Pe aceeași temă
Din 2012, de la acel revoltător moment când construcția echipei Patapievici a fost brutal aneantizată, privesc Institutul Cultural Român (ICR) ca pe o corabie-fantomă, rătăcind pe mările diplomației culturale, purtând cu ea mai multă nostalgie decât substanță. Într-o lume în care soft power-ul este moneda forte, România pare să se mulțumească în diplomația culturală cu bancnote vechi, îndoite, scoase la lumină pentru festivisme de duzină sau, profitând de succesul unui artist, cățărându-se pe acesta și pretinzând că e la originea lui. E momentul, cred, să fim brutali de sinceri: ICR, în forma sa actuală, este o frână, nu un motor. Și, da, asta doare. Dar adevărul, oricât de incomod, e singura cale către reanimare.
Am auzit și am citit iar și iar despre subordonarea la MAE ca o soluție salvatoare. Să fim serioși: asta ar transforma ICR într-un apendice anemic, bun doar de tăiat panglici și de organizat evenimente „cu ștaif”, fără nicio legătură cu pulsul vibrant al piețelor culturale externe. Am mai fost acolo. Știm cum arată lipsa de profesionalism mascată sub faldurile tricolorului. ICR are nevoie de autonomie, de aer, de un suflu nou care să-l propulseze, nu să-l sufoce. Și, culmea, această infuzie de profesionalism și viziune nu ar costa mai mult, ci ar genera o economie substanțială de resurse. Știu, sună aproape utopic în peisajul nostru, dar e perfect realizabil.
Depolitizarea e vitală
Ne-am obișnuit cu ideea că orice instituție de stat e un loc de plasat „ai noștri”. ICR nu face excepție.
Președintele ICR: să îl propună Președintele României. Cine altcineva poate înțelege importanța strategică a culturii în ecuația politicii externe? Și, da, să-l valideze Parlamentul, dar cu o responsabilitate clară, nu printr-un vot de complezență. Păpușile mecanice și supuse exclusiv comenzilor politice trebuie să fie înlocuite cu profesioniști.
Directorii de institut: în acest moment, ei sunt numiți după audieri la Senat. De ce? Mai credem că un politician știe mai bine ce înseamnă diplomație culturală decât un profesionist cu ani de experiență pe teren? Să fie numiți prin concurs, din rândul celor care au demonstrat că știu ce fac, din rândul experților în cooperare culturală internațională. Sunt destui, doar că acum stau în umbră, ignorați de sistem.
Directorii adjuncți din ICR-uri sunt, astăzi, o nouă scuză pentru a plasa obligații sau prietenii politice de tot felul. Ei pot fi înlocuiți cu responsabili de programe sau administratori culturali capabili.
Vicepreședinții ICR din centrală sunt, și ei, inutili, atâta vreme cât există un secretar general, care este mai mult decât suficient pentru operaționalizarea deciziilor.
Funcțiile acestea sunt acum doar niște sinecuri politice, generatoare de tensiuni și de cheltuieli inutile. Pe vremea conducerii lui Horia-Roman Patapievici, responsabilitățile vicepreședinților erau clare și asumate, ei erau o adevărată cutie de rezonanță competentă și responsabilă a liniei de conduită a ICR. Astăzi, acest mod de lucru a dispărut.
Știu, decizia CCR din 2012 e o piatră de moară pentru scoaterea numirilor de sub decizia Senatului, dar nu suntem un popor lipsit de inteligență juridică. Există căi, există soluții pentru ca președintele țării să poată numi oameni capabili în zonele sale de responsabilitate. Să le căutăm!
Un buget la antene, nu la centru! Asta este cheia eficienței
Acum, partea care doare cel mai tare: banii și birocrația. E revoltător să vezi cum filiale din străinătate se zbat pentru un avans de deplasare, în timp ce la București se umflă organigramele.
Soluția este autonomia financiară, adică directorii din străinătate trebuie să aibă buget operațional propriu. Așa cum au ambasadorii. Să ia decizii rapide, să se adapteze pieței. Nu să aștepte un răspuns de la București care poate veni sau nu, și oricum vine prea târziu. Birocrația centralizată e o boală, iar ICR e în fază terminală din cauza ei.
Cele peste 180 de posturi de la centru (e o cifră obținută informal, deoarece nu am găsit o informație clară pe site-ul instituției), în România, ar trebui reduse, iar serviciile ar trebui să poată fi angajate direct din țara unde se află antena ICR. Resursele – și umane, și financiare –, redirecționate către antenele din străinătate. Acolo se desfășoară redesenarea percepției despre România. Acolo trebuie să trimitem agenții de cooperare culturală capabili să determine reacții în lanț, nu să îi ținem în magazie, la sediul central. Să fie rescalate cele 19 filiale, să le dăm putere directă de acțiune!
Dependența de patrimoniul MAE trebuie clarificată. Nu se poate merge la infinit cu responsabilități încurcate. Un acord detaliat între ICR și MAE privind resursa umană și patrimoniul e o necesitate absolută. Fiecare să știe ce are de făcut și să existe independență de mișcare, să nu mai existe pasarea responsabilității.
O viziune limpede pentru un brand de țară
Fără o strategie clară, ICR va continua să rătăcească. Ce vrem de la el? Ce misiuni îi dăm? Câteva sugestii.
Țări și regiuni strategice: nu putem fi peste tot cu aceeași intensitate. Să identificăm piețele-cheie, să investim acolo. Polonia, spre exemplu, poate acoperi și țările baltice. America de Nord merită o atenție sporită, cu resurse adaptate pentru SUA și Canada. Europa merită o revizuire a felului în care construim conexiuni care contează pentru imaginea României în lume. În Asia sau China trebuie să se funcționeze diferit de cum se funcționează în Europa. Nu e vorba de prezență fizică peste tot, ci de prezență strategică.
Domeniile culturale ar trebui revăzute în funcție de noua realitate globală. Nu mai trebuie aruncat cu bani în toate direcțiile. Concentrarea prioritară pe industrii culturale – film, carte, muzică, arte vizuale – este esențială, fiindcă acestea ajung la publicul de masă. Acolo avem potențial, acolo putem construi un brand. Apoi, organizarea unor programe interdisciplinare mari, anual, care să poată călători, să ajungă la cât mai mulți oameni. Un spectacol de teatru bun, o expoziție majoră au real impact, ceea ce nu au seratele minore de lectură sau evenimentele organizate la sediile ICR deținute de MAE.
Mandatul reformat al instituției ar fi bine să fie aliniat pe axe clare:
1. Conectarea cu piețele externe: ICR trebuie să devină un agent cultural, de ce nu chiar unul comercial, un promotor agresiv al producțiilor românești pe piețele externe. E timpul să construim un brand de țară prin ceea ce producem valoros. Banii să meargă spre artiști și evenimente care au potențial real în străinătate, nu spre interese obscure.
2. Conectarea cu diaspora prin programe specifice, dedicate lor. Diaspora noastră e o forță, dar e adesea ignorată sau tratată cu superficialitate. ICR trebuie să ofere programe care să combine „nostalgia națională” cu o informare reală despre ce se întâmplă acum în arta contemporană românească. Să le arătăm că nu sunt uitați, că România culturală e vie și că ea se transformă. De asemenea, categoriile diasporei sunt variate și fiecare dintre acestea are nevoi de reprezentare diferite. Expații integrați în societatea occidentală doresc o conectare culturală cu acea societate, dar comunitățile care păstrează nostalgia națională tradițională au nevoie de alte moduri de prezență culturală externă. Programe speciale trebuie gândite în această direcție.
3. Susținerea financiară a călătoriilor invitaților străini la evenimente din România. Artiști, jurnaliști, curatori, directori de festivaluri invitați pentru a duce mai departe povestea României culturale. Aceste delegații fac mai mult decât zeci de evenimente izolate.
4. Crearea unei direcții puternice de marketing extern, care să includă toate serviciile pe care le cer o comunicare eficientă și relații publice apte să se pună la dispoziția artiștilor români din toate domeniile care au succes în străinătate. Într-o lume în care Instagramul, TikTokul, inteligența artificială devin atotstăpânitoare, rețelele de comunicare sunt esențiale. Fără un asemenea departament, ICR va rămâne în umbră.
Bineînțeles, multe ar mai fi de adăugat și probabil că, dacă nu aș fi dăruit ICR șapte ani din viața mea, cu multe nopți nedormite și multă pasiune depusă, acest articol nu ar exista. Cu atât mai mult cu cât, din 2012 încoace, am refuzat orice colaborare cu instituția, ca reacție la inadmisibila execuție politică la care a fost supusă. Dar cred că nu mai putem amâna să facem o nouă încercare cu ea. Fiindcă ICR este, de fapt, în comă indusă, timp în care ambasadorii noștri cei mai vizibili în lume rămân până azi artiștii și intelectualii.
În loc să fie integrat de MAE, este timpul, cred, pentru o intervenție de radicală reorganizare a ICR. Suntem dispuși să facem asta sau preferăm să-l lăsăm să moară lent, odată cu imaginea României în lume? Sper din tot sufletul că răspunsul e unul singur.
