Pe aceeași temă
Un vin?
Sau, și mai bine, un pahar de vin și o carte de istorie literară.
Nu una obișnuită: ci ediția nouă, a doua – revăzută și mult adăugită –, a volumului „O istorie literară a vinului în România” (Ed. Spandugino, 2024). Valeriu Stoica, susținător activ (și) al acestei ediții recentissime, notează în marginea acestei apariții editoriale: „Din fericire pentru cititori și pentru iubitorii de vin, autorul publică a doua ediție, care este, totodată, o carte veche și o carte nouă: deși e reluat cuprinsul primei ediții, sunt făcute adăugiri și revizuiri semnificative, pe temeiul unei bibliografii aduse la zi, iar materia nu mai urmează cronologia literară, ci cronologia vinului. Este reverența scriitorului în fața eroului principal al acestei istorii palpitante, în care sunt dezvăluite punțile dintre arta literară și arta enologică. Dacă istoria cea mai fidelă a unui popor este istoria literaturii pe care a creat-o, Istoria literară a vinului în România pune în lumină un element definitoriu al identității noastre naționale”.
O carte despre vinul străvechi, despre vinul vechi și vinul nou, despre catastrofă – filoxeră, la propriu – și despre impactul „filoxerei” politice: nu, în cuvintele autorului, „o istorie literară din perspectivă vini‑viticolă. Nicio istorie a vinului din perspectivă literară. Ci, mai degrabă, o deschidere antropologică, o incizie în straturile de contact ale civilizației materiale cu cea spirituală, ale sacrului cu profanul, ale înălțării spirituale cu bolgiile viciului, în viața comunității noastre de cultură, cel puțin așa cum o înfățișează literatura mai veche sau mai nouă”.
Un răspuns complex
A scris despre o mare „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi: Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”. A făcut „Ocolul Mării Negre în 90 de zile: șapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime‑time”. A mers „Singură pe Drumul Mătăsii: 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie”. În 2007 a publicat un foarte interesant studiu despre „Transilvania, o provincie în căutarea unui centru: Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania, 1892-1918”. Acum, într-un alt volum marcă înregistrată, Sabina Fati – între altele, una dintre cele mai neobișnuite autoare de cărți de la noi – ne spune „Cine râvnește la gurile Dunării” (Editura Humanitas), după ce face – reproduc subtilul cărții – „O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România”. Cristian Preda, unul dintre cei care au însoțit această carte fascinantă, scrie despre ce face Sabina Fati– cu un curaj și o luciditate extraordinare: „Sabina Fati ne spune povestea de azi a Gurilor Dunării, ca să ne explice cum și de ce vrea Rusia să distrugă Uniunea Europeană. Iar în poveste intră drone iraniene picate pe malul ucrainean, care opresc bacul dintre Isaccea și Orlivka, leprozeria din Tichilești și cazacii zaporojeni din Delta Dunării, Kilia lui Ștefan cel Mare și Gogol, caviarul din Sfântu Gheorghe și scopiții ajunși birjari la București, Îngerul istoriei descris de Walter Benjamin, dar și Putin, ca și tot felul de alte personaje, locuri și ambiții din preajma noastră. Sabina Fati a mers pe teren în Transnistria, Ucraina, Basarabia și România, ca să înțeleagă de la cei care trăiesc la Gurile Dunării ce viitor ne așteaptă. Jurnalul acestei călătorii e o mărturie scrisă alert, cuprinzând date istorice expuse pe înțelesul unui public larg și cu patosul unei apărătoare a demnității oamenilor din Est, care iubesc libertatea și n-ar vrea să trăiască iarăși sub ruși”.
Mai mult decât bancuri – cu unguri și cu români
„Bancurile reprezintă o sursă excelentă pentru descifrarea imaginii Celuilalt, datorită faptului că sunt împărtășite pe o scară foarte largă, în interiorul unei comunități omogene sub raport cultural. Aidoma folclorului de altădată, ele au o dimensiune socială fundamentală. Când auzim un banc bun (iar acestea nu circulă decât dacă sunt cu adevărat reușite), simțim nevoia imperioasă de a-l împărtăși, de a-l spune altora, mai departe. Știm dinainte că și interlocutorii noștri se vor distra copios când îl vor asculta, iar acest lucru ne face și pe noi să ne simțim foarte bine. Unii spun: vai, eu nu știu să spun bancuri! Dar, chiar și în acest caz, mărturisirea respectivă nu exprimă decât regretul și dorința irepresibilă de a participa, de fapt, laolaltă cu toată lumea, la construirea unui tonus social optimist și exuberant. În același timp, este vorba despre trăirea și asumarea împreună cu ceilalți a unor sentimente, atitudini și valori colective. Iar tot acest dispozitiv asigură o difuzare excepțională a respectivului tip de mesaje” – acesta este un fragment dintr-o suită amplă de considerații pe care unul dintre istoricii de top de la noi, Sorin Mitu, le face cu privire la rolul și rostul bancurilor în diferite comunități. Recent, la Polirom, profesorul și directorul Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată și studiul naționalismului, a publicat un volum de referință: „Românii și ungurii. Un război imagologic de o mie de ani”. Ceea ce propune odată cu acest amplu studiu de imagologie reprezintă un alt fel – lateral, dar și mai proaspăt – de a înțelege o istorie care nu e atât de conflictuală pe cât pare și care, totodată, e în mare măsură comună.
Formula definitivă
„Mărturii asupra unui veac zbuciumat” – excelenta carte de memorii a unuia dintre cei mai mari psihologi români, Nicolae Mărgineanu, arestat și condamnat la ani grei de temniță politică în timpul regimului comunist – apare, recent, la Școala Ardeleană și sub tutela Fundației Psiholog Nicolae Mărgineanu, în ediția a treia, definitivă, sub îngrijirea Danielei Mărgineanu-Țăranu și prefațată de Mircea Miclea. Un document de memorie și de reziliență fascinant – aprecierea e inclusiv a profesorului Miclea – din numeroase perspective. Și pentru că acoperă, cu limpezime, luciditate și pertinență, un arc de timp remarcabil: aproape șase decenii. Și pentru că reprezintă o relatare detaliată cu privire la mai multe medii (cel academic, în mod aparte). Și, poate mai ales, e o radiografie sufletească de mare finețe. Iată, în acest ultim registru – cartea: ca amprentă a sufletului! – o mărturie pe care o face autorul însuși: „Avantajul, marele avantaj al intelectualului ajuns la închisoare, acesta a fost: bogăția vieții sale, care-l făcea să-și ajungă sieși și să nu se simtă singur oriunde s-ar fi aflat. Aceste condiții criminale, inimaginabile prin neomenia lor, le-am putut suporta tot numai cu această retragere în propria noastră conștiință, unde găseam suficientă liniște sufletească ca să nu ne pierdem încrederea în noi. În oameni și în noi. Și în dreptatea în lume, care, în cele din urmă, trebuie să vină. Aceleași condiții neumane au fost însă suportate mult mai greu de muncitori care, după câteva zile, își pierdeau echilibrul psihic și se prăbușeau. Sau acceptau condițiile ofițerului politic de a îndeplini funcțiunea de turnător! Tăria de caracter a țăranilor a fost mai mare, dar, obișnuiți cu orizontul larg al spațiului mioritic cântat de Blaga, la claustrare nu rezistau nici ei și se prăbușeau. Intelectualul singur a rezistat la toate neomeniile!”
Poezie adevărată – în Oniris
Într-o mărturisire pe care mi-a făcut-o în scris cu privire la ce face, anume, într-una dintre cărțile sale recente de poezie, Emilian Iachimovski – pictor iconar, dar, mai ales, un excelent poet (chiar dacă, în raport cu „sistemul” literar, mult prea discret) spune așa: „ONIRIS este pentru mine coconul pe care îl țes în ultimii ani, din disperarea de a nu mai regăsi realitatea în lumea înconjurătoare. Oniris este realitatea MEA pe care mi-o îngădui, refugiul pe care îl caut, adăpostul care să mă protejeze de „realitatea prezentului” pe care, fără să vreau, încep să n-o mai recunosc, aproape tot ce am învățat cândva acasă și la școală fiind socotit astăzi greșit sau în cel mai bun caz inadecvat. Oniris este o stare pe care vreau s-o mențin câte zile voi mai avea, s-o hrănesc din caietele mele de la capul patului, în care navighez ca într-o luntre, filă cu filă, noapte și zi, val după val, adăugând câte un zid propriului meu labirint. Accept chiar riscul de a muri Minotaur”. „Oniris”, așadar: carte solidă de poeme apărută pe final de 2023 la editura Oscar Print și nominalizată în finala mare a Premiilor Uniunii Scriitorilor din România.
O semnalez, pe fugă aici, și invit călduros la lectura ei. Pentru că merită! Iată (numai) o mostră de poezie adevărată: „Am privirea închisă în silozul depărtării//Ziua de vară ruginește pe lanțul ancorelor./Pete de sânge vechi pe licheni./Țipătul mării sta în vitrina înserării,/și vânturi mari fără cuib/adulmecă lucrurile pierdute.//Prin rătăcirile inimii aud murmur/și cântece de călătorie care migrează/ca păsările și ca insectele.//În fiecare zi trece pe lângă mine moartea”. //
