Pe aceeași temă
Rundgang, Kunstakademie Düsseldorf, 18-24 februarie.
125 de „galerii“ într-o singură clădire. 7 zile de vizionare. Sute de artişti. Mii de vizitatori deodată. Expoziţia anuală a studenţilor de la Kunstakademie Düsseldorf este un eveniment al scenei artistice europene. Galerişti şi colecţionari proeminenţi, unii veniţi din Statele Unite, parcurg încolonaţi, cu aviditate şi răbdare, coridoarele şi sălile înţesate cu lucrări din sobra clădire prusacă, în căutarea „promisiunilor“ artei actuale, la vânătoare de nou, de sens, de valoare sau cel puţin de divertisment, cules direct de la sursă, proaspăt, confuz, energic şi (încă) ieftin.
Expoziţiile din atelierele devenite galerii au transmis mereu pulsul vieţii actuale, emis de studenţi-artişti veniţi din zeci de ţări. La Rundgang-urile de la sfârşitul anilor ’90 izbea modul de expunere al claselor Lüpertz, dominate de mizeria pseudo-proletară de pe podele (tuburi de culoare strivite, cârpe murdare, scrum şi chiştoace, fotolii desfundate, cutii cu fast-food, peste care tronau butoaie de bere deschise), toată harababura fiind separată, brutal-retoric, de o linie invizibilă trasată pe pereţii clasei, deasupra căreia se ordonau, sus, aproape de tavan (de „zenit“) câteva tablouri zvâcnite sau pleoştite, esenţa de genialitate a momentului, extrasă cu seringa autorităţii profesorale din magma obedienţei studenţeşti. Această panotare demonstrativă contrasta cu modelul claselor „tehnocrate“ de genul Nam June Paik, cu instalaţiile curate, reci, de inginerie a imaginii şi sunetului ce invitau la observare, cercetare şi înţelegere superioară, desprinsă de rudimentarele mecanisme ale artei „tradiţionale“, ce părea că se zbate neputincios în tranşee nămoloase.
Dispariţia din corpul profesoral (prin deces sau pensionare) a unor nume cardinale ale artei actuale, de la Jörg Immendorf la Gerhard Richter, dar mai ales începerea rectoratului lui Tony Cragg a modificat strategiile Rundgang-ului, debarasat treptat de polarizările extreme, cu substrat politic şi tehnologic. Aspiraţiile inflexibile au fost înlocuite de o serie de practici eclectice cu un profil ideologic mai degrabă şters, axate pe abilitatea de a genera „situaţii obiectuale“ inedite, scene şi relaţii spectaculoase în sfera lucrurilor banale, izbite vesel de obişnuinţele perceptive şi comportamentale cotidiene. Cimentul devenit flexibil şi decorativ, plasticul, fibrele, răşinile turnate în forme neaşteptate, fiarele sau lemnul texturat şi torturat proliferează, alături de cartoane, alimente, ţesături, gunoaie sau materii organice, deturnate în beneficiul unei prospeţimi preponderent poetice, neatinsă de (pre)judecăţi teoretico-politice. Frizând infantilismul, în clasa Katharina Fritsch era depusă o coroană de cetină verde, pe care se odihneau funest-graţios o poală de roşii coapte. În clasa Richard Deacon o maşină de spălat meşterită din lemn funcţiona cu manivelă, pentru a spăla/maltrata (pe sec) o vulpe de pluş, iar un complicat angrenaj din felurite tinichele, uns cu ulei de măsline extra-virgin, funcţiona pe bază de franzele integrale, bio. Chiar dacă unele dintre aceste croşetări echivoce de obiecte şi materii au inflexiuni critice, ele se scaldă-n bazinul divertismentului generalizat: din clasa Marcel Odenbach se detaşa o instalaţie din laptopuri Apple funcţionale, ale căror monitoare erau perforate în dreptul faimosului logo, deschizând un luminiş de realitate în ecranul de virtualitate, la fel de eficace însă precum gaura revoluţionară din steagul României, în anii ’90: dacă fereastra din drapelul nostru, părelnic deschisă spre viitor, s-a vădit în cele din urmă o oglindă din care ne rânjea trecutul comunist, prin gaura din mărul Mac-ului se vedea „realitatea“ peisajului uman al Rundgang-ului, o realitate la fel de construită cultural ca şi aceea a laboratoarelor din Sillicon Valley.
Abundenţa de schele, de materiale şi utilaje de construcţie din clasele-galerii, ocupate de saci de nisip, ţevi, rigipsuri şi alambicate producţii din fier-beton sau chiar un turn Babel din fâşii de tapet împletite reflectă realitatea unei economii active, în care construcţiile publice şi private asigură un puls permanent, sesizabil la nivelul străzii. Fără a profesa distanţarea specifică marilor curente de altădată care - de la minimalism la conceptualism - s-au ridicat, intelectualist, deasupra datului (considerat mereu drept înapoiat în raport cu „arta avansată“), arta lifestyle a momentului este printre cele mai decomplexate din ultimele decenii. Profilul ei antiierarhic şi heteronom favorizează transgresiunile benigne, proxime lumii trăite: una dintre rarele realizări din clasa Gostner era o instalaţie transfrontalieră, un imens acvariu în care pluteau/puţeau peşti răpitori morţi, deasupra cărora atârna un monitor video pe care se derula molcom un act sexual „a tergo“. Ambiguitatea erotică a damfului de peşte, relaxarea manifestă a subiectului feminin sau banalitatea mecanică a mişcărilor masculine, împreună cu sudarea tuturor elementelor vizuale şi olfactive într-un lanţ „alimentar“ ce trecea prin (fără să se oprească în) virtualitatea filmului video, nu mai păstrau nimic din retorica feminismului clasic, din separaţiile critic-politice brutale cu care era obişnuită arta cu bibliografie gender a deceniilor anterioare. Arta de acum îşi permite să fie mai „retrogradă“, tocmai pentru că realitatea este mai „avansată“.
Desprinderea de şabloane „progresiste“ e vizibilă la Rundgang. De la mulajul fidel, în ghips, al unei tinere nude, cu braţele ridicate (şi cu părul pubian atent reliefat), pentru a îmbrăţişa, parcă, orice „oportunitate“ ivită, din clasa Andreas Gursky, până la „portretul“ unui genunchi gol de femeie, profilat pe un (ne)clar de lună, din clasa Tomma Abts, referirile la sexualitate ajung până la sinteze pornoerotice în lucrări din clasele Doig, Havekost (cu mari pânze colective în alb şi negru, în care toată clasa pictase, unele peste altele, motive obscene), Schulze, Anzinger sau McKenzie. Femeia ca obiect, obiectul ca bărbat şi actul ca fapt plat vin nu dintr-un entuziasm faţă de redescoperirea sexului, ci dintr-o reconcepere destinsă a unor separaţii politice a căror suprafaţă propagandistică a fost, treptat, redusă la stadiul cosmetic. Renunţând atât la poetica „geniului pustiu“, cât şi la utopia artistului-specialist, propulsând o „platformă comună“ a tuturor ideilor, genurilor şi tehnicilor, arta actuală este condusă parcă de convingerea că nu există viaţă (artistică) fără piaţă. Prezentarea de altădată a claselor ca „ateliere deschise“ a lăsat locul redefinirii acestora ca „galerii de portofoliu“, spaţii dedicate viziunii unui profesor-manager. Învăţământul artistic de stat a fost astfel „privatizat“, şcoala devenind nu o anticameră a pieţei, ci un instrument executiv al acesteia. Publicul nu mai are acces episodic în intimitatea procesului artistic. Actul creaţiei, aerul familiar, căutarea indecisă în care se simte atmosfera de lucru a lăsat locul unei regii curatoriale stricte, în care profesorii-star au devenit impresari ai forţei de muncă aruncate pe piaţa artei. În fiecare clasă-galerie, expoziţiile sunt riguros montate conceptual, lucrările perfect amplasate, nici un detaliu nefiind lăsat la voia întâmplării. Totul e destindere, dar destinderea e perfect codificată. Mimat sau evocat subversiv, spectrul comercialului animă mai toate demersurile.
Ca în anii trecuţi, „proiectele“ pentru Rundgang ale unor clase cuprindeau şi montarea unui bufet deschis publicului, vânzarea de sucuri, clătite, sushi sau reviste. Dar anul acesta, clasa Peter Doig avea pe coridor un stand „de firmă“, în care vindeau tricouri imprimate la presa de grafică de la Kunstakademie şi mape de gravuri ale tuturor membrilor clasei (plus o grafică promoţională a profesorului Peter Doig, procedeu reluat la clasa Tomma Abts). Concomitent însă, în standul/barul respectiv trona un tablou-inscripţie laconic, autoironic şi, poate, dramatic: „Sorry for painting“, la fel de critic-ludic ca şi anunţul de pe unul dintre coridoare, prin care era oferit „ein Kuss“ cu 20 de euro, în timp ce sărutul „mit Zunge“ era vândut cu 25 de euro. Practicarea artei ca prostituţie lejeră şi lucidă de către lumpen-proletariatul creator subîntindea tăios şi celelalte oferte de la Rundgang, de deservire a publicului-clientelă cu produse alimentare, spectaculare sau tehnologice.
Dintre repere, marile absenţe sunt însă cele două resurse locale majore: dacă ar vedea mall-ul monden în care s-a transformat şcoala pentru a cărei „democratizare“ a luptat până la a-şi vedea catedra suspendată (şi cariera propulsată), Beuys s-ar răsuci în mormânt. Nimic din combativitatea „plasticii sociale“, din implicarea sa cosmică în mersul lumii nu mai este de regăsit în micile întreprinderi de exploatare a masei estetice actuale. Între „totul e manifestaţie de stradă“ şi „totul e magazin de lux“ e un abis. Nu stă mai bine nici Şcoala de fotografie a tradiţiei Becher, care a produs practic toate figurile importante ale domeniului, de la Gursky la Tillmans, Ruff, Candida Höfer sau Thomas Struth. La ora actuală, modelul lor nu mai are impact asupra şcolii în care a apărut şi s-a dezvoltat: clasa Gursky era suprasaturată cu instalaţii, sculpturi sau chiar picturi, iar puţinele fotografii nu aveau nimic de a face cu formula consacrată. Cealaltă clasă de fotografie, a lui Christopher Williams, cu o prestaţie net superioară de mai mulţi ani, expunea o serie de afişe cu o grafică impecabilă, ce anunţau colaborările (fictive, dar nu improbabile) ale tinerilor studenţi cu nume de marcă ale artei actuale, în dezbateri, expoziţii şi simpozioane în care studenţii erau asociaţi „brandurilor“ acestor staruri, ca în toate anunţurile de acest tip din publicaţiile de artă, ce îşi ascund vanitatea în minimalismul retoricii şi graficii (ultimul anunţ denunţa clovneria aspiraţiei profesionale: după o înşiruire de colaborări cu Lawrence Weiner sau Jeff Wall, ultimul afiş promitea „Coming soon: Jerry Lewis“).
Deriva totalitară a artei uitate-n piaţă era sesizabilă în proiectul radical al clasei Katharina Grosse: pornind de la mai nimic expus în primele zile ale Rundgang-ului, în cele două săli uriaşe s-au derulat, pe toată durata evenimentului, o serie de activităţi mecanice, abrutizante, ce fetişizau paroxistic munca şi procesualitatea: o studentă capsa mii de foi de hârtie albe pe beţe de lemn devenite steaguri „în blanc“, o alta croşeta, cu palmele folosite ca igliţă, un fuior imens de polietilenă, din care ieşea un covor rotund, pe care, absentă, murdară şi dezabuzată, îl destrăma cu aceleaşi mişcări sacadate, pentru a-l recompune apoi, iarăşi şi iarăşi, în timp ce în sala alăturată o colegă gen fotomodel, îmbrăcată ca să pară mai goală decât dacă ar fi fost dezbrăcată, spăla cu mopul podeaua clasei, calm, metodic, fără rost, la intervale fixe, expunând, asumat, nu performance-ul, ci corpul cu care îl realiza. Divertisment frisonant, consum (auto)denunţător perfect camuflat în veselia fără leac a timpului, arta actuală rămâne un reper mişcător al blocajelor, al derapajelor şi mirajelor civilizaţiei recente. //
