Şcoala pieţei

Rundgang, Kunstakademie Düsseldorf, 18-24 februarie.

125 de „galerii“ într-o singură clădire. 7 zile de vizionare. Sute de artişti. Mii de vi­zitatori deodată. Expoziţia anuală a stu­denţilor de la Kunstakademie Düsseldorf este un eveniment al scenei artistice europene. Galerişti şi colecţionari proeminenţi, unii veniţi din Statele Uni­te, parcurg încolonaţi, cu aviditate şi răbdare, co­ri­doarele şi sălile înţesate cu lucrări din sobra clădire prusacă, în căutarea „pro­misiunilor“ artei actuale, la vânătoare de nou, de sens, de valoare sau cel pu­ţin de divertisment, cules direct de la sursă, proaspăt, confuz, energic şi (încă) ieftin.

Expoziţiile din atelierele devenite galerii au transmis mereu pulsul vieţii actuale, emis de studenţi-artişti veniţi din zeci de ţări. La Rundgang-urile de la sfârşitul ani­lor ’90 izbea modul de expunere al claselor Lüpertz, dominate de mizeria pse­u­do-proletară de pe podele (tuburi de cu­loare strivite, cârpe murdare, scrum şi chiş­toace, fotolii desfundate, cutii cu fast-food, peste care tronau butoaie de bere deschise), toată harababura fiind separată, brutal-retoric, de o linie invizibilă trasată pe pereţii clasei, deasupra căreia se or­do­nau, sus, aproape de tavan (de „zenit“) câ­teva tablouri zvâcnite sau pleoştite, esenţa de genialitate a momentului, extrasă cu se­ringa autorităţii profesorale din magma obe­dienţei studenţeşti. Această panotare de­monstrativă contrasta cu modelul claselor „tehnocrate“ de genul Nam June Pa­ik, cu instalaţiile curate, reci, de in­gi­nerie a imaginii şi sunetului ce invitau la observare, cercetare şi înţelegere su­pe­ri­oară, desprinsă de rudimentarele me­ca­nis­me ale artei „tradiţionale“, ce părea că se zbate neputincios în tranşee nămo­loase.

Dispariţia din corpul profesoral (prin de­ces sau pensionare) a unor nume cardinale ale artei actuale, de la Jörg Immendorf la Gerhard Richter, dar mai ales începerea rectoratului lui Tony Cragg a modificat stra­tegiile Rundgang-ului, debarasat trep­tat de polarizările extreme, cu substrat politic şi tehnologic. Aspiraţiile inflexibile au fost înlocuite de o serie de practici eclectice cu un profil ideologic mai de­grabă şters, axate pe abilitatea de a genera „situaţii obiectuale“ inedite, scene şi re­laţii spectaculoase în sfera lucrurilor ba­nale, izbite vesel de obişnuinţele per­cep­tive şi comportamentale cotidiene. Ci­men­tul devenit flexibil şi decorativ, plasticul, fibrele, răşinile turnate în forme neaş­tep­tate, fiarele sau lemnul texturat şi torturat proliferează, alături de cartoane, alimente, ţesături, gunoaie sau materii organice, de­turnate în beneficiul unei prospeţimi pre­ponderent poetice, neatinsă de (pre)­ju­decăţi teoretico-politice. Frizând infan­ti­lismul, în clasa Katharina Fritsch era de­pusă o coroană de cetină verde, pe care se odihneau funest-graţios o poală de roşii coapte. În clasa Richard Deacon o maşină de spălat meşterită din lemn funcţiona cu manivelă, pentru a spăla/maltrata (pe sec) o vulpe de pluş, iar un complicat angrenaj din felurite tinichele, uns cu ulei de măs­line extra-virgin, funcţiona pe bază de fran­zele integrale, bio. Chiar dacă unele dintre aceste croşetări echivoce de obiecte şi materii au inflexiuni critice, ele se scal­dă-n bazinul divertismentului generalizat: din clasa Marcel Odenbach se detaşa o ins­talaţie din laptopuri Apple funcţionale, ale căror monitoare erau perforate în dreptul faimosului logo, deschizând un luminiş de realitate în ecranul de vir­tualitate, la fel de eficace însă precum gaura re­vo­lu­ţionară din steagul Ro­mâ­niei, în anii ’90: dacă fe­reastra din drapelul nostru, părelnic deschisă spre vi­itor, s-a vădit în cele din urmă o oglindă din care ne rânjea trecutul comunist, prin gaura din mărul Mac-ului se vedea „realitatea“ pe­isajului uman al Rundgang-ului, o rea­litate la fel de construită cultural ca şi ace­ea a laboratoarelor din Sillicon Valley.

Abundenţa de schele, de materiale şi uti­laje de construcţie din clasele-galerii, ocu­pate de saci de nisip, ţevi, rigipsuri şi alam­bicate producţii din fier-beton sau chiar un turn Babel din fâşii de tapet împletite reflectă realitatea unei economii active, în care construcţiile publice şi pri­vate asigură un puls permanent, sesizabil la nivelul străzii. Fără a profesa distan­ţarea specifică marilor curente de altădată care - de la minimalism la conceptualism - s-au ridicat, intelectualist, deasupra datului (considerat mereu drept înapoiat în raport cu „arta avansată“), arta life­style a momentului este printre cele mai decomplexate din ultimele decenii. Pro­filul ei antiierarhic şi heteronom favo­rizează transgresiunile benigne, proxime lumii trăite: una dintre rarele realizări din clasa Gostner era o instalaţie trans­fron­ta­lieră, un imens acvariu în care pluteau/pu­ţeau peşti răpitori morţi, deasupra cărora atârna un monitor video pe care se derula molcom un act sexual „a tergo“. Am­bi­guitatea erotică a damfului de peşte, rela­xarea manifestă a subiectului feminin sau banalitatea mecanică a mişcărilor mas­cu­line, împreună cu sudarea tuturor ele­men­telor vizuale şi olfactive într-un lanţ „ali­mentar“ ce trecea prin (fără să se opreas­că în) virtualitatea filmului video, nu mai păstrau nimic din retorica feminismului clasic, din separaţiile critic-politice bru­ta­le cu care era obişnuită arta cu bibliografie gender a deceniilor anterioare. Arta de acum îşi permite să fie mai „retrogradă“, tocmai pentru că realitatea este mai „avan­sată“.

Desprinderea de şabloane „pro­gresiste“ e vizibilă la Rund­gang. De la mulajul fidel, în ghips, al unei tinere nude, cu braţele ridicate (şi cu părul pu­bian atent reliefat), pentru a îmbrăţişa, par­că, orice „oportunitate“ ivită, din clasa Andreas Gursky, până la „portretul“ unui genunchi gol de femeie, profilat pe un (ne)clar de lună, din clasa Tomma Abts, referirile la sexualitate ajung până la sin­teze pornoerotice în lucrări din clasele Doig, Havekost (cu mari pânze colective în alb şi negru, în care toată clasa pictase, unele peste altele, motive obscene), Schul­ze, Anzinger sau McKenzie. Femeia ca obiect, obiectul ca bărbat şi actul ca fapt plat vin nu dintr-un entuziasm faţă de re­descoperirea sexului, ci dintr-o recon­ce­pere destinsă a unor separaţii politice a căror suprafaţă propagandistică a fost, trep­tat, redusă la stadiul cosmetic. Re­nunţând atât la poetica „geniului pustiu“, cât şi la utopia artistului-specialist, pro­pulsând o „platformă comună“ a tuturor ideilor, genurilor şi tehnicilor, arta ac­tuală este condusă parcă de convingerea că nu există viaţă (artistică) fără piaţă. Pre­zentarea de altădată a claselor ca „ateliere deschise“ a lăsat locul redefinirii acestora ca „galerii de portofoliu“, spaţii dedicate viziunii unui profesor-manager. În­văţă­mântul artistic de stat a fost astfel „pri­vatizat“, şcoala devenind nu o anticameră a pieţei, ci un instrument executiv al aces­teia. Publicul nu mai are acces episodic în intimitatea procesului artistic. Actul crea­ţiei, aerul familiar, căutarea indecisă în care se simte atmosfera de lucru a lăsat locul unei regii curatoriale stricte, în care profesorii-star au devenit impresari ai forţei de muncă aruncate pe piaţa artei. În fiecare clasă-galerie, expoziţiile sunt ri­guros montate conceptual, lucrările per­fect amplasate, nici un detaliu nefiind lă­sat la voia întâmplării. Totul e destindere, dar destinderea e perfect codificată. Mi­mat sau evocat subversiv, spectrul comer­cialului animă mai toate demersurile.

Ca în anii trecuţi, „proiectele“ pentru Rund­gang ale unor clase cuprindeau şi montarea unui bufet deschis publicului, vânzarea de sucuri, clătite, sushi sau re­viste. Dar anul acesta, clasa Peter Doig avea pe coridor un stand „de firmă“, în care vindeau tricouri imprimate la presa de grafică de la Kunstakademie şi mape de gravuri ale tuturor membrilor clasei (plus o grafică promoţională a profesorului Peter Doig, procedeu reluat la clasa Tom­ma Abts). Concomitent însă, în standul/barul respectiv trona un tablou-inscripţie la­conic, autoironic şi, poate, dramatic: „Sor­ry for painting“, la fel de critic-ludic ca şi anunţul de pe unul dintre coridoare, prin care era oferit „ein Kuss“ cu 20 de eu­­ro, în timp ce sărutul „mit Zunge“ era vân­dut cu 25 de euro. Practicarea artei ca prostituţie lejeră şi lucidă de către lum­pen-proletariatul creator subîntindea tă­ios şi celelalte oferte de la Rundgang, de de­servire a publicului-clientelă cu pro­du­se alimentare, spectaculare sau tehnolo­gice.

Dintre repere, marile absenţe sunt însă cele două resurse lo­cale majore: dacă ar vedea mall-ul monden în care s-a tran­sformat şcoala pentru a cărei „democratizare“ a luptat până la a-şi vedea catedra suspendată (şi cariera propulsată), Beuys s-ar răsuci în mor­mânt. Nimic din combativitatea „plasticii sociale“, din implicarea sa cosmică în mersul lumii nu mai este de regăsit în mi­cile întreprinderi de exploatare a masei estetice actuale. Între „totul e manifestaţie de stradă“ şi „totul e magazin de lux“ e un abis. Nu stă mai bine nici Şcoala de fo­tografie a tradiţiei Becher, care a produs practic toate figurile importante ale do­meniului, de la Gursky la Tillmans, Ruff, Candida Höfer sau Thomas Struth. La ora actuală, modelul lor nu mai are impact asupra şcolii în care a apărut şi s-a dez­voltat: clasa Gursky era suprasaturată cu instalaţii, sculpturi sau chiar picturi, iar pu­ţinele fotografii nu aveau nimic de a face cu formula consacrată. Cealaltă clasă de fotografie, a lui Christopher Williams, cu o prestaţie net superioară de mai mulţi ani, expunea o serie de afişe cu o grafică im­pecabilă, ce anunţau colaborările (fic­ti­ve, dar nu improbabile) ale tinerilor stu­denţi cu nume de marcă ale artei actuale, în dezbateri, expoziţii şi simpozioane în care studenţii erau asociaţi „brandurilor“ acestor staruri, ca în toate anunţurile de acest tip din publicaţiile de artă, ce îşi ascund vanitatea în minimalismul retoricii şi graficii (ultimul anunţ denunţa clov­neria aspiraţiei profesionale: după o înşi­ruire de colaborări cu Lawrence Weiner sau Jeff Wall, ultimul afiş promitea „Co­ming soon: Jerry Lewis“).

Deriva totalitară a artei uitate-n piaţă era sesizabilă în proiectul radical al clasei Ka­tharina Grosse: pornind de la mai nimic expus în primele zile ale Rundgang-ului, în cele două săli uriaşe s-au derulat, pe toată durata evenimentului, o serie de ac­tivităţi mecanice, abrutizante, ce fetişizau paroxistic munca şi procesualitatea: o stu­dentă capsa mii de foi de hârtie albe pe beţe de lemn devenite steaguri „în blanc“, o alta croşeta, cu palmele folosite ca igliţă, un fuior imens de polietilenă, din care ie­şea un covor rotund, pe care, absentă, mur­dară şi dezabuzată, îl destrăma cu ace­leaşi mişcări sacadate, pentru a-l re­com­pune apoi, iarăşi şi iarăşi, în timp ce în sala alăturată o colegă gen foto­mo­del, îm­brăcată ca să pară mai goală decât dacă ar fi fost dezbrăcată, spăla cu mopul podeaua clasei, calm, metodic, fără rost, la inter­va­le fixe, expunând, asumat, nu per­for­mance-ul, ci corpul cu care îl realiza. Di­vertisment frisonant, consum (auto)­de­nunţător perfect camuflat în veselia fără leac a timpului, arta actuală rămâne un reper mişcător al blocajelor, al derapajelor şi mirajelor civilizaţiei recente. //