2007 si paradoxurile sale

2007 va ramane, in istoria cinematografului romanesc, drept anul care a adus cele mai importante premii: Palme d’Or la Cannes si Academy Film Awards (pentru cel mai bun film si cea mai buna regie) pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, al lui Cristian Mungiu; respectiv, premiul sectiunii Un Certain Regard, tot la Cannes, pentru California Dreamin’ (nesfarsit), al lui Cristian Nemescu. E greu de imaginat ca cinematografia romana va mai obtine prea curand un alt Palme d’Or. In momentul acesta, filmul romanesc e pe val, deci sunt de asteptat si alte premii mari, la festivaluri prestigioase, in anii ce vin, cu conditia sa existe si filme noi de valoare.

In acelasi timp, 2007 e si anul cu cel mai mic numar de premiere romanesti in salile de cinema, dupa 2000 incoace: doar 6 filme de fictiune (lungmetraj), un documentar (tot lungmetraj) si un film de animatie au iesit in cinematografe. In plus, 3 premiere sunt la polul opus din punct de vedere calitativ fata de cele 2 premiate la Cannes. Acestea sunt: Ticalosii, de Serban Marinescu; Logodnicii din America, de Nicolae Margineanu; Ingerul necesar, de Gheorghe Preda. Pentru corectitudine, trebuie sa spun ca nu am vazut Dupa ea, de Cristina Ionescu, deci nu ma pot pronunta.

Despre Ticalosii - thriller politic de proasta factura, fortat si prost lucrat de la scenariu si pana la montaj - am scris prin martie-aprilie, la momentul lansarii lui in cinematografe si n-am sa revin.

Logodnicii din America e unul dintre acele exemple tipice de film romanesc lamentabil, fals in totalitate, cu replici rizibil de proaste si fortate, cu un joc al actorilor (in ciuda distributiei care-l include pe Marcel Iures, de exemplu) la fel de fortat ca tot restul. Cu puseuri de pretiozitate (vrea sa bifeze teme "la zi", cum ar fi homosexualitatea unui personaj, dar o face atat de caraghios...), cu un subiect si el care se vrea neaparat la ordinea zilei (revenirea in tara, din America, a unei femei fugite in anii comunismului, pentru a-si descoperi turnatorii si a le cere socoteala), filmul nu reuseste nici macar sa se ridice la un nivel acceptabil. Nicolae Margineanu e un regizor destul de preocupat de procesele de recuperare a adevarului (Binecuvantata fii, inchisoare, 2002; Faimosul paparazzo, 1999) si de chestiunile de ordin moral, dar aceste interogatorii au de fiecare data o mare doza de falsitate care incepe cu scenariul, continua cu regia (mai ales lucrul cu actorii) si se termina cu montajul. Plus problemele tehnice - sunetul la Logodnicii din America e atat de prost, incat filmul ar trebui subtitrat pe bucati mari pentru a fi intelese replicile.

Cu Ingerul necesar, al lui Gheorghe Preda, lucrurile stau putin altfel. Filmul e rezultatul unor ambitii foarte mari, care din pacate n-au putut fi realizate. Preda construieste parabola - foarte frumoasa in teorie - a unei obsesii. Obsesia unui barbat pentru o femeie, obsesie ce merge pana la moarte, la nebunie si dincolo de ele. Problema e ca in realitate lucrurile nu se leaga. Gheorghe Preda e atat de preocupat de incadratura si de tablouri frumoase (care-i reusesc, ce-i drept), incat scapa din vedere ca scenele (si tablourile) trebuie sa se lege intre ele pentru ca filmul sa aiba cursivitate si scapa din vedere mai ales (asta fiind punctul cel mai vulnerabil al filmului) lucrul cu actorii. Anca Florea joaca atat de prost (si mai ales rosteste atat de prost), incat in momentul in care deschide pentru prima data gura, totul s-a dus iremediabil! Acesta e, de altfel, riscul major al oricarei parabole, ca "de la sublim la ridicol nu-i decat un pas"... pas pe care Ingerul necesar il face, iar rezultatul tinde spre catastrofa. Pacat, pentru ca poate ar fi iesit ceva... Ingerul necesar e filmul de debut al lui Gheorghe Preda care, daca va sti sa stapaneasca fiecare detaliu, va reusi poate pe viitor sa scoata ceva macar onorabil, daca nu chiar foarte bun...

 2007 a insemnat si un eveniment rar in distributia romaneasca: lansarea pe 35 mm, deci in salile de cinema, in regim comercial, a unui film documentar - Razboi pe calea undelor, de Alexandru Solomon. Precedentul il crease tot Solomon, acum vreo 2 ani, cu Marele jaf comunist. Iar alte documentare lansate pe ecranele romanesti... nu-mi vin in minte decat Bowling for Columbine si Fahrenheit 9/11, ale lui Michael Moore. Filmul de fata vorbeste despre sectia romana a postului de radio Europa Libera, despre razboiul dintre statul roman si redactia de la München. E interesant pana la un punct si aduce informatie, dar, din pacate, doar pana la un punct. Sunt perioade relativ lungi in care nu are prea multe de spus - episoade oarecum de uz intern despre membrii redactiei si care sunt lungite inutil. In ansamblu, Razboi pe calea undelor e sub nivelul Marelui jaf comunist - film care te tinea in tensiunea povestirii si a anchetei de la-nceput pana la sfarsit. Desigur ca o mare parte dintre generatiile de peste 40 de ani sunt foarte familiarizati cu protagonistii si probabil ca le face placere sa-i vada la chip si sa le asculte povestile personale, dupa ce atatia ani le-au auzit vocile in clandestinitate. Dar, pe de alta parte, generatiile de pana in 40 de ani sunt interesate sa vada o poveste la fel de tensionata si palpitanta precum cea din Marele jaf comunist. Ceea ce nu se intampla.

Last but not least, 2007 a insemnat lansarea primului lungmetraj 100% romanesc de animatie de dupa 1989 - O scurta poveste, de Radu Igazság. Filmul e, de fapt, o imbinare de animatie, experimental si documentar, despre istoria animatiei romanesti. Din pacate, a fost extrem de prost lansat si promovat, a rulat in cinematografe foarte putin prin iunie-iulie. Un film distribuit si difuzat in semiclandestinitate, care cu siguranta ca ar fi meritat o soarta mai buna.

Si, in afara filmelor romanesti difuzate pe ecrane, 2007 a insemnat succese pentru mai multe scurtmetraje si documentare la festivaluri internationale: premiul pentru scurtmetraj la Sundance pentru Lampa cu caciula, de Radu Jude; Leopardul de Aur pentru scurtmetraj (Locarno) pentru Valuri, al lui Adrian Sitaru; premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul de la Leipzig (specializat in documentar si animatie) pentru Nu te supara..., de Adina Pintilie.