Pe aceeași temă
Din noaptea pe care am petrecut-o așteptând rezultatele alegerilor parlamentare, mi s-a lipit în memorie imaginea primarului Dominic Fritz, care de Ziua Națională a României a cântat la pian imnul național. Faptul că stăpânea un instrument muzical și că te invita să te uiți la el ca la un interpret cu o vocație anume, nu doar ca la un politician, m-a atins. Firește că este o rețetă bine-cunoscută de captare a bunăvoinței, dar nimic nu poate fi mai organic decât acest fel de a naște o emoție pozitivă în cineva. Cu atât mai mult cu cât îl credeam – mă convingea în felul în care cânta la pian. Mă convingea că acolo, în acel moment, era el și muzica, și asta mă ajuta să îl cred și ca politician.
Prin contrast, primele declarații ale lui Victor Negrescu de la PSD, pe care le-am ascultat și văzut în dimineața anunțului rezultatului de la urne la parlamentare, m-au copleșit prin simptomatica lor platitudine, dându-mi sentimentul că apare cineva ca să închidă toate ușile pe care, până atunci, le credeam măcar întredeschise. Limbajul asurzitor, de lemn, pe care l-au legitimat, în timp, politicienii, este una dintre toxinele cele mai puternice. Nu poți crede ceva atâta vreme cât cuvintele sunt goale de sens organic. Nu poți avea încredere.
S-a scris și s-a dezbătut intens în zilele acestea pe rețelele sociale despre cauzele situației politice în care ne aflăm. Am constatat că treizeci la sută dintre votanții români preferă partidele extremiste, că tineretul nu își mai găsește modele decât în discursuri și afirmații misticoide și că eșecul sistemului de educație și agresiunea instrumentelor puse la dispoziție de rețelele sociale au fuzionat letal pentru democrație. Fractura dintre «cele două Românii» – care sunt, în realitate, mult mai multe, e acum la vedere.
Ca în fiecare an, festivalul de film documentar fARAD, pe care îl fac la Arad împreună cu Centrul Municipal de cultură din oraș, a fost ocazia, pentru tineri voluntari și public de la licee, să vadă filme la care nu ar avea, altfel, acces.
Arad este una dintre regiunile în care s-a votat masiv extremist. Nu mă surprinde. Tinerii pe care îi văd în oraș în fiecare an – o parte dintre ei au migrat, inspirați de festival, către universități de film sau de arte vizuale din orașe capitală – trăiesc, mi se pare, într-o cușcă plină de prea multe reguli restrictive și prea mare lipsită de orizont real. Și ar avea atât de mare nevoie de asta. Iar eu cred că tot ceea ce le lipsește este să fie, constant, supuși experiențelor pe care numai arta le poate provoca. Nu mică mi-a fost mirarea în octombrie când, prezentând publicului din liceele din Arad filmul Nasty și apoi un film nordic despre un tânăr care își petrece viața cu jocuri pe internet, filmul care i-a fascinat a fost Nasty. Întrebați de ce, mi-au explicat că s-au bucurat să vadă un model de campion, către care pot aspira. Băiatul care juca jocuri online era neinspirațional, era un caz traumatic pe care îl cunoșteau prea bine din propria realitate. Însăși discuția a fost valoroasă și prețioasă pentru ei, dincolo de argumentele de „îmi place sau nu îmi place”. A fost un fel de cântat la pian al lui Dominic Fritz.
Sigur, totul este mult mai complicat decât această poveste în alb și negru. Dar, în același timp, e și mult mai simplu. Tinerilor trebuie să li se dea ocazia să își dezvolte activ o lume spirituală și intelectuală cât mai diversă, pe care doar arta o poate oferi.
În fine, profit de faptul că rubrica aceasta are genericul Gânduri de pe Insula 42, iar gândurile sunt răzlețe. Ele îmi sar către observația că, în viața noastră cotidiană, fiecare dintre noi avem, de fapt, responsabilități colective. Îmi spun acum că o mare parte din generația mea nu a vrut să intre în politică după 1989, fiindcă a dorit să recupereze anii de beznă, frig și frică din comunism, fără să vadă că locurile celor care decid pentru noi sunt rapid ocupate de oportuniști, mercenari, combinatori de tot felul. La fel acum, în cotidian, e atât de des ocolit un comportament bazat pe valori morale și pe principii, se fac constant compromisuri, care par mici, dar care, acumulate, devin tot mai mari și aruncă o umbră peste metabolismul societății și, în final, îi determină soarta. Dar nu vrem să ne uităm la acest adevăr și să îl tratăm ca pe o problemă care ar trebui rezolvată. Nu de către cineva din afară, venit cu soluții providențiale, ci de către fiecare dintre noi.
Iar dacă nu evadăm în compromis, iată că unii o fac, găsind soluția în transa propusă de discursuri simpliste și servite unei populații care nu mai are simțul critic și conștiința propriei libertăți interioare.
Așadar, dacă vrem să facem ceva ca lucrurile să funcționeze, să începem cu noi înșine și să privim critic comportamentele noastre imediate. Acolo și doar acolo este cheia.
Iar dintre ministerele guvernelor succesive, cel al culturii rămâne unul dintre cel mai prost plătite, osificate și înghețate în practici, desuete, birocrație și automatism, în conduite administrative care nu au nicio legătură cu evoluția atât de dinamică a sistemului cultural, intelectual și creativ din România.
Suntem într-un mare impas fiindcă am acceptat să dăm, fiecare dintre noi, un spațiu prea mare și pentru prea multă vreme limbajelor de lemn, comportamentelor vulgare și imorale, oportunismului și incompetenței, de la care am așteptat apoi – culmea – soluții și acțiuni luminate.
Poate că tot ceea ce s-a întâmplat la alegeri este, în fine, o lecție pentru noi toți.
În „Dimineață pierdută”, Gabriela Adameșteanu scrie: „Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieți grele și dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan... Ca microbii în praf...”.
Sunt rânduri publicate acum patruzeci de ani, într-un roman capodoperă. Oare cine ar fi, astăzi, personajul Vica? Cu cine ar fi votat ea la aceste alegeri?Oare câte dimineți vom mai pierde?!…
*Titlul este inspirat de cea mai recentă expoziție de la Art Encounters, Arnold Estefan și Anca Benera.
