Ţările Române şi Imperiul Otoman

Relațiile cu Imperiul Otoman au fost cruciale pentru Țările Române o perioadă foarte îndelungată de timp, practic din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Ele ocupă un loc important și în conștiința istorică românească, în cadrul căreia accentul
a căzut mai ales pe victoriile obținute de români în unele dintre confruntările militare cu turcii otomani, pe însemnătatea europeană a rezistenței antiotomane a românilor și pe statutul de autonomie pe care l-au păstrat Țările Române în raport cu Imperiul Otoman.

Acest mod de a sintetiza unilateral anumite aspecte ale unui trecut complex era, fără îndoială, satisfăcător pentru orgoliul național, mai ales în secolul al XIX-lea, dar s-a dovedit vulnerabil în momentul în care istoricii au început să aplice metoda critică în analiza izvoarelor istorice. Astfel, în 1908, Constantin Giurescu a publicat un studiu în care a demonstrat, cu argumente valabile și astăzi, că textele așa-numitelor Capitulații, care ar fi fost încheiate între Imperiul Otoman și Țările Române (de fapt, separat cu Țara Românească și, respectiv, cu Moldova), nu sunt autentice, ci reprezintă falsuri compuse de boierii români începând cu anii 1770, menite să ajute în obținerea unor prevederi convenabile pentru Principatele Române, cu prilejul tratativelor dintre Imperiul Otoman și diversele puteri europene. După acest studiu, mulți istorici au avut mari probleme în a mai salva ce se mai putea din ideea că autonomia Țărilor Române – evidentă, totuși, în comparație cu teritoriile administrate direct de către otomani – ar fi fost recunoscută de Imperiul Otoman prin tratate formale.

Un rol important în acest sens a revenit specialiștilor cunoscători ai limbii și paleografiei turco-osmane, care au încercat să contribuie la cunoașterea relațiilor româno-otomane prin descifrarea documentelor și cronicilor otomane. O primă generație de turcologi români s-a format în anii 1930-1940 și a avut ca exponenți iluștri pe Nicoară Beldiceanu, Mihail Guboglu și Aurel Decei. O a doua generație s-a afirmat începând cu anii 1960, iar dintre exponenții săi trebuie amintiți Mihai Maxim, Tahsin Gemil, Valeriu Veliman și Cristina Feneșan. Viorel Panaite aparține unei a treia generații, care s-a format în contextul dificil al anilor 1980, când specializarea în domeniul studiilor turco-osmane era, cel puțin la Universitatea din București, o opțiune pentru profesionalism și racordare la istoriografia străină și de evitare a măcar unora dintre servituțile impuse de către politrucii regimului Ceaușescu; pe de altă parte, după 1990 reprezentanții acestei a treia generații au avut șansa să iasă din țară, să beneficieze de stagii de cercetare în marile biblioteci ale lumii, să poată studia o gamă mult mai variată de izvoare otomane decât cele care fuseseră accesibile anterior la Arhivele Naționale și să-și confrunte liber opiniile cu cei
mai importanți specialiști în domeniu de la nivel mondial.

Viorel Panaite a optat încă din timpul studiilor pentru cercetarea naturii juridice a raporturilor româno-otomane. În mod firesc, această opțiune tematică l-a condus la studierea fundamentelor islamice ale dreptului otoman. Această direcție de studiu fusese explorată și de alți turcologi români, îndeosebi de profesorul Mihai Maxim, dar îi revine lui Viorel Panaite meritul de a fi perseverat cu tenacitate și metodă în analiza tuturor ramificațiilor și complexităților teoriilor juridice și de a fi studiat implicațiile acestora asupra practicii relațiilor dintre Imperiul Otoman și state precum Țara Românească, Moldova sau Transilvania. Rezultatul a fost o amplă și solidă teză de doctorat, convertită apoi într-o monografie publicată în 1997, lucrare premiată și des citată, care ulterior a fost și tradusă (într-o variantă înnoită
de autor) în limba engleză. Știința nu stă însă în loc, Viorel Panaite și-a continuat cercetările în diversele biblioteci și arhive ale lumii, concluziile sale au câștigat noi nuanțe și, în aceste condiții, ediția a doua a monografiei sale, propusă publicului larg în cadrul prestigioasei colecții Historia a Editurii Polirom, se prezintă considerabil înnoită față de cea de acum un deceniu și jumătate. Ea cuprinde nu doar actualizări ale referințelor bibliografice, ci și mai multe capitole noi sau rescrise, care conferă analizei sale mai multă claritate
și fac ca textul să fie mai accesibil pentru publicul larg. Tot pentru accesibilizare, volumul mai cuprinde un tabel de corespondență cu anii de domnie ai sultanilor otomani, ai domnilor Valahiei și Moldovei, ai regilor Ungariei și principilor Transilvaniei, un extrem de util glosar
al termenilor și expresiilor otomane, 12 ilustrații color, 16 facsimile, lista referințelor bibliografice, un indice de persoane și locuri, precum și un rezumat în limba engleză.

Volumul este structurat în 20 de capitole, fiecare dintre ele cu mai multe subdiviziuni. După două capitole în care sunt analizate izvoarele și istoriografia, urmează două părți ample, prima dedicată dreptului păcii, războiului și comerțului în lumea otomană, în general, și cea de-a
doua axată strict pe raporturile dintre Imperiul Otoman și Țările Române.

Dacă în partea I cititorul este introdus gradual în universul juridic otoman, pornind de la caracteristicile cele mai generale ale dreptului islamic al popoarelor, mergând apoi la tipologia djihâd-ului și a păcii, la practica otomană a înțelegerilor de pace și la regimul negustorilor nemusulmani în Imperiul Otoman, în partea a II-a autorul analizează cele mai importante componente ale raporturilor dintre Imperiul Otoman și state precum Țara Românească, Moldova și Transilvania. Menționăm, ca exemple pentru parfumul izvoarelor de epocă, sintagme pe care autorul le folosește ca titluri de capitole în această parte: S-au închinatu cu toată țara la sultan (cap.11), Așa cum s-a obișnuit din vechime (cap. 14, absolut remarcabil, despre rolul cutumei nescrise în definirea naturii relațiilor otomano-române)
sau Sunt raialele mele tributare la fel ca alte raiale (cap. 19).

Analiza lui Viorel Panaite pornește de la constatarea multiplicității perspectivelor asupra naturii raporturilor dintre Imperiul Otoman și Țările Române, ca și a ambiguității constitutive unora dintre aceste perspective. El operează „o distincție clară între dreptul internațional modern (public sau privat) și dreptul islamic al popoarelor“ și ne propune „o atitudine critică atât față de conceptele utilizate în documentele oficiale și cronici (otomane, europene sau moldo-valahe), cât și față de noțiunile adoptate de istoricii moderni“. Totodată, analiza sa este deosebit de atentă la evoluția în timp a raporturilor otomano-române, la complexitatea diverselor contexte istorice și la rolul cheie al domniei lui Süleyman I (1520-1566) în schimbarea naturii relațiilor dintre Imperiul Otoman și principatele Valahia, Moldova și Transilvania. Dincolo însă de toate aceste complexități și de grija pentru nuanțe, concluzia autorului este clară în ceea ce privește primatul viziunii otomane asupra raportului cu aceste principate, ca și în ceea ce privește implicațiile acestui primat asupra indivizilor și asupra statelor.

// VIOREL PANAITE

// Război, pace și comerț în Islam. Ţările române și dreptul otoman al popoarelor

  Ediția a II-a revăzută și adăugită

// Polirom, Iași, 2013, 561 p.