Pe aceeași temă
I
O (primă) bijuterie despre artă (bijuterie – și ca produs în sine, cu reproduceri extraordinare, cu standarde excepționale de calitate tipografică): Iluziile artei. Ferestre deschise spre altă realitate. Autoare: Ingrid D. Rowland. Câteva detalii despre autoarea cărții: profesoară în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Notre Dame și colaboratoare frecventă a publicației The New York Review of Books. Și-a obținut diploma de licență în filologie clasică la Pomona College în 1974 și titlul de doctor în literatură greacă și arheologie clasică la Bryn Mawr College. Stabilită la Roma, scrie despre artă, arhitectură, istorie italiană și multe alte subiecte pentru The New York Review of Books. Este fiica lui Frank Sherwood Rowland, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie. 15 „jucători” folosește doamna Rowland – într-un joc erudit, savuros, de hermeneutică rafinată – în cartea de față: pictori, sculptori, arhitecți, biografi și creatori de sublim, de la Michelangelo și Caravaggio la Bernini, Tițian și El Greco, de la Vasari la Rafael și la mulți alți artiști uluitori, ca Antonello da Messina, Artemisia Gentileschi, Andrea del Sarto și Bertoldo di Giovanni. „Artiștii timpurii moderni luați în discuție în următoarele eseuri (14 italieni și un grec care a stat o vreme în Italia) i-au luat pe acești scriitori antici drept călăuze în ceea ce considerau o palpitantă înnoire a artei în vremea lor, o Renaștere prezentată viu și detaliat de artistul și biograful Giorgio Vasari în cartea sa Viețile celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți. Toți cei 15 ar fi fost aproape sigur de acord cu Aristotel și Vitruviu că treaba lor era să imite natura”. Lucrurile nu rămân însă aici – la imitarea naturii; treptat, are loc o retrogradare – imitarea naturii e doar primul pas”. Cartea, care e și un fel de manual al privirii, carte de educație estetică de mare rafinament, Iluziile artei arată, cu fiecare studiu de caz, Nordul artelor vizuale: „minciunile artiștilor: ferestre deschise spre alte categorii de adevăr”.
II
Miguel Ángel Cajigal Vera (El Barroquista) este istoric de artă și membru al Consiliului Internațional pentru Monumente și Situri, precum și al Consiliului Internațional al Muzeelor. Conduce un program de master de educație pentru muzee și spații culturale la Universitatea Miguel de Cervantes, colaborează la universități din Spania și SUA, îl găsim pe Twitter, Instagram și YouTube, îl auzim la posturi de radio spaniole și îl vedem la Televisión Española (TVE), la emisiunea El condensador de fluzo. Este, de asemenea, autor al unei cărți – o altă bijuterie (de asemenea: și ca produs tipografic în sine) care are arta în prim-plan și care propune o perspectivă nouă cu privire la ce e și ce poate face istoria artei (nu arta, ci istoria artei!): Altă istorie a artei. Și ce dacă nu-mi place de Las Meninas? Premisa elementară: „Istoria artei s-a născut și s-a dezvoltat ca o reflecție a acestei nondefiniții: este o disciplină care caută în permanență, dar rareori și găsește. Exact ca în orice domeniu al științei, răspunsurile pe care le obținem nu sunt la fel de importante ca întrebările formulate. Și în cazul nostru, ne mișcăm mai mereu într-un univers de întrebări fără răspuns”. Miguel Ángel Cajigal Vera (El Barroquista) e, de la bun început, împotriva „răspunsurilor sigure”: „Semnificația ocultă a artei e oferită de regulă ca o punte de legătură cu publicul, un simptom logic după decenii în care a redus de atâtea ori operele de artă la un fel de cimilituri care ascund misterul, așteptând ca protagonistul – de regulă, un tip extrem de inteligent – să-l descifreze. Regret, nu voi comite imprudența de a merge pe acest drum”. Nu sparge coduri, așadar, Miguel Ángel Cajigal Vera (El Barroquista)! Ci caută (aparent, e ceva mult mai banal...) „chei culturale” – aceasta e esența profesiei sale – în condițiile în care „istoria artei ne oferă accesul la cunoașterea mentalităților diverselor culturi umane, deoarece istoricul de artă lucrează cu produsele culturale ale tuturor epocilor și din toată lumea”.
III
Elisa Motterle e licențiată în Istoria Artei la Universitatea din Padova, a fost jurnalistă la grupul media Condé Nast și a lucrat pentru grupul francez Kering și pentru Giorgio Armani. Și scriitoare, căci a publicat, în ani consecutivi, la Harper & Collins, volumele: Bon Ton Pop (2022), Bon Ton Pop a tavola (2023) și Bon Ton Pop al lavoro (2024). În românește, grație unei traduceri (așa cum îi sunt toate: suple, precise, elegante) semnate de Mircea Vasilescu, avem, de puțin timp Bonton. Codul bunelor maniere contemporane, ca să fim mai buni și să ne înțelegem cu lumea din jur. Cartea e (și) una a cuiva care crede – și anume, în faptul că „bunele maniere vor salva lumea”; crede (în) așa ceva și speră să convingă pe cât mai mulți că așa vor sta lucrurile, că „meciul” se joacă, în decisiv, și aici, în teritoriul – riguros, regulat al – codului bunelor maniere. Bune maniere care au rolul unor „busole” pentru o „epocă aflată sub semnul lipsei absolute de grijă pentru formalitate”. Cartea combate, sistematic, un mit: „Mulți cred că bunele maniere sunt ceva exclusiv sau special, că sunt rezervate doar ocaziilor importante și persoanelor relevante. Nimic mai greșit”, ne spune autoarea. Și continuă imediat: „Bontonul este luxul cotidian, atenția pe care trebuie s-o acordăm în primul rând nouă înșine și persoanelor de lângă noi”. O carte, așadar, ca o „cutie cu scule pentru a adapta la viața cotidiană regulile tradiționale ale etichetei”. Un cârlig pentru o lectură, în mod sigur, folositoare: „Adesea percepem tăcerea ca pe o amenințare, un gol care trebuie umplut cu orice preț, dar nu e așa. Momentele de tăcere sunt foarte importante într-o conversație. Introducerea unei pauze din când în când permite anticiparea, separarea logică a diverselor subiecte, sublinierea importanței celor spuse. Pauzele îi sunt de folos partenerului de discuție pentru a asimila informațiile primite, iar nouă, pentru a ne gândi și pentru a reînnoda firele discursului întrerupt. S-ar putea spune că un discurs fără pauze e ca un urcuș fără opriri. Pur și simplu inabordabil”.
IV
Foarte bună - și foarte acroșantă – găselnița de a scrie și de a ordona materialul discursiv despre Coco Chanel în maniera în care au făcut-o Florencia Sanudo & Bertrand Meyer –Stabley. Viața într-o enciclopedie. Adică: zeci de termeni, aranjați în ordine alfabetică, prin intermediul cărora – în calapod poliedric, am putea spune – este portretizat marele personaj care a fost Coco Chanel (cea care, să ne amintim, spunea, autoreferențial, așa: „Mi-am inventat viața, fiindcă viața pe care o aveam nu îmi plăcea”. Două vorbe, mai întâi, despre cel care pare să ducă greul acestei cărți: jurnalist reputat al revistei Elle, Bertrand Meyer-Stabley e pasionat de celebrități și de modul lor de a se integra, memorabil și distinct, în cotidian. A lucrat pentru prințesa Margaret a Marii Britanii, a scris despre Elton John, Coco Chanel, Rudolf Nureyev, Gala Dalí, James Dean și despre mulți alții. Dincolo de pasiunea documentării minuțioase a parcursului bibliografic al unor personaje care amprentează puternic istoria socială, Bertrand Meyer-Stabley a editat cu succes unele dintre cele mai provocatoare texte ale lui Jean Cocteau. Apoi, un citat ales aproape la întâmplare, pentru a ne și a vă face o idee despre cum sunt puse, una lângă alta, una peste alta, piesele care compun (într-un șir mai mult decât anecdotic) acest portret neobișnuit al lui Coco Chanel. Termenul sub care stă textul imediat următor este Lanțuri: „În ajunul Crăciunului, medicul său a trecut pe la ea: căuta un cadou pentru asistenta lui. «Credeți-mă că eu cunosc femeile: dați-le lanțuri, femeile adoră lanțurile». Dar lui Chanel nu-i plăceau lanțurile decât sub formă de soutoir-uri sau de centuri. Mereu s-a temut să se lege de un bărbat, să devină dependentă. Ducele de Westminster și-a dat seama de asta pe propria-i piele. Ea și-a apărat mereu cu ferocitate virginitatea numelui: Mademoiselle Chanel”. Și, apropo de „acroșant”, (încă) un citat din marele personaj al acestei cărți: „Luxul nu e opusul austerității, ci opusul vulgarității”.
