Pe aceeași temă
Coincidența face ca premiera lui Andrei Șerban cu „Mary Stuart” de Robert Icke să se petreacă la București în aceste zile, când istoria ne încearcă din nou, la fel de radical, doar că mai puțin violent, în aparență. Este un timp, mai ales, în care ni se dovedește clar că unicul drog, mai puternic decât orice, este puterea.
Întoarcerea pe scena TNB a regizorului este, de aceea, pe cât de simbolică, pe atât de esențială. Și, prin subiectul ales, revelatoare.
Dacă „Trilogia antică” era un spectacol coral, reverberant, eliberator, despre victoria spiritului asupra barbariei războinice, „Mary Stuart” e o disecție crudă, orchestrată savant, despre fatalitatea lui „a vrea”. O buclă de timp se închide. Asemenea unei simfonii care ajunge la final. Se va redeschide, oare, o altă spirală a timpului?
Văzând patru reprezentații și o repetiție cu spectacolul „Mary Stuart”, aș spune că tot ceea ce tulbură, de la început, pe scenă, e intuiția regizorului că spațiul puterii e unul rece. E un spațiu al morții, nu al vieții. Un spațiu în care miezul uman îngheață în tine, în care energia care îl hrănește este persistentă și grea, conectarea este mereu la distanță, mediată fără încetare de ura latentă care plutește peste tot și toate și care, subtil și definitiv, le infiltrează.
Pornind de la această premisă încolo, montarea e structurată ca o punere în scenă de operă. Actorii își declamă „ariile” sau țes constant între ei dialoguri care oglindesc relații pur tranzacționale. Contactul uman nu există, el e retoric și monologal, iar drama fiecărui personaj se consumă insular, fiecare este prizonier al propriei capcane din labirintul sumbru al luptei pentru putere.
Singura relație umană adevărată din „Mary Stuart” este cea între regine. O relație tragică, prin natura ei toxică, o relație asemănătoare înfruntării dintre doi oameni aflați în luptă corp la corp. O relație care nu poate avea decât un deznodământ fatal. E un spectacol care te provoacă tocmai pentru că te obligă să fii mereu lucid, la distanță, să vezi cum se țes, în realitate, lucrurile, acolo unde, altfel, ca om de rând, nu ai acces.
Ca urmare, ai tentația să vrei să ieși din vibrația gravă, odioasă, a ceea ce se petrece și, în același timp, ești tot mai sedus să vezi ce se întâmplă până la capăt, fiindcă ceva irațional și vorace te ține acolo.
Spectacolul poate fi citit în multe feluri; el poate dezorienta spectatorul, care vine să vadă personaje și stări cu care să se identifice afectiv, poate dezamăgi sau provoca indignări realismului istoric, fiindcă tonul propus nu e acesta. Fibra în care este realizată reprezentarea teatrală e una arhetipală; ea generează o energie intensă și tulburătoare, la final. E ca vibrația roții grele și implacabile a istoriei, rostogolită peste destinele oamenilor, care sunt de-a pururi victimele aceluia care e cel mai tare obsedat de tron.
Nu este doar despre două Regine și înfruntarea dintre ele, despre gelozii teribile și intrigi odioase, despre vanitate și iluzia măririi, ci despre arhetipurile umane din toate timpurile care traduc aceste letale trăsături.
„Mary Stuart” e al treilea spectacol, pe un text de Robert Icke, pus în scenă de Andrei Șerban în România. Icke e un tânăr autor britanic, ale cărui texte rescriu clasicii. Dar apropierea lui Șerban de el are o cauză pe care abia în „Mary Stuart” o înțelegem clar.
Dintotdeauna preocupat de relația femeii cu iubirea și cu puterea, de asemenea de relația omului cu exersarea feroce a dominației asupra semenilor săi, Andrei Șerban își găsește în Robert Icke partenerul de creație ideal. Pe autorul textului îl interesează în mod evident aceleași teme.
Iar în „Mary Stuart”, posibilitatea de a avea, alternativ, trei interprete pentru cele două roluri principale traduce, de fapt, mult mai mult decât deja bine- cunoscuta pasiune pentru dubla și uneori tripla distribuire în roluri a regizorului.
De data asta e vorba și de joaca fiecăreia dintre actrițe cu arhetipul, cu imaginile iconice ale lui Mary și Elisabeth. Oricare dintre ele poate fi Mary, oricare Elisabeth. Orice femeie la putere poate fi Mary,... sau Elisabeth... Bastarda are puterea, dar cea legitimă moare. Frumoasa regină a Scoției a crescut ca încoronată de drept, virgina regină a Angliei a crescut traversând deșertul nerecunoașterii.
Dar amândouă iubesc, mai mult decât orice, puterea. Orice promisiune e permisă pentru a o recupera, orice trădare e posibilă, orice compromis, acceptabil. Din această închisoare nu scapă, de fapt, niciuna.
Amândouă iubesc, de fapt, cu ferocitate un singur lucru. Același lucru pe care îl și detestă.
Spectacolul lui Andrei Șerban e o meditație înaltă, dar teribilă.
Nu există victimă și călău în „Mary Stuart”. Există doar efectul fatal al setei pentru putere.
Dificultatea întregii distribuții de a juca roluri în spectacol este enormă. Obligându-l la individualizare spațială pe fiecare actor, chiar și pe cei cu partituri mici, regizorul împinge interpreții către o constantă autoreglare, către un zid invizibil al autocunoașterii și dezlănțuirii, antrenând un raport direct cu spectatorul și cu ansamblul impresionant și mobil al arhitecturii scenografice. Fiecare actor e făcut responsabil, simbolic, de o victorie asupra personajului propriu. Cele trei actrițe reușesc, pe rând, roluri excepționale, care pot fi departajate doar de preferințele subiective ale spectatorilor.
Nicoleta Lefter e singura care nu o joacă decât pe Mary Stuart. E o Mary „păgână”, căreia straturile de regalitate i s-au jupuit pe rând, de-a lungul detenției, și a rămas doar vanitatea rănită, animalică, a celei care a pierdut totul, dar vrea să își recupereze încă puterea și, la final, înțelege că moartea îi asigură, de fapt, triumful real. Lefter e o actriță în care Șerban a declanșat un resort de furie și de instinct primar vindicativ, pe care, în general, actrița îl maschează cu umor și detașare, în alte roluri. Echilibrul de relaționare al Nicoletei Lefter cu Ofelia Popii în Elisabeth este mai organic, iar cu Raluca Aprodu mai tăios, și tocmai de aceea rotirea interpretelor e plină de re-desenări ale arhetipului pe care îl oglindește fiecare.
Raluca Aprodu este o Elisabeth aparent rigidă, dar cu o perpetuă teamă de hărțuire, cu un miez pe care îl citești moale, în ciuda măștii afișate. Intuiești insecuritatea devoratoare a personajului, dar și tenacitatea lui feroce. Tipologic, pe Raluca Aprodu o „ajută” fizionomia și temperatura sa de joc, distanța, rece și natural dominantă. Dar în momentul în care o interpretează pe Mary Stuart, ea construiește foarte nuanțat un personaj glacial doar în formă. Adânc marcată de pericolul volatil al situației în care se află, Mary Stuart a lui Aprodu e credibilă ca „zeița în dizgrație”. Vezi o pasăre de pradă care și-a pierdut capacitatea zborului la înălțime și nu îl mai regăsește decât rar. Sub îndrumarea lui Șerban, Raluca Aprodu reușește să exploreze zone ale propriei dezarmări existențiale pe care nu i le-am ghicit în alte ipostaze de scenă.
În fine, dar nu în ultimul rând, Ofelia Popii joacă o Elisabeth și o Mary Stuart pe care le umanizează într-un fel extrem de personal. Prezența pe scenă a Ofeliei Popii este iradiantă în sine, iar talentul acestei actrițe de a „aduce la ea” personajele, îndelung exersat în teatru și în film, se reconfirmă. Ca Mary Stuart, Popii este expresia feminității ultragiate și vanitoase, stând la pândă pentru atacul final. Ca Elisabeth, Popii e un ghem de nesiguranțe mascate sub posturi autoritare, sub care se ghicește mereu un complex teribil al impostorului. Șerban îi dă actriței chei de interpretare pe care, apoi, Ofelia Popii le transfigurează pentru a le face ale sale. E remarcabil!
Regalul pe care aceste trei interpretări îl oferă e înconjurat de partituri masculine pentru a căror detaliată analiză ar trebui o cronică separată. Remarc doar, scurt, aici, pe Conrad Mericofer (Lord Burleigh) – foarte convingător și coerent în rol; pe Marius Bodochi (Lord Talbot) – inconfundabil și just; pe Mihai Călin (Paulet) – o interpretare pertinentă și subtilă. Menționez interpretarea nuanțată a duplicității bine temperate și bine conduse a lui Emilian Oprea în Contele de Leicester și manifestul talent reconfirmat în Mortimer al unui actor tânăr de la Teatrul din Constanța, Ștefan Mihai.
Decorul lui Helmut Sturmer, costumele Corinei Gramoșteanu și video-designul lui Andrei Cozlac merită o reverență pentru reușita ciocnire între faraonic și minimalist. În fine, vocea neutră și gravă din off – cea care adaugă un strat de distanțare și de cerebralitate explicită înscenării (Daniela Dima) – e un personaj în sine, într-un spectacol în care Tiresias nu există pentru a da glas vocii insensibile a zeilor.
De ce avem nevoie de teatru? Pentru că, atunci când realitatea iese din țâțâni – ca acum – știm că există un loc (scena), pe care Hamletul din noi poate pune povestea la loc, de fiecare dată. La teatru înțelegem că tot ceea ce se petrece e, de fapt, doar un moment infim, pe o spirală nesfârșită. //
