Pe aceeași temă
Abia duminică seara, pe când avionul cursei low cost ateriza pe un Otopeni friguros, siberian, parcă tocmai cucerit de trupele lui Putin, am conștientizat că în acest an, 2024, destinul (dacă există unul) a vrut să mă pună pe urmele Veneției și a câtorva din multe ei posesiuni, de acum câteva secole, căci atât Parga, Lefkada sau Creta, din care mă întorceam, făcuseră parte din imperiul stăpânit de venețieni, unde-și lăsaseră o amprentă solidă, care poate fi studiat sau vizitat și azi. În 2015 vizitasem fortăreața venețiană din Corfu, insula care nu a fost cucerită niciodată de turci. Venețienii nu numai că au administrat insulele ionice, unde turcii nu au ajuns, fără să-și pună prea mult în cap populația elenă, mai mult, le-au aparat cu îndârjire, iar din Creta au fost alungați de turci numai după două decenii de lupte. Venețienii au iubit Creta.
Creta de sud
Ca de obicei în ultimul timp, devii fericit când cursa low cost decolează cu o întârziere de doar o jumătate de oră. Ghinion! (expresie prezidențială). De data asta, avionul spre Heraklion a plecat cu două ore întârziere. Dar știam că, indiferent cât de târziu vom ajunge și ne vom caza, a doua zi, profitând de faptul că rezervasem o mașinuță, voi sta tolănit pe una dintre cele mai cunoscute și apreciate plaje din Creta, cea de la Matala. Invariabil, grecii au construit în jurul acestor minuni ale naturii mici stațiuni, formate din case cu un etaj, maximum două, deservite de două-trei taverne. Nici urmă de blocuri de opt sau zece etaje, ridicate la o distanță de doi metri. Nici măcar în Heraklion nu am observat astfel de hidoșenii, care distrug orice perspectivă și se încadrează oribil în peisaj (chiar și urban). Matala se află la numai o oră de Heraklion. La ora unsprezece eram în parcarea ce deservește plaja, unde am găsit ușor un loc liber, ceea ce, în timpul sezonului, mă îndoiesc că se poate întâmpla. Tant mieux. 10 euro două șezlonguri și o umbrelă. Un mic-dejun la o terasă – 20. Iar accesul la principala atracție turistică, în afara minunatei plaje, grotele săpate în peretele de calcar, 4 euro. Acestea ar fi fost folosite în scopuri funerare, dar o altă versiune indică faptul că locuitorii anticei Matala ar fi trăit în ele. Chiar și celebrul general și asasin Brutus ar fi stat într-una. Matala a fost portul capitalei provinciei romane, orașul Gortys. În anii 1960, grotele au fost ocupate de hipioți, alungați la un moment dat la presiunea Bisericii, în timpul Juntei militare a coloneilor (la putere în Grecia între 1967-'74). Am fost inspirat să mă încalț cu adidașii, bolovanii de calcar fiind foarte alunecoși.
Cu o zi înainte să plec spre Creta primisem volumul Viața lui Panait Istrati, scris de Stelian Tănase (Editura Corint). L-am luat cu mine, l-am înghesuit în rucsac, chiar dacă îmi dădeam seama că sunt slabe speranțe să pot parcurge mai mult de câteva pagini. Mă întrebam dacă Panait Istrati a fost acasă la prietenul său Nikos Kazantzakis, în Creta, insulă care îl onorează masiv pe Kazantzakis, nu cum procedăm noi cu Istrati (Nikos dă numele celui mai mare aeroport de pe insulă și are și un muzeu la Myrtia). Împreună ar fi fost la Atena și în Cephalonia, de unde se trăgea tatăl lui Istrati. Uitasem că scrisesem recenzia cărții lui de călătorii în URSS. Stăteam pe șezlong, mai citeam, mai observam mediul înconjurător, căci lângă noi se afla o familie italiană cu trei copii. Nici pentru italieni nu cred că este ușor să crească trei copii, chiar dacă ai nervi de fier și slujbe bune. Cum vorbeau între ei în italiană, înțelegeam aproape totul. Nu-i suportam pe vecinii tatuați din dreapta, care vorbeau în germană și, drept urmare, nu înțelegeam nimic. (Dar de ce trebuia să înțeleg eu ceva? Babă bătrână ce sunt.) La ora mesei, italianca a desfăcut o caserolă mare, din plastic, cu paste. M-a impresionat faptul că italianul, în postura de pater familae, a rostit rugăciunea Pater noster înainte de a începe masa ad-hoc. Cu câteva minute înainte, observasem privirea lui curioasă, interogatoare, care se plimba asupra mea. Îmi observase cruciulița de la gât. E drept, nu prea mai vezi cruciulițe la gâtul europenilor și europenelor, crucea migrând mai degrabă pe piele, sub forma tatuajelor. Doi creștini singuratici s-au recunoscut pe plaja din Matala, unul ortodox, celălalt catolic.
După ce am vizitat situl arheologic și muzeul în aer liber din Phaistos, protejat de o întreagă brigadă de trei pisici elene, m-am luat după micul meu ghid turistic și am plecat spre un mic și tradițional sat din apropiere, Vori, pentru a găsi o tavernă. Satul ar avea și un muzeu, dar părea mai degrabă părăsit. Sunt sigur că avea pe undeva o piață centrală, poate și o tavernă, dar eu nu le-am găsit. Am decis să nu mai pierdem timpul și să ne întoarcem la Heraklion, dar nu mâncasem nimic de dimineață. Am tras volanul dreapta la intrarea în ceea ce părea a fi un mic oraș. Observasem o tavernă, care la ora 17.30 părea părăsită. Ne-am așezat la o masă, iar din spatele unei tejghele cineva ne-a remarcat. Clienți. Bucurie. Bani. O doamnă blondă, pe la 50 de ani, și-a făcut apariția. Am întrebat-o în engleză dacă ni se poate servi ceva de-ale gurii. Sure but do you speak french? – replică ce m-a descumpănit, căci grecii nu sunt deloc francofoni. Restul discuției s-a purtat în franceză. Je suis une grecque-belge, întoarsă acasă (în obscurul târg Mires), mi-a răspuns ea mirării mele vinovate. Poate și-a investit banii strânși în acea tavernă de cartier. Meniul era neașteptat de diversificat. Spre oroarea soției, unica grecoaică francofonă din întreaga Cretă ne-a arătat cu degetul o bucată de porc afumat, de culoare incertă, amplasată într-o vitrină la șosea, care părea provenită din porcul tăiat de Crăciun. Numai că noi eram în septembrie. Mai avem miel, oaie, vițel... Pui? Nu, pui nu. După două minute, și-a adus aminte că are chicken-fillet. Păi chicken-fillet să fie, am răsuflat ușurați. Și poate vreți și o salată grecească? Vrem. Excelent. Foamea este cel mai teribil master-chef, unul vestit, iar masa ni s-a părut delicioasă, la un preț care ne-a lăsat interziși – 19 euro. Cu banii ăștia, chiar transformați în lei, îmi este jenă să merg la orice magazin sau restaurant din România, căci mă dau de gol – sunt pă sărăcie și ea pă mine. Remarcabili sunt dumicații de pâine veche, poate chiar pesmeți, care sunt aruncați în salata grecească și care trebuie pescuiți și întinși în zeama formată din roșii, sucul de lămâie, condimentele și uleiul de măsline. Nu ar trebui să aveți probleme în a vă exersa franceza, i-am zis grecoaicei amabil, venim de la Matala, erau destui pensionari francezi pe acolo, la plajă. Uitându-se spre cele patru pisici negre (mă invitase să iau una), mi-a zis să știți că sunt vile mari în zonă pe care ei le închiriază o jumătate de an, căci este mai ieftin să trăiești aici decât la Paris. Le convine. Cest vrai.
Creta de est
Am văzut o mănăstire sau biserică pe partea stângă, ar trebui să ne oprim și acolo, i-am spus soției, în timp ce stăteam pe șezlongul minunatei plaje de palmieri Vai, în mijlocul unei imense rezervații cu 5.000 de palmieri. Nu i-am numărat eu pe toți, dar îi cred pe cretani. Mănăstirea Toplou se odihnea în razele blânde ale soarelui de la ora 19.00, plină cu istoriile ei fascinante. După un urcuș abrupt, am ajuns pe un platou, iar după numai alți doi kilometri am parcat pe partea dreaptă. O altă mașină s-a oprit la scurt timp și două familii s-au dat jos. Vorbeau în limba română, dar nu s-au obosit să intre în ansamblul mănăstiresc. Și-au continuat rapid goana spre țărmul cretan. Fondată se pare încă din secolul al XIV-lea, Mănăstirea Toplou pare a fi chintesența întregii istorii cretane. Numele inițial al mănăstirii era de Panagia Akrotiriani, având hramul Sfintei Fecioare Maria, însă în mod curent a devenit cunoscută după un derivat din turcescul top, numele literar desemnând locul tunului, ceea ce pare ciudat, având în vedere destinația ansamblului monahal. Mănăstirea are aspectul unei cetăți medievale, cu ziduri groase și geamuri foarte mici, zăbrelite. La începutul războiului grec de independență, în anul 1821 (unul intrat și în manualele noastre de istorie), starețul, 13 călugări și 13 ucenici au fost uciși de turci. În 1944 situația s-a repetat, mănăstirea fiind pedepsită pentru că sprijinise rezistența cretană, starețul și trei călugări fiind torturați cu bestialitate de naziști. În momentul de față, mănăstirea deține o suprafață foarte mare de teren în zonă, de o mare valoare la prețul zilei, fiind implicată în diverse activități comerciale (în incintă se află restaurată o veche moară de vânt, folosită pentru fabricarea uleiului de măsline, o cramă și o mică tavernă care, când am ajuns noi, era închisă). O mănăstire bogată, bine administrată, bine ancorată în această lume capitalistă. Fluxul vizitatorilor trebuie să fie însemnat în timpul sezonului turistic, aducând venituri apreciabile mănăstirii. Oare cum le reinvestește în comunitate?, nu voi ști niciodată. Când am ajuns era pustiu. Am intrat în curtea mănăstirii. Nu am remarcat nici porți și nici lacăte. Protecția este asigurată de instanțe înalte, nedetectabile, fără camere. Abia în cea de a doua curte, care comunica cu prima, am auzit o vocea gravă, inconfundabilă a unui preot elen, căci în interior se ținea o slujbă ortodoxă de botez. Numai bunul Dumnezeu ne putea aduce acolo exact în acel moment. Turistul observă tot felul de obiective, le bifează, le fotografiază, le postează, urmărește atent succesul/insuccesul lor, dar de regulă trece pasiv și indiferent pe lângă viața adevărată și obișnuită a grecului de rând. O bunică stătea afară și încerca să împace un bebeluș, aflat într-un cărucior, care începuse să plângă. Bătrâna nu făcea față și și-a chemat fiica să-și liniștească plodul. Aceasta, îmbrăcată festiv, s-a uitat curioasă la mine, un personaj ciudat și clar din alt tablou, dar m-a salutat în greacă. I-am răspuns în engleză. Fire curajoasă, Corina a intrat în interior, în timp ce mie mi-a fost cumva jenă să mă amestec într-un eveniment familial atât de intim. În plus, aveam pantaloni scurți, tricou șifonat, eram transpirat, miroseam a plajă și a nisip, în timp ce toți participanții erau îmbrăcați elegant, de seară, de eveniment, chiar dacă după îmbrăcămintea lor îți dădeai repede seama că nu erau oameni bogați. M-am distrat, imaginându-mi că elenii de acolo au considerat-o invitată, fie din partea soțului, fie din partea soției. Vreo mătușă/verișoară îndepărtată, venită special la acest eveniment din State, de ce nu? Mi-i imaginam pe bătrâni comentând la masa festivă Bre, Kyriakos, cine era doamna aia în rochie verde care a venit la mijlocul slujbei? Nu cumva era Maria Anafamastopolis din Pireu, soția lui Ianis din Sithia? Unde a plecat, de ce nu a stat și la restaurant? Confuzia musafirilor a fost atât de mare, încât unul a invitat-o pe Corina să fotografieze urcând treptele curții interioare (botezul nu a avut loc în interiorul bisericii), pentru a avea o privire de ansamblu mai bună. Am avut emoții, suntem toți ortodocși, totuși există limite. Mă gândeam că nu au ce să-i facă mai mult decât să o poftească afară. Acesta a fost momentul când ea a fost cel mai aproape de a fi confundată cu o grecoaică. Dar nu s-a întâmplat nimic. Când am plecat, soseau alți invitați, care și-au dat seama că suntem dintr-un alt film și au întrebat detalii despre botez de la un cuplu grec, care avea ținută serioasă. De restaurant. Oare și ei dau darul în plic? mă întrebam, conducând spre Sitia.
Creta de nord
Nu am apucat să vizităm Heraklionul decât în ultima zi a aventurii noastre cretane, dar cum avionul decola la 17.00, aveam câteva ore libere. Fusesem cazați în centrul Heraklionului și nu ne-a luat mai mult de zece minute până când să ajungem la fântâna Morosini, din piața Venizelos, mare om politic elen (un fel de Ionel Brătianu și nici nu exagerez mult, căci a unit Creta cu regatul elen și a fost un hotărât adept al Antantei în Primul Război Mondial – e drept, câștigurile elenilor după aceasta au fost modeste, Tracia orientală a bulgarilor, cu tot cu Thasos). Dar cel care merita vizitat cu adevărat este Castelul venețian (Koules – fortăreață în turcă sau Rocca a Mare, în italiană), o altă dovadă clară a atașamentului venețienilor față de Creta. O primă fortificație a fost ridicată în secolele VII-VIII, fiind un turn bizantin, ridicat anume pentru a proteja portul de incursiunile piraților. Dar el nu i-a împiedicat pe arabi să cucerească orașul (perioada arabă 824-961). Generalul bizantin Phokas, viitor împărat, avea să recucerească orașul și să-i masacreze pe toți arabii din el. În 1204, Heraklion a fost cumpărat de venețieni, care și-au dat seama de importanța turnului, dar două cutremure l-au afectat iremediabil, iar venețienii au decis să-l dărâme și să ridice un castel, care să fie adaptat noilor tehnici de război și mai ales folosirii puterii de foc a tunurilor. Construcția a început în 1525. Ingenioși, venețienii au încărcat vase vechi cu pietre și le-au scufundat în apropierea amplasamentului fostului turn, pentru a mări suprafața fortificației. Lucrările s-au finalizat în 1540, dar fundația a avut de suferit constant, ca urmare a eroziunii marine. Castelul avea să joace un rol important în timpul celui mai lung asediu din istorie. Povestea lui este fascinantă. La jumătatea secolului al XVII-lea, Creta rămăsese singura posesiune creștină în Mediterana de Est, cu capitala la Candia (denumirea venețiană a Heraklionului). Imperiul Otoman se află la apogeul expansiunii sale teritoriale. În 1645, turcii au debarcat în Creta, întâmpinând puțină rezistență în câmp deschis. După un an, cetatea Rethymno cădea, iar după încă trei ani, întreaga insulă era cucerită. Insula este foarte mare, drumurile erau proaste, iar turcii nu aveau berea la rece. Doar Candia rezista. Cel care comanda forțele creștine (venețiene, grecești-cretane etc.) era generalul Francesco Morosini, unul foarte capabil, curajos și inteligent. După ce au cucerit întreaga insulă, otomanii și-au făcut apariția în fața fortificațiilor ample ale Candiei, iar asediul a început. Cu o primă respingere a lor de către apărători, care mai aveau o singură cale de comunicare cu restul lumii – pe mare. Și entuziasmul otomanilor s-a mai diminuat, iar în perioada 1649-1666 a fost acalmie. Pașa Hussein, care conducea forțele de ocupație, dar nu reușise să cucerească Candia, a fost rechemat din post și strangulat scurt de sultan. Noul pașă era mai ambițios, dar doar trădarea unui mecanic veneto-cretan i-a permis să afle punctele slabe a două bastioane, care susțineau apărarea venețiană și care nu apucaseră să fie finalizate în momentul începerii războiului (Sabbionara și Sfântul Andrei). În 1668, turcii au întreprins un nou atac de amploare exact asupra celor două, care s-au prăbușit. În 1669, situația devenise critică pentru asediați, iar o încercare de a sprijini Candia de pe mare, de către o flotă franceză, condusă de amiralii de Beaufort și de Navaille, a eșuat. Mai mult, nava amiral (La Therèse) s-a scufundată după o explozie cumplită. Francesco Morosini a negociat o capitulare în termeni acceptabili, chiar dacă ulterior avea să fie judecat la Veneția pentru înaltă trădare (dar achitat): toți locuitorii creștini ai Candiei, împreună cu bunurile lor, dar și cele ale Veneției, au fost liberi să plece din Creta pe mare. A fost evacuată inclusiv arhiva venețiană a orașului. La 4 octombrie 1669, otomanii intrau într-un oraș fantomă. Morosini a fost ales doge al Veneției în 1688, iar cinci ani mai târziu, pe când avea 75 de ani, a preluat comanda unei flote venețiene în timpul altei campanii navale antiotomane.
Koules avea să devină închisoare, unde au fost întemnițați sau executați mulți dintre rezistenții cretani, care au luptat împotriva opresiunii otomane, atât de bine descrisă de Victor Hugo. „Turcii au transformat cel mai frumos loc de pe pământ în cel mai mizerabil. Creta produce, dar nu face comerț, are orașe, dar nu are străzi, sate, dar nu și drumuri, porturi, dar nu și rade, râuri fără poduri, copii, dar nu școli, drepturi, dar nu legi, soare, dar nu lumină. Turcii nu aduc decât întunericul” (ceea ce știm și noi foarte bine, din proprie experiență). Acum nu mai sunt multe urme ale stăpânirii turcești, doar niște moschei, însă comunitatea musulmană a fost numeroasă în Creta (mai ales în orașe), dispărând la începutul anilor 1920, când, după înfrângerea grecilor în Anatolia, în apropierea Ankarei, cele două țări au fost de acord cu mari schimburi de populație. Grecii din Asia Mică fiind expulzați de turci și invers. Astfel că în registrele orașului Heraklion au fost recenzați, între 12 decembrie 1922-31 octombrie 1923, 17.463 de refugiați, cărora ulterior li s-au adăugat alți 2.500 de greci de pe litoralul turcesc al Mării Negre. Fără îndoială că integrarea acestei populații numeroase nu a fost ușoară, Creta fiind o insulă săracă în resurse, iar pe atunci turismul era mai degrabă primitiv, departe de industria de astăzi, care aduce în bugetul local miliarde bune de euro. Castelul a fost reabilitat cu fonduri europene și este foarte spectaculos. La parter se află o foarte frumoasă sală de conferințe, cu pupitru, microfon, câteva zeci de scaune, o lumină propice, unde au loc evenimente culturale. Este amenajată și partea superioară, de unde apărătorii aveau acces la o amplă panoramă și de unde se lansa întregul arsenal al apărării medievale. La parterul castelului, într-o cameră, am observat zeci, dacă nu sute, de ghiulele sferice din piatră, care puteau face prăpăd dacă nimereau eșafodajul de lemn al corăbiilor invadatoare. În afara castelului, pe dig, un pescar bătrân, cu pielea arsă de soare, dădea la plută, în mare, când ar fi fost mult mai indicat să arunce la lansetă. Fiecare pescar îmi aduce aminte de tata. E frumos, la sfârșit de septembrie, în Creta. Când te învăluie istoria, prins în vraja miracolelor naturii, înțelegi pe deplin puterea de atracție a insulelor elene și ajungi să te întrebi de ce nu te-ai stabili pentru restul zilelor aici, ca să scapi de miracolul valah. //
