Pe aceeași temă
Între 25 octombrie (2024) și 16 februarie (2025), Kunsthaus Zürich găzduiește prima retrospectivă elvețiană a Marinei Abramović (n. 1946), artist conceptual și performer. În ultimii șapte ani, Abramović a avut în Europa mai multe retrospective. Prima expoziție dedicată celor 50 de ani de carieră a aterizat în Stockholm (Suedia), la Moderna Museet (2017). Apoi, expoziția a ajuns la Bonn (2018), la Bundeskunsthalle, pentru ca în perioada 2018-2019 să fie prezentă la Palazzo Strozzi, Florența. Aici, pe lângă performance-urile care au făcut-o celebră, fotografii, note și înregistrări video, au fost incluse lucrări mai puțin cunoscute precum desene, picturi și materiale de arhivă. În prima parte a lui 2024, 60 de opere esențiale au fost prezentate la Stedelijk Museum, în Amsterdam, pentru ca acum – Retrospektive – să se afle la Zürich.
Pentru cei nefamiliarizați cu Abramović, artist născut în Iugoslavia, articolul de față va fi mult prea succint pentru a putea evidenția imensa moștenire artistică pe care o lasă în istoria culturală a secolului al XX-lea și al XXI-lea, datorită operelor provocatoare și memorabile pe care le-a produs în cei 50 ani de ani de creativitate și activitate artistică. Este cunoscută pentru controversele stârnite de performance-urile sale, cu partener sau singură, cu public absent (Lovers – în traducere Amanți – din 1988, în care străbate pe jos 2500 km din Marele Zid chinezesc; din direcția opusă partenerul său, Ulay, străbate aceeași distanță singur, pentru ca, în clipa în care se întâlnesc, cei doi să se despartă, punând punct unei vieți de cuplu artistic și privat de 13 ani), sau în care publicul este incitat să participe (Rhythm 0 – în care Abramović își rezervă un rol pasiv. Șase ore stă nemișcată, lângă o masă cu 72 de obiecte – unele pot produce suferință fizică și durere, altele pot produce plăcere. Publicul e invitat să le folosească în interacțiune cu artistul, care nu va avea nicio reacție. Atunci, Abramović s-a aflat în pericol iminent, căci publicul a devenit din ce în ce mai barbar în obiectele alese – cuțite, foarfeci, cuie – și felul în care aceste obiecte au fost utilizate pe corpul său).
În toate performance-urile sale, Abramović testează limitele fizice și rezistența mentală, încercând să dizolve granițele artelor vizuale ca specie artistică. Experimentează și inovează, testează limite, inventează, invită publicul la participare, aduce pericolul în galerii și muzee, expune corpul gol în ipostaze bine calculate – care-l păzesc de ridicol sau pornografie.
O plimbare prin Kunsthaus Zürich mi-a dinamitat multe dintre cunoștințele dobândite pe parcursul studiilor universitare (UNATC). M-am gândit la definiția performance-ului, dată de Bonnie Marranca: „o formă de antiteatru care jonglează în același timp cu iluzia și realitatea prezentului, cu personajul și personalitatea, cu talentul și improvizația, cu artificialul și banalul. Pune mereu accentul pe idee, în loc de modalitatea în care aceasta este executată artistic. Artistul și ideile sale sunt mai importante decât expresia artistică în care sunt încorporate – produs cultural care nu are autonomie de sine stătătoare în afara creatorului său și în afara momentului în care acesta a fost creat. Performance-ul e un fel de artă de unică folosință (...)”. Retrospectiva Abramović e însăși demonstrația că nu mai vorbim de artă de unică folosință.
Câteva dintre operele ei au fost reluate de amatori, în cadrul muzeului, găsiți în urma unui casting care a avut loc în Zürich. Aceștia au un salariu lunar pe toată perioada expoziției. Luminosity (1997) presupune prezența unei femei, așezată pe șaua unei biciclete, la o înălțime considerabilă de sol, cu mâinile și picioarele desfăcute, în încercarea de a-și găsi echilibrul. Femeia nu este îmbrăcată decât într-o lumină puternică, care o acoperă din creștet până în tălpi. Accesul se face de pe o scară cu platformă, care este îndepărtată odată ce performerul se află în echilibru. Poziția trebuie menținută 20 de minute. Un ușor dezechilibru poate antrena un accident serios, ținând cont de înălțime. În anul creației, Abramović își explica performance-ul ca „mai mult din mai puțin”, inspirat de conceptul tibetan de gol întreg (full emptiness) sau gol pozitiv. Fotografiatul este interzis, iar performer-ul este încadrat de trei agenți de securitate.
Un alt performance executat în expoziție a fost Imponderabilia. Realizat pentru prima dată în 1977, alături de Ulay (partenerul de viață și scenă începând cu 1975) în Galleria Comunale d’Arte Moderna din Bologna, opera presupune plasarea a doi performeri – un bărbat și o femeie – față în față, în cadrul unei porți. Desculți și goi, între cei doi există doar un mic spațiu prin care spectatorul trebuie să treacă. Arta se activează în clipa în care vizitatorul e obligat să interacționeze, trecând printre cei doi. Felul în care spectatorul se strecoară printre cei doi deschide multe teme: femeile tind să treacă cu fața spre bărbat și invers, ca și cum, având față în față corpul gol de același sex, pare să activeze un fel de oglindă, vizitatorul având impresia că se reflectă nud într-un spațiu public. Galeria din Bologna nu oferea o opțiune de conturnare; 48 de ani mai târziu – în Zürich – o intrare laterală a fost adăugată pentru... spectatori. Cu surprindere m-am trezit incapabilă să fiu participant. Venită special să văd expoziția, am intrat și ieșit de mai multe ori pe poarta secundară, asistând cu reală invidie la cei care au jucat jocul și au trecut prin această poartă a atingerii. Neputința m-a făcut să-mi pun multe întrebări despre mine însămi și relația cu alții. Cei doi performeri erau mai scunzi decât mine și oameni pe care îi întâlneam pentru prima dată. Aș fi trecut printre ei dacă ea ar fi fost Marina Abramović însăși?
Abramović a propus câteva scenarii interesante, în care vizitatorii au fost invitați să participe. Special pentru expoziția din Zürich a creat Decompression Room (Camera de decompresie), o instalație într-un spațiu periferic din muzeu, în fața unui geam imens care revela un peisaj citadin autentic, cu acoperișuri și balcoane de locuințe bine îngrijite. Vizitatorii erau invitați să-și lase ceasurile si telefoanele mobile într-un vestiar, să poarte căști antifon, care să-i izoleze de lumea înconjurătoare. Astfel echipat, vizitatorul era invitat să se așeze confortabil într-un șezlong, privind pe geam. Timpul personal al vizitatorului devenea astfel obiect de muzeu.
Prima instalație performativă pe traseul expoziției a fost o masă rotundă. Pe tot diametrul mesei, un cerc format din orez alb amestecat cu orez negru. În jurul mesei, scaune. Vizitatorii erau invitați să se așeze la masă, cu aceleași căști antifon la urechi, și să aleagă orezul alb și cel negru în două grămezi diferite, iar la final să numere boabele din fiecare grămadă. O veritabilă masă a tăcerii. Privind vizitatorii din nou pregătiți să se angajeze și să încerce experiența, am zâmbit, căci mi-am amintit de mama care, în anii grei ai comunismului, alegea orezul de impurități sau boabe stricate și... negre. Counting the Rice (Numărând orezul) este un performance din 2015, dar mama făcea asta în anii ‚80, măcar o dată pe săptămână, la fel ca toate mamele din acea perioadă.
Am interacționat cu alte instalații (Portal, 2022), o poartă din cristale mari, luminate din interior, care îți induce o stare stranie, ca și cum ai fi în membrana unui portal gata să te arunce într-o altă dimensiune.
Și totuși, faptul că am ratat Imponderabilia, m-a obligat să vreau să interacționez cu Abramović prin magazinul muzeului. Niciodată, la nicio altă expoziție, nu am cumpărat atâtea produse derivate. În afară de catalogul expoziției, am cumpărat o insignă și un sac din pânză roșie, ambele inscripționate Art is like Oxygen, un citat care aparține artistei. Cel mai mult însă mă bucur de un set de 32 de cărți, menite să te ajute să te reconectezi la viață, prin metoda Abramović. Trag la întâmplare o carte și vă citesc: „Aleargă într-un cerc fix imediat ce te trezești dimineață. Trezește-te dimineața. Rămâi îmbrăcat cum ai dormit. Pune-ți în picioare pantofii de sport și ieși afară. Fugi în jurul casei; repetă acțiunea dacă e necesar. Durată: 5-10 minute”. Sau: „Privește-ți imaginea. În fața unei oglinzi, așază-te nemișcat pe un scaun, timp de o oră”.
La 78 de ani, Marina Abramović își plimbă testamentul artistic prin marile muzee europene. //
