Pe aceeași temă
S-au scris multe povești despre profeți și rătăcirile lor prin istorie. Ceea ce poate fi considerat original la Martin Sherman în piesa sa Mesia (în premieră la Teatrul Evreiesc de Stat) e ambiția de a da identitate istorică unor experiențe umane, care ar putea fi altfel analizabile din perspectiva psihologiei maselor și a filozofiei cunoașterii. De altfel, personajul său principal nu este acel misterios Mesia, care inspiră ca o fata morgana visele de mai bine ale unor nefericiți ai sorții, ci o tânără pământeană care trăiește într-un orășel polonez, la granița cu Ucraina de azi, așezat, la vremea acțiunii, în calea cazacilor și a unor războaie sângeroase. Am putea fi carevasăzică pe vremea expansiunilor din secolul al XVII-lea, iar profetul nu putea fi decât un rabin din Asia Mică, după identitatea conferită de autor, pus în serviciul populației persecutate. Și răspunde în viața fanatizată a localnicilor la numele Shabbatai Zevi. Nu și în mintea Rahelei, al cărei dar al îndoielii îi domină viziunile. Din colțul ei de lume, eroina, cea care va purta firul Ariadnei printre mințile tulburate, vorbește cu Dumnezeu într-un lung monolog plin de rugi, gândiri și răzgândiri. Acest solilocviu devine, de altfel, miezul piesei. Și al spectacolului, pentru care regizorul Andrei Măjeri a mizat pe vocația dramatică a actriței Lorena Luchian, făptură eterică, inocentă, marcată de frământări, proiectată accidental parcă în această lume a întunericului, printre lumânări și siluete spectrale. Rugăciunile ei aduc în atenție sumare elemente biografice, dar mai ales o apăsătoare sete de speranță, adresată mai degrabă unei voci interioare, eului profund. Prin ceea ce Rahela povestește, profilul personajului se definește însă și, într-un fel, mai aproape de viață, sugerând motivele căderii în extaz. Fie că se referă la complexe datorate urâțeniei fizice (dar actrița e foarte frumoasă!?), fie la obligația de a se mărita cu un bătrân bețiv bogat pentru a scăpa de sărăcie, fie, în cele din urmă, la perspectiva de a ceda invitației spre o aventură, care are ceva din mitul evreului rătăcitor. Ce-i schimbă într-un fel convingerile în privința semnelor divine e întâlnirea cu tânărul Asher, nepotul bătrânului venit în pețit cu traista cu prune. Acesta trăiește cu intensitate un delir mistic, propagând pocăința (se autoflagelează, bătându-se cu urzici), reușind pe calea iubirii pe care o inspiră fetei să o atragă în mrejele profetului ce-și flutură la orizont himerele. Frumos și studios, cufundat în cercetarea Bibliei, a Talmudului și Cabalei, acest tânăr, despre care se spune că vorbește cu cărțile și-i apar în vise „câte un demon sau dibuck”, are cel mai interesant traseu în piesa lui Sherman, un destin de sacrificat, iar regizorul nu întârzie să-i dea importanța cuvenită, atribuind rolul lui Alex Iezdimir, o mai veche cunoștință a noastră din spectacolul Cine l-a ucis pe tata, la fel de strălucitor și aici. Și pentru a face zbuciumul Rahelei și mai plauzibil, Andrei Măjeri îi asociază fetei umbra unui spirit demonic, care o însoțește unduindu-se provocator și derutant, în ritm de castaniete (coregrafie: Daniel Dragomir, interpret Vlad Corb). Prin acest personaj, credința Rahelei e ispitită, scoțând la lumină drama interioară a celei care pare că cedează nevăzutului în defavoarea ființei raționale. Până când Asher, cel iubit în taină, se manifestă ca un posedat periculos, determinând în numele acelui salvator un șir de nenorociri. De la moartea bătrânului devenit soțul formal al Rahelei, care experimentează tragi-comic zborul („Ce fel de Mesia e acela care ar lăsa un om să zboare de pe casă?”, se întreabă Rahela), și până la plecarea în călătoria inițiatică în barca pe care Andrei Măjeri o aduce în scenă, la propriu, într-o imagine simbolică pentru istoria evreilor (semințiile rătăcite care pluteau pe corăbii), încrederea fetei se prăbușește puțin câte puțin. Urmează deziluzia finală, când speranța ca acel profet să aducă eliberarea din robie se spulberă prin coborârea mitului în mizeriile morale pământene. Shabbatai e corupt cu funcția, devenind supusul sultanului. („Mesia nu e mort. E musulman!” exclamă ironic un personaj.) Pe parcursul spectacolului mai găsim strecurate astfel de ironii, care creează distanțarea necesară față de întâmplările halucinante prin iraționalitatea lor. Pribegia în întâmpinarea profetului conține în piesă și multe referiri mundane, inserate cam la întâmplare, precum târgul în care se negustorește religia sau poveștile despre destinația bizară a pelerinilor. Iar faptul că în textul de spectacol regizorul a purces la o denominare a scenelor, mă face să cred că a simțit necesare unele precizări în beneficiul coerenței logice. Poate că ar fi fost bine ca titlurile, unele foarte inspirate (Shabbatai în sus, Shabbatai în…. Crezi în el?, Tot orașul a luat-o razna , Red Ellis nu poate zbura….), să apară inscripționate și pe scenă.
Dacă citim însă piesa lui Martin Sherman ca pe un poem lirico-dramatic în tonuri elegiace, care domină monologurile Rahelei, nu mai avem, ce-i drept, nevoie de prea multă logică. Alegem atunci să-l urmăm pe regizor în expunerea sa teatrală plină de poezie, cu o simbolistică elaborată, de bun gust, și ne rămân, cu siguranță, congruente mesajul, imaginile picturale, unele scoase parcă din Tizian – casa fetei care coase la gherghef, alături de mama mută, spectru înfricoșător al ororilor războiului –, dar mai ales rochia albă cu trenă, supradimensionată, în care atârnă nesigură mireasa. Curajul de a impune spectacolului său, în ciuda tuturor regulilor, negura care domnește în scenă e o altă notă personală a acestei propuneri regizorale, care încearcă să tranșeze între bezna autoiluzionării și asumarea realității. În consens cu prezența amenințătoare a acelui spectru costumat în aceeași notă de Irina Chirilă, care plutește prin scenă însoțind cu mișcări învăluitoare acțiunile personajelor, atmosfera de mister creată, inclusiv de panourile tratate în nuanțe de gri, cu reliefuri accidentate, face parte din rețeta de succes a spectacolului de la TES.
Și chiar dacă autorul se risipește accesând tangențial și alte teme, precum condiția femeii, pentru care pledează Rebbeca, proiectată dintre zidurile mănăstirii în patul profetului (admirabilă prezența în rol a Cabiriei Morgenstern), spectacolul construit de Măjeri își adună apele în matca unei idei generoase, pe care o poartă eroina, un personaj-simbol, justițiar, care chestionează credința, dar și realitatea, viața din care abia așteaptă să se înfrupte (vezi scena de dragoste cu Asher, într-un moment de slăbiciune divină).
Lorena Luchian duce cu stoicism rolul, ce presupune înainte de toate enorm de multe vorbe, text, dar și treceri de la exaltare mistică la observație realistă, făcând credibilă drama acestei fete, care se întoarce la cusutul covoarelor, cărând în scena finală trupul mort al iubitului-sinucigaș, victimă a unei amăgiri în care scolastica își are rolul ei. Sensibilitatea actriței se manifestă în tonuri de litanie, transformând-o într-o icoană a suferinței. Dinamica stărilor presupuse de evoluția personajului nu pierde însă linia ingenuității dramatice, care pare a fi substanța personajului. O creație interpretativă remarcabilă reușește Viorica Bantaș în rolul mamei (Sarah), rol cu o poveste mai interesantă decât a multor altora, prin dezvăluiri treptate ale unei tragedii consumate sub destinul istoriei. Muțenia ei asumată devine simbolul reacției la agresiune, iar revenirea în simțiri e rodul unei revelații personale egale cu trezirea la realitate. Așa am interpretat confruntările cu Spectrul și revenirea graiului. Prin contrast, celelalte personaje episodice, interpretate de Neculai Predica și Geni Vexler, descriu ceva din peisajul uman, prozaic al unor vremuri întunecate.
Încercând să pătrundă în mințile celor care născocesc, spre a se salva în fața pericolelor vieții, realități paralele cu lumea și cunoașterea, spectacolul de la TES își asociază istoria și religia pentru a ne spune o frumoasă poveste despre un Mesia închipuit care și-a trădat misiunea. Un biet muritor proiectând iluzii asupra celorlalți și asupra lui însuși.
