentru tine? A: Nu aveau mobilă, doar saltele. Agentul imobiliar șoptea ceva despre împrumut. Nevasta părea amabilă. Nu erau decât saltele, mobilă nu era. Copiii păreau flămânzi. Admirați peisajul, spunea agentul. Acum cinci ani. Căutam un apartament între Tel Aviv și Ierusalim, de preferință cu balcon. Nu am scos un cuvânt în timpul vizitei. Agentul a șoptit că împrumutul înghițise totul. Femeia se străduia să păstreze fasonul. Peisajul era minunat”.
Ne va ajuta dacă vom privi această carte și ca pe un debriefing. E „ultimul interviu” pentru că Eul e „personaj” principal aici. E, fundamental, o autointerogare, o golire al cărei sens e clarificarea, ordonarea, e, apoi, o încercare de limpezire interioară. O limpezire interioară posibilă regizată de, încă o dată, un povestitor briliant, de un povestitor fără milă, de un Nevo care știe bine – citez- aceasta: „Cu cât mint mai mult în termenii biografici, cu atât mă apropii mai mult de adevărul profund care este dincolo de fapte”. Apropo de debriefing: să nu uităm nici că Eshkol Nevo e, la bază, psiholog. Apropo de dimensiunea autobiografică, să reținem și ceea ce a spus însuși autorul: „Ultimul interviu” – spune Nevo – „nu e mai autobiografică decât oricare altă carte de-ale mele, deși pretinde a fi”.
„Ultimul interviu” stă, foarte des, și ca metadiscurs. Ca o reflecție (pigmentată cu un umor superior) despre literatură și condiția ei. Ca repere de discurs în privința viziunii lui Nevo despre literatură. El spune așa, între altele: „Dacă nu scriu, nu am unde să-mi pun amintirile și asta este periculos. Am o problemă. Nu uit nimic. Mecanismul meu de uitare este complet stricat. Toate despărțirile, morțile, oportunitățile neexploatate. Toate sunt prinse în corpul meu, iar scrisul este singura modalitate de a le elibera... dacă nu mă eliberez ocazional de greutatea unora dintre acele amintiri, nu voi putea să respir. Niciun aer nu va intra în corpul meu”. Pentru Nevo, literatura e un teritoriu al unei libertăți maximale – în care poți să faci orice, dar nu oricum. Mai ales: e un teritoriu unde nu îți este interzis – dimpotrivă – să fii năucitor de inteligent și, parafrazez ce spune Etgar Keret despre Nevo, tulburător de chimist și de alchimist al literaturii. //
Eshkol Nevo
Ultimul interviu
Traducere şi note: Marlena Braeșter
Editura Humanitas Fiction, 344 pagini, București, 2022
