Pe aceeași temă
„Diafanul exprimă filosofic însoţirea privirii cu gândul. Nici corp în sine, ca aerul, nici calitate particulară a unui corp transparent, diafanul este un nume de împrumut al luminii. Pentru Aristotel, imaterialitatea luminii asigură condiţia unităţii dialectice dintre experienţa sensibilă şi cunoaşterea intelectuală. El traducea astfel, sub formă empirică, fondul comun stabilit de Platon între identitatea fiinţei şi realitatea ei imediată, transpusă în limbaj sau în imagine.
Toată tradiţia filosofiei şi ştiinţei antice şi medievale, până la Descartes şi Kepler, va utiliza diafanul pentru a defini mediul de manifestare a luminii şi posibilitatea percepţiei spaţiului şi a culorilor. Istoria acestei noţiuni traversează domeniile fizicii, esteticii şi cosmologiei. Ştiinţa modernă a detronat diafanul din postura de concept operatoriu al luminii. Termenul a intrat în domeniul public al literelor. Cu preţul unei cercetări minuţioase a textelor antice şi medievale, cartea trasează destinul acestei noţiuni de frontieră între imanent şi transcendent.“
Anca Vasiliu s-a născut în 1957, la Bucureşti, şi a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei (Academia Română). De două decenii s-a stabilit la Paris şi activează de doisprezece ani la Centrul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNRS). În prezent, este cercetător principal conducător de lucrări în cadrul unei unităţi afiliate Facultăţii de Filosofie a Universităţii Paris IV Sorbonne (Centre „Leon Robin“ de recherches en philosophie antique). Este doctor în filosofie şi susţine cursuri de istoria filosofiei antice la Universitatea Paris I, Panthéon-Sorbonne.
