Pe aceeași temă
Adevarul e ca nimeni nu stie ce poate si ce nu poate epoca noua. Presupunem totusi ca viitorul va avea o forma nespus de diferita. Traim intens o forma dezordonata de superstitie pozitiva si speram ca ne putem bizui pe o anume certitudine. Ne inchipuim, adica, retroactiv, ca suntem mostenitorii vechiului cult al progresului, asa cum a fost el impus de stiintele si tehnologia galopante ale secolului al XIX-lea. S-ar putea sa ne inselam. Noua trepidatie e departe de empirismul sever al stiintelor si mai aproape de psihologie, de o anume traire infometata de nou si fascinata de reorchestrare. Fotbalul pare sa confirme.
Dinastia Kutaresson - Anonimho
In noua sa formula, dominata sezonier de Liga Campionilor si cotidian de o piata isterica de transferuri, fotbalul european da senzatia apasata ca va fi mereu urmat de altceva, de o noua, dar nu ultima editie cu totul speciala. De aici impresia ca noul fotbal, in treptele sale succesive si indraznete, isi anticipeaza viitorul fara a se putea opri asupra unui prezent. Chelsea? Cine ar putea paria pe componenta lotului peste un meci sau peste o ora? Arsenal? O echipa care leaga Anglia de Franta mai des si mai bine decat Eurostarul. Real? O forma de licitatie permanenta, vag ingradita de o amuleta locala (Raul) si de un decor teatral stabil (Bernabeu). Amandoua incearca sa dea o sansa patriotismului local. Insa directia generala a fotbalului european anunta neincetat schimbarea, iminenta lui "post-" si repudierea lui "pre-". Niciodata nu si-a anuntat fotbalul viitorul cu atata insistenta. Niciodata n-a lucrat cultul noului atat de dezlantuit. Efectul e febril, excitant si inconsistent. Caci, pe de o parte, aceasta miscare promite competitii spectrale (o Superliga care va inlocui campionatele nationale) si face din fotbalisti cetateni transnationali sau voiajori globali. Pe de alta parte, fermentul nu produce alt efect in afara unei fibrilatii permanente, care cere publicului o excitatie permanenta si ii lasa obligatia de a admira mutatii strict comerciale (Kutaresson si Anonimho, 60 de milioane de dolari!). Triumful noului fotbal european e ultraprezent si nu mai vine. 2006 a ripostat sever, amendand setea de superstitie pozitiva asa cum a fost ea incurajata de miscarea generala a fotbalului: si Cupa Mondiala, si fotbalul de club au fost dominate mai mult sau mai putin vizibil de doua echipe atipice si refractare la improvizatia fundamentala.
Dinastia Senza Stranieri
Cupa Mondiala a insemnat triumful antiorar al Italiei, o echipa suta la suta colectoare de jucatori de club italian. Senza stranieri! Circuitul de club a fost dominat, in ciuda esecului din Liga Campionilor, de Olympique Lyon, de asemenea o echipa locala sau, in orice caz, organica. Lyon e in principal un angrenaj francez placat de cateva piese de import (Pernambucano, in primul rand, apoi, intr-o masura discutabila, Fred si Carew). Lectia e sumara si are ceva resentimentar. Italia a castigat dintr-o pozitie de persecutie intensa, caci a reusit sa joace cel mai coerent si egal fotbal vreodata jucat cu politia si magistratii in usa familiilor ramase acasa. Dar apogeul italian n-are de-a face doar cu circumstanta accidentala care a suprapus un mare scandal de coruptie interna cu desfasurarea Cupei Mondiale. Italia a jucat altfel decat majoritatea nationalelor de mare calibru, iar diferenta vine dintr-o obisnuinta automata de a articula un stil pregnant, fluent si traditional. Italia nu joaca pentru a face apologia nationalismului sportiv, dar e o echipa inconfundabila, iar acest profil vine dintr-o combinatie unica de modernitate si arhaism. Finala a pus in evidenta forta tactica si rezistenta orala ale acestei combinatii la care fotbalul contemporan de aliaj si alianta nu are acces. Franta a fost echipa mai bine cotata, dar asta numai printr-un calcul care a insumat cote culese din zone de joc diferite. Caci Franta a fost, practic, reprezentanta Ligii Campionilor la Cupa Mondiala, un caz galo-chelsic. Italia e altceva: o nationala, dar o nationala construita pe un profesionism deplin.
Dinastia Lyon - da Gama
In Liga Campionilor, Barcelona a dat impresia de intaietate, dar succesul a fost mai degraba premiul tarziu cuvenit unei insistente vechi. Barcelona a dezvoltat un sistem de joc ultraofensiv si a acumulat prin adaosuri de mare prestigiu. Fara Ronaldinho si, mai ales, Eto’o, echipa cade spre media europeana. In schimb, daca cineva a facut fotbalul de club sa arate robust si coerent, atunci acest plus nu a fost adus de compusii fertilizati ai Barcelonei, ci de disciplina si unitatea agregatului Lyon. Repetand cazul italian, Lyon e desavarsirea fotbalului intern. Dezvoltarea unei idei si a unei dispozitii naturale de joc pe care cateva importuri limitate o potenteaza, dar nu o determina. Ca si Italia lui Bufon si Lippi, Lyon incepe cu un portar de clasa (Coupet) si se termina cu o viziune clara si conservatoare (descrisa de didacticismul lui Houllier). Nu e nimic neobisnuit de vazut la Lyon si, din acest motiv, din nou ca in cazul italian, echipa da impresia de monotonie, de lipsa de merit si artificiu. Lyon are calcatura grea si eficienta seaca a echipelor care stiu sa joace de mult impreuna. Pernambucano pare sa contrazica regula, dar e de notat ca magia balistica a acestui brazilian aproape necunoscut la Vasco da Gama a explodat abia dupa sosirea la Lyon.
Probabil ca dominatia Italia-Lyon n-ar fi sustinut perfect cotraargumentul care a temperat, in 2006, cultul fotbalului de migratie. Li s-a adaugat insa impasul neasteptat al formulelor Real si, mai ales, Chelsea. in ultimul caz, caderea a fost cum nu se poate mai instructiva. Achizitia pripita a lui Sevcenko si Ballak a cautat limita si a gasit-o. Dupa cateva saptamani, a devenit limpede ca nici Sevcenko si, in mai mica masura, Ballak nu pot intari un sistem pe care, de fapt, il mana la dezagregare. Imediat dupa aparitia acestei concluzii, a cedat si regizorul general: cuplul Mourinho-Abramovici s-a fisurat. Antrenorul a pierdut siguranta ideilor si pare sa fi fost el insusi surclasat de viteza oligarhica de import-export a lui Abramovici (pierderea lui Gallas a fost pragul). La randul lui, Abramovici, proprietarul, a dovedit ca nu reuseste sa inteleaga nevoile de stabilitate si durata ale fotbalului de calibru. Tarziu, catre sfarsitul anului, amandoi au inceput sa faca promisiuni de revitalizare prin productie proprie. Chelsea va construi o academie de talente locale si se va lepada de shopping. Dar cainta marelui cheltuitor Abramovici are ceva fals. Miliardarii nu reusesc niciodata sa regaseasca metroul, tramvaiul, painea ieftina si virtutile clasice.
Dispozitii finale
Asta nu inseamna ca o combinata tricotata din primii 11 jucatori ai lumii nu va putea castiga, curand, Liga Campionilor. Sau ca un 11 national adunat din 11 tari si zari nu va castiga urmatoarea Cupa Mondiala. inseamna insa ca acest gen de fotbal nu e automat superior. Ca ideea dupa care tot ce e nouveau si riche sau sfideaza traditia nu e prin definitie superioara. 2006 a fost, probabil, cel mai surprinzator an fotbalistic al ultimului deceniu. Mare vanator de prejudecati si superstitii avantate, anul trecut a facut ce trebuie sa faca trecutul: a creat istorie.
