Pe aceeași temă
La Humanitas, în 2023, a apărut cartea – mult comentată și premiată mai apoi – a profesorului Alexandru Călinescu: „O lume care a luat-o razna”. În mare măsură sub aceeași umbrelă tematică, la aceeași editură, pe final de 2024, au apărut alte trei volume ale unor autori străini.
O lectură – sau trei lecturi, mai bine spus – foarte utile într-un 2025 care se anunță plin de turbulențe. Mai jos, deocamdată, în survol, câteva semne de carte despre fiecare dintre aceste trei, cu adevărat remarcabile și foarte oneste, volume.
Noii barbari
Thierry Wolton este unul dintre cei care, de mai multă vreme, a vorbit – lucid și îngrijorat – despre, să spunem, sfârșitul sfârșitului istoriei. Sau despre lumea de azi, ca moștenire directă a lumii comuniste și, mai larg, de fapt, a blazării lumilor democratice, a decăderii regimurilor comuniste și a revenirii regimurilor autoritariste. În volumul al treilea al monumentalei sale „O istorie mondială a comunismului” există o amplă secvență cu titlul „Moștenirea: lumea de după comunism”, unde pune, foarte convingător, liniile directoare ale unei demonstrații foarte puternice. În cărțile următoare, din alte unghiuri, completează această perspectivă încercănată: în 2022, în „Reflecții despre comunism”; în anul imediat următor, în „Noile drumuri ale servituților noastre: alienare, uniformizare, supunere”. Toate trei titlurile evocate („O istorie mondială a comunismului”, în 3 volume masive de câte aproape 1.000 de pagini fiecare) au fost publicate la Editura Humanitas.
Cel mai recent titlu – „Întoarcerea vremurilor barbare. De la un război la altul” – rotunjește o viziune, nu dintre cele mai optimiste, cu privire la momentul istoric pe care îl traversăm și pe care nu îl vom depăși, cum sugerează autorul, poate nici măcar într-un viitor mediu. Părea, mai cu seamă în ultimul deceniu al secolului trecut și în primul deceniu al celui în care trăim, că, din visul democratic, se va naște o realitate care va da câștig de cauză democrației. Însă victoria democrației a fost, dacă nu aparentă, cel mult una de etapă, argumentează T. Wolton. Fapt e că, scrie istoricul francez, „celor două blocuri care au împărțit lumea secolului al XX-lea – țările libere și cele totalitare – le urmează astăzi un tip de antagonism radical, de o amploare mai mare și mai diversă, care opune democrațiile (din nou!) unei coaliții de țări și organizații teroriste, ale căror componente nu au neapărat aceleași obiective și nu răspund acelorași motivații precum în cadența marxist-leninistă de odinioară, dar care sunt unite de o ură comună față de societățile deschise”.
În alte cuvinte, e o mare fereastră de oportunitate pentru noii barbari și pentru întoarcerea vremurilor barbare. „În jur de 45% din populația lumii trăiește în zilele noastre sub regimuri în care regulile democratice sunt mai mult sau mai puțin respectate, în timp ce 55% din ea se află sub jugul dictaturilor. Noua ordine mondială, al cărei profet se vrea China, nu poate decât să agraveze acest raport de forțe. Totalitarismul după model chinez e la fel de eficient ca acela inventat acum o sută de ani de Lenin și posedă, în plus, noi tehnologii care pot aservi populația mai bine. Între timp, islamismul joacă rolul de stingător al Luminilor peste tot unde triumfă”, avertizează, încă o dată, Thierry Wolton.
Lumea Woke
Una dintre cauzele de durată și de profunzime pentru revenirea barbarilor și a vremurilor barbare (despre care scrie, în detaliu, T. Wolton în volumul mai înainte menționat) ține de fragilitatea, în repetate rânduri dovedită, a democrației și de înclinația acesteia de a instituționaliza, dându-le rang de normalitate, derivele și patologiile sale. Una dintre aceste patologii, deja îndelung verificată ca atare (și anume, ca boală care se și extinde), este lumea woke (atenție: ceva cu mult mai mult decât lumea corectitudinii politice; raportul dintre cei doi termeni este unul de gen – woke – și specie – PC/ corectitudinea politică). De fapt, nu numai lumea woke, ci chiar religia woke – pentru a prelua formula care dă titlul unei excelente cărți a gânditorului francez Jean-François Braunstein. Foarte pe scurt: „Toți albii sunt rasiști”, „toți negrii sunt victime”, „dacă spui că nu ești rasist, atunci sigur ești”, „ai genul pe care ți-l alegi”, „sexul și corpul nu există, doar conștiința contează”, „matematica este rasistă”, „biologia este machistă”, „logica este rasistă”, „bărbații pot rămâne însărcinați” – toate sunt propoziții sau fraze cu valoare de norme obligatorii pentru cei care prestează (deja, de mai mulți ani, nu doar în mediile universitare) cauzele noii „biserici” woke. În plus, „gravitatea și lipsa îndoielii de sine sunt semnele distinctive ale gândirii woke. Lipsa totală de umor este, fără îndoială, trăsătura cea mai distinctivă a gândirii woke, dar și cea mai înfricoșătoare: aici putem percepe cel mai bine caracterul său totalitar”. Să spui despre lumea woke & religia woke că sunt „nebunii epidemice” e necesar, dar nu și suficient. De altfel, Douglas Murray a vorbit & scris despre „nebunia mulțimilor: gen, rasă și identitate”; Gad Saad, posesor și al unui foarte dezvoltat simț al umorului și al ironiei, a scris despre wokism ca despre un parazit. Jean-François Braunstein formulează în acești termeni și, mai apoi, argumentează de ce e nevoie să mergem mult mai departe: „a numi wokismul nebunie este un mod destul de adecvat de a-l caracteriza, dar nu este suficient pentru a-l explica. De pildă, amănuntul următor este, consideră Braunstein, crucial: woke reprezintă (preiau acum titlul primei secvențe tematice a cărții dintre cele patru) „prima religie care a luat naștere în mediul universitar”. Și anume – o religie contra: realității, universalismului, științei. Nu doar diagnostic – unul crunt – avem în această carte. Ci și perspectivă, soluții. În această direcție: „pentru a te opune adepților woke, ai nevoie, pur și simplu, de un minimum de curaj, curajul de a îndrăzni să te împotrivești propunerilor lor aberante sau abjecte, curajul de a spune nu”.
Un studiu de caz
Materia extraordinară a celor două cărți menționate mai sus – volumele lui Thierry Wolton și Jean-François Braunstein – ne dau câteva indicii privilegiate pentru a înțelege mintea unuia dintre liderii europeni cu un profil foarte bine conturat în ultimele decenii – mintea, așadar, a lui Viktor Orbán – și lumea pe care acesta o tutelează. Pe de o parte, premierul Ungariei e un anti-wokist fervent și un mare adversar al corectitudinii politice. Pe de altă parte, tot el este promotorul conceptului de „democrație iliberală”, formulă care dă seama de pulsiuni evident autoritare pentru cine și-o asumă și, în fond, care fac din liderul maghiar unul dintre pilonii de bază din Europa pentru ceea ce înseamnă întoarcerea vremurilor barbare. Universul tematic al cărților lui Wolton și Braunstein înseamnă (și) lentile fine care ne ajută să înțelegem și mai bine excepționalul studiu (inclusiv studiu de caz) al unuia dintre cei mai competenți și rafinați cunoscători de istorie recentă a Europei Centrale (în mod aparte, a Ungariei, acolo unde și este rezident de aproape două decenii). Marele istoric: Stefano Bottoni (nota bene: doctor în istorie la Bologna cu o teză – care e și carte, totodată, publicată la Humanitas – despre „Moștenirea lui Stalin în România: Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960). Studiul – despre: „Geniul” Panoniei. Proiectul Orbán și amenințarea iliberală. O carte care s-a vândut foarte bine în puțin timp în Ungaria după publicarea ei (15.000 de exemplare) și care, tradusă foarte elegant și nuanțat de Andrei Dosa, există de câteva săptămâni și în limba română. Bottoni ne spune, așadar, povestea complexă, chiar dacă greu de admis, a „celui mai talentat și original politician care a apărut pe scena Europei în ultimele decenii”.
Liniile de discurs – istoric, foarte bine acoperite de argumente, citate, date, referințe – merg, în privința lui Viktor Orbán, de la „copilul socialismului” până la poziția de „liberal neortodox”, de la „Visul Ungariei burgheze” la ofensiva de populism și „întoarcerea către plebe”, de la un „triumf printre ruine”, de la „putere și hegemonie culturală” la „o mașinărie a puterii (aproape) perfectă”. Așadar, la întrebări de genul „cum a fost posibil un politician precum Viktor Orbán? Cum este el posibil în continuare? De ce va fi, pentru încă un timp, periculos?” răspund Stefano Bottoni și cartea sa, având această idee „la picior”: „Orbán nu e nici nebun și nici un dictator însetat de sânge. (...) Cred că provocarea politică și culturală pe care sistemul Orbán o adresează mainstreamului european necesită un efort de analiză, pe care până acum adversarii lui nu s-au învrednicit să-l facă”. Îl face, briliant, S. Bottoni. Și, apropo: provocarea sistemului Orbán este, mai acut decât ne-am imagina, adresată și României.
