Haihui prin Sovata

Pentru regățeanul din zona petroliferă, orice trecere a Carpaților reprezintă (re)descoperirea unui alt Univers, cu care poate s-a obișnuit, dar pe care încă îl percepe drept exotic, diferit, atractiv și pe care nu-l cunoaște în întregime nici acum. Regățeanul despre care se face vorbire nu a ajuns niciodată la Sighet, Baia-Mare, Carei sau Satu-Mare, dar a fost de trei ori la Paris, de două ori în Lefkada și Viena. Oare nu-și iubește și apreciază suficient țara? „Sovata, unde Nicu a făcut armata”. Sau nu? Câte și mai câte mituri despre Sovata circulă în mentalul nostru, formate mai ales în vremea comunismului. Țin minte că și în copilărie am auzit despre existența unui loc care avea acest nume, dar fiind situat în afara granițelor județului Prahova și care, mai mult, nici nu se afla pe axa strategică Câmpina-Ploiești-Urziceni-Slobozia (popasul obligatoriu era la Privighetoarea, pentru mici și brifcor) -Fetești-campingul de la Neptun, putea fi la fel de bine pe planeta Marte. Nu mă interesa. Aproape că nici nu exista. O întâmplare fortuită a condus totuși cauciucurile de iarnă ale mașinii spre Sovata/Szováta/Sowata. Nu știu dacă a existat vreodată vreo unitate militară unde acel mitic Nicu să fi făcut armata. Nu aș fi bănuit niciodată că Sovata este un oraș. Uneori, ești ignorant cu niște realități banale. Mai mult, este un orășel liniștit, care are și un sens giratoriu, dar pare mult mai curat și bine administrat decât multe altele din spațiul extracarpatic. Și nici haosul urbanistic care caracterizează pregnant majoritatea stațiunilor noastre montane nu este atât de prezent. Multe case, vile, pensiuni cochete, frumos aranjate, garduri proaspăt vopsite. Un punct de belvedere impresionant. Cine ar fi crezut că la Sovata ar funcționa și o firmă de închirieri auto? Puțin plauzibil. În stațiunea Sovata, foarte aranjate, cochete și profesionist puse în valoare sunt spațiile naturale, partea superioară a orășelului, unde se află și cele câteva mici lacuri. Mi-a părut rău că luna noiembrie răpise naturii farmecul ei crud și verde. Traseele sunt scurte, bine marcate, mărginite cu bănci din lemn, amplasate peste tot. De asemenea, remarcabilă este lipsa gunoaielor, atât de enervante în multe alte locuri din țară. Față de o stațiune cu pretenții precum Predeal, Sovata stă mult mai bine. Un parc central de recreere, realizat recent cu fonduri europene, se numește Parcul Înfrățirii. Inevitabilul gând pervers se îndreaptă către Viktor Orbán, cu toate eforturile lui de învrăjbire. Care ridică dilema grea și incorectă politic – câți unguri ardeleni ar adera la planurile lui revizioniste? Sovata pare a fi un exemplu că ambele popoare pot conviețui foarte bine dacă ar fi lăsate în pace, iar nenumăratele inscripții bilingve o dovedesc. Bancomatul CEC îmi oferea și posibilitatea de a alege limba maghiară. Chiar și o casă mortuară avea mesajul funest publicat în ambele limbi, căci moartea nu ține cont de limba pe care o vorbim.

Cea mai plăcută plimbare este cea de dis-de-dimineață, când nimeni nu s-a trezit. După un mic-dejun copios, o cafea tare, un duș, după ce am trecut pe lângă o caleașcă cu geamuri, transformată în punct de oferire a cărților (Salvatori de cărți), cu lacătul pus (în interior erau cărți în ambele limbi), nimic nu se compară cu potecile micilor trasee de un kilometru-doi, care fac legătura între cele câteva lacuri ale stațiunii (cu denumiri simpatice – Ursului, Șarpelui, Roșu, Verde etc.) În apropierea lacului Tivoli am speriat o căprioară, care scormonea în frunzele uscate la mică distanță de potecă. Unde este însă Lacul Tineretului? După câteva căutări, mi-am dat seama că acele două denumiri desemnau un singur lac, Tivoli/Tineretului. Plimbându-mă în viteză, am dat și peste un grup organizat de colegi de la o firmă de asigurări (aveau toți aceleași haine), care primiseră probabil o bonificație din partea firmei (ia mai duceți-vă și voi să vă mai sudați un pic echipa, să meargă vânzările mai bine). Fată, urcă-ți fundul pe trunchiul ăsta de copac, să facem o poză cu toții, se auzea în fundal. Nu, dragă, că nu dau bine în poză, da', dacă insiști...Dialogul networkingului în natură.

De fiecare dată când aud limba maghiară, gândul meu zboară ine­vitabil către bunica mea, Rozalia, originară din Reghin, care nu numai că era foarte frumoasă și cochetă, dar era și jumătate unguroaică. În casa ei se vorbea limba maghiară, căci tatăl ei român (Lateș) murise când ea și fratele ei erau  mici. Nu îmi dau seama cum reușise străbunica mea, pe care nu am cunoscut-o, să crească doi copii fabricând și vânzând site în târgurile din jurul Reghinului.... Bunica mea s-a adaptat unui mediu care-i era complet străin, chiar dacă în Câmpina anilor 1960 străinii nu reprezentau o mare noutate, lucraseră atât de mulți la rafinărie. Nu plecaseră încă toți. Rozalia a încercat cu blândețea care a caracterizat-o mereu să mă învețe și limba ei. Crescând în mediul toxic ultranaționalist-comunist al anilor ’80, a vorbi limba maghiară reprezenta o crimă de lezmajestate, astfel încât m-am încăpățânat prostește să nu memorez mai mult de zece cuvinte (știu să număr până la cinci). Bunica încă își aducea aminte în anii 1990 cum văzuse grădina zoologică din Budapesta, în 1942. Fusese probabil îmbarcată de regimul lui Horthy într-o excursie școlară, menită să convingă elevii din Reghinul Săsesc de măreția și superioritatea Budapestei. A fost și singura dată când bunica a părăsit cumva granițele României, chiar dacă tehnic ea fusese plimbată în aceeași țară, în Ungaria anului 1942.

Întoarcerea spre casă, din Târgu  Mureș, a fost problematică. Nu mai aveam mașină, un impediment major într-o țară care și-a ignorat cu prostie rețeaua de căi ferate, precum și operatorul național feroviar. În timpul zilei circula un singur tren care făcea legătura între reședința județului Mureș și Câmpina, care oricum este strategic amplasată pe magistrala care duce spre București. Ce poți face opt ore în tren? Chiar călătorind la clasa I? Probabil că aceasta a fost cea mai lungă călătorie cu trenul pe care am făcut-o vreodată în întreaga mea viață. Însă înainte de a mă îmbarca în ea, era cât pe ce să pierd trenul. Am plecat din camera de hotel exact la ora 11 dimineața. Mai aveam de consumat două ore și douăzeci și trei de minute până la plecarea lui. M-am plimbat prin cetatea medievală din apropierea hotelului, foarte reușit restaurată, un adevărat hub cultural-turistic-memorialistic, dar, la -3 grade Celsius, în acea dimineață de luni, era pustie, deci cu atât mai atractivă. Am făcut și o poză, soarele era ascuns în spatele unei pelicule fine de nori, pe care razele de lumină se chinuiau să o străpungă. Și chiar reușeau. Am mers apoi în centru, am căscat gura, am cumpărat produse tradiționale maghiare de la magazinul de peste drum de Prefectură, iar la miezul zilei m-am îndrept spre gară. Nu știam unde este. Undeva la marginea orașului, logic. Am apelat la o aplicație care m-a reconfortat – distanța era relativ mică. La drum per pedes apostolorum! Și așa ajungeam devreme. După douăzeci de minute, mă regăseam în fața unei mici clădiri, pe zidul căreia era scris mare Gara Mică. Cine și-ar fi putut imagina că în Târgu Mureș există o gară mare și una mică? Am intrat bulversat într-un birou și am întrebat unde este gara mare, căci din gara mică îmi era clar că nu plecau trenurile spre Capitală. Păi, este în stânga, aveți ceva de mers, mi-a răspuns funcționarul, surprins de apariția mea. Am apelat la aceeași aplicație deșteaptă, care mi-a dat o veste proastă – distanța până la gara mare, principală, era de 2,5 kilometri. Dacă mergeam pe jos, riscam serios să pierd trenul și să ajung în Câmpina a doua zi, seara. Sau joi, sau duminică. Am revenit cu pași mari, militărești, în centru și nu am mai riscat – am luat un taxi. Care în zece minute (era totuși trafic) m-a lăsat în fața a ceea ce lăsa impresia unei gări principale.

Am trecut pe lângă un bărbat prăbușit pe trotuar, îngrijit de câțiva trecători care sunaseră la ambulanță, dar care încă nu se auzea. Sângele serioasei răni de la cap se prelingea ușor pe asfalt. Câți dintre noi știu care este cu adevărat culoarea sângelui? Era un roșu închis, greu, deprimant.

Îmi cumpărasem biletul online, dar am rămas surprins de gara mare din Târgu Mureș – curată, occidentală, cu panou de afișaj electronic. Ce diferență față de toate celelalte gări din România! Trenul se forma în Târgu Mureș. După o jumătate de oră de mers spre nord, am descoperit care era motivul pentru care avea nevoie de atât de mult timp pentru a ajunge la Câmpina – am ajuns în gara Reghinului familial. Iar apoi a cotit-o spre Gheorgheni, Toplița. Când a ajuns la Miercurea Ciuc, se lăsase seara. Abia după șase ore infernale, am ajuns la Brașov. Atât de aproape de casă, dar atât de greu de ajuns acasă, căci șarpele lung de tablă și oțel, și cabluri a mai zăbovit trei sferturi de oră. Colegii mei de suferință au fost doi bătrâni pensionari și un tânăr, care a reușit performanța de a dormi trei sferturi din voiaj. Îi admir în secret pe toți cei care au capacitatea de a adormi instantaneu oriunde i-ai pune, ca și cum ar avea un buton pe care-l apasă, atunci când situația o impune. Atât colegii mei bătrâni, cât și eu, am o vârstă, ne-am ridicat de pe scaunele confortabile, am dat turul vagonului, ne-am întors la locurile noastre, ne-am masat pulpele picioarelor, le-am frecționat, am căscat, am moțăit, am visat. Ambii și-au păstrat căciulile pe cap, chiar dacă temperatura era plăcută. Unul a descojit (nu ceapa lui Gunther Grass!) tacticos un măr cu briceagul scos din rucsac, a aruncat cojile și a secționat cu precizie mărul. Celălalt studia cu atenție un vraf de rețete și decizii medicale. Eu am citit. Atunci când am ajuns la Câmpina, mi‑am promis să nu mai merg cu trenul în următorul deceniu. Iar atunci când o voi face, să mă lăfăi în primul TGV valah.