'Aș da orice pentru mirul unei cărți'

Lena Constante a cunoscut teroarea și limitele ei, despre care a aflat că pot fi depășite. A cunoscut curajul și, deopotrivă, limitele lui, pe care și le-a asumat cu suferință morală. Liniile acestor frontiere sunt vii, sunt carne vie, și desenează uneori infernul. E timpul să-i recitim pe cei care au fost acolo.

„Aș da orice pentru mirul unei cărți“ – nu observasem aceste cuvinte uluitoare în pri­ma ediție a cărții Lenei Constante, Eva­darea tăcută. Strigătul șoptit din ele aco­peră însăși natura exp­e­ri­en­ței carcerale a inte­lec­tu­a­lu­lui, în care retragerea abrup­tă, agonică, spre esențial (în cazul lor - spiritul, cultura) reașază ordinea lumii.

Lena Constante a fost în­chi­să doisprezece ani, dintre ca­re opt între patru pereți, absolut singură, exersând „dedublarea“, ca antidot la tortură, la incredibile pri­vațiuni, la foame, frig, mizerie fizică și umi­lință regizată prin toate acestea, sa­vant combinate. „Mirul unei cărți“ a ve­nit în multe feluri și a fost cuminecat (dar și ispășit) cum se cuvine: uneori a fost chiar o carte, una sovietică, dată de gar­di­eni în răstimpurile scurte dinaintea pro­cesului, când regimul se îmblânzea în aș­teptarea depoziției de care era nevoie pen­tru condamnarea Lotului Pătrășcanu. Altă dată a fost o epigramă, ilustrată cu o ca­ri­catură, amândouă făcute cu săpunul pe geam (trei zile de carceră, în ciuda ad­mirației vizibile în rândul gardienilor) sau un pieptene din fire de mătură înfipte în să­pun uscat (confiscat), un joc de table cu­sut pe un fular verde (confiscat de ase­menea), zeci de desene, ilustrații la cărți („re­ținute“ de un anchetator mai calm, ca­re le-a făcut nevăzute pentru tot­dea­u­na), povești pentru copii scrise în minte, opt piese de teatru și ele nescrise (doar trei au fost transcrise în libertate), un ro­man com­pus scenă cu scenă fără hârtie și cre­ion, o casă, proiectată și complet mo­bi­lată (în cap, firește) etc. Toate țin de „mi­rul“ cărții, al culturii, de supraviețuirea po­si­bilă chiar și numai prin spirit. Ne aflăm în centrul vital, altminteri bine ca­muflat, al unei mari emotivități repri­ma­te.

Astăzi ştim multe despre „po­li­tici“. În douăzeci și ceva de ani, s-a scris mult în jurul lor, au scris ei înșiși. Sunt însă foar­te puține punctele de contact emoțional cu experiența lor, pentru că nu și le-au îngăduit. Demnitatea și auto­dis­ciplina au funcționat în multe feluri. Dinu Pillat, de pildă, a refuzat să vorbească des­pre anii de pușcărie și a dus repede în mor­mânt secretul lor - un alt fel de măr­turie, extremă. Lena Constante, dim­po­tri­vă, ar fi dorit să vorbească, dar n-a fost ascul­tată. În cele din urmă, s-a hotărât să scrie, cu acest filtru precis: „Pe cât po­si­bil, să nu vorbesc despre aspectul politic al detenției mele. Vreau să vorbesc des­pre starea de detenție, ca atare“.

Despre interesul celor din jur față de ce tră­ise se exprimă tăios. Pare expresia unui resentiment, dar e mai degrabă un aver­tisment pentru noi, cei de azi: „Vedeam tot felul de oameni. Oamenii aceia știau că ieșisem din închisoare. Nici măcar unul nu a avut răbdarea - sau curajul - să mă asculte mai îndelung. Aveau cu to­ții aceeași apărare pentru a mă între­ru­pe. Mila lor! Mila lor ipocrită. Pentru a-mi astupa gura pretindeau, pe rând, că aces­te amintiri mi-ar fi dăunătoare. «Tre­buie să uiți» - era una dintre formulele lor tip. Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una dintre amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului me­canism al bunei lor digestii. A doua fra­ză-tip era de un egoism fățiș: «Voi, de o parte a gratiilor, noi, de cealaltă, eram cu toții atunci la închisoare»“.

Lena Constante nu judecă. Doar constată și se reinstalează într-o no­uă singurătate, în care de­cide totuși, în anii ‘80, să scrie. Fusese reabilitată din 1968, dar e de presupus că nu iluzia ieșirii de sub su­praveghere va fi îndemnat-o, ci tocmai neîncrederea, in­tuiția că începuse un lung proces de dis­tor­sio­na­re a adev­ărului. L-a mă­surat rapid, legat de di­rec­ția în care se contura posteritatea lui Lu­crețiu Pătrășcanu: „Niciunul dintre supra­vie­țuitorii proceselor similare din ce­le­lalte țări din Est nu l-au pomenit (pe Lu­crețiu Pătrășcanu - n.m.). Totuși, ei știu. Sunt chiar singurii care știu cât eroism i-a trebuit acestui om - ca și ei, din car­ne și sânge - pentru a găsi puterea să prefere o moarte demnă unei vieți pă­ta­te. El singur a reușit să zdruncine orga­ni­zarea perfectă a proceselor. Datorită lui, procesul din țara noastră a fost singurul nereușit“.

Unde ne găsește, de fapt, o asemenea ree­ditare?

Ce-ar fi spus oare Lena Constante văzând că mărturia ei e astăzi un mesaj aproape opacizat? Că cititorii ei vor fi oameni care văd seară de seară, la televizor, demnitari corupți, cu sau fără cătușe, strigând că sunt victimele unor „procese politice“?

Suntem în plin proces de re-analfabetizare a mentalului colectiv pe tema co­mu­nis­mului, cu un nivel de civism incredibil de scăzut. Românii au rupt firul clarificărilor per­sonale. Încercarea de galvanizare a opi­niei publice - condamnarea oficială a co­munismului prin declarația oficială a pre­ședintelui Traian Băsescu (2006) - a re­zolvat numai problema României ca stat. Mișcare curajoasă, dramatică, urmată de re­gruparea în forță a „aparatului de bru­iaj“. Tema anticomunismului a fost trasă pas cu pas în teritoriul politic, unde ine­vitabil s-a înglodat. Acum, peste 50% din­tre români declară institutelor de sondaj că trăiesc mai prost decât pe vremea lui Ceaușescu, că sistemul comunist a fost prost aplicat. Nu trebuie să fii sociolog ca să constați că s-a alunecat, din nou, la poa­lele muntelui, că percepția asupra pe­rioadei comuniste este pe cale de-a se fi­xa, nu superficial, ci de-a dreptul greșit.

De aceea, relectura Evadării tăcute e ră­vășitoare, mai ales pentru că autoarea a pus în text asemenea mesaje ascunse, in­vizibile în urmă cu 20 de ani. Atunci, ne­voia de restituire țintea mai cu seamă ta­bloul general, era graba de a pricepe me­canismul, de a avea răspuns la întrebarea cum a fost posibil. Astăzi, cu greu vom găsi ce e de făcut ca să nu spunem, în cu­rând, cum este posibil.

Când s-a decis să scrie, Lena Cons­tante a ales faptele. Pentru a fi povestită, viața „la izolare“ a trebuit recompusă din frag­mente de timp infinitezimal. Pen­tru că supliciul absolut se află dincolo de violența fizică și psihologică. Trebuia anulat sensul firesc al timpului. Trebuiau sfărâmate ziua în ore, orele în minute, mi­nutele în secunde, lăsate să se dilate sau se suprapună cât mai haotic. Doar așa sco­pul dezintegrării psihice putea fi atins. În acest sistem, pentru deținutul politic pers­pectiva dispare. Mecanismul fizic al spe­ranței (bazat, la limită, pe succesiunea zi / noapte) este dezactivat, omul intră într-o altă ciclicitate, asimetrică, abuzivă și ar­tificială. De aici încolo, doar cei care și-au putut convoca spiritul au reușit dedu­bla­rea, exercițiu extrem, împrumutat ins­tinc­tiv din tehnicile ascezei și despre care vor­besc multe dintre mărturiilor celor trecuți prin închisoarea politică. „Trebuia să scap. Să fug. Neputând trece de partea cea­laltă a zidului, trebuia să fug din mi­ne însămi. Să părăsesc trupul acesta ca­re nu-mi era decât durere (...) A fost în­ce­putul unei lungi ucenicii. Evadarea nu este lucru ușor. N-am reușit s-o învăț de­cât încetul cu încetul. De-a lungul mai mul­tor etape“ - scrie Lena Constante, po­vestind prima noapte de „manej“.

Natură puternică, disciplinată, înzestrată cu o inteligență excepțională, Lena Cons­tante n-a ieșit totuși din închisoare ca din academiile formatoare. A învățat alfabetul Morse, inclusiv în versiunea originală fo­losită în închisorile de femei. A învățat pu­țină engleză. Ea, carteziana, a ajuns să se gândească la Dumnezeu: „Rugăciunile psal­modiate mașinal mi se insinuau în inimă. Un soi de credință sau, mai de­grabă, un elan către credință. Dorința de a ajunge la un țărm pe care rațiunea mea îl știa iluzoriu. Am început să mă gândesc la Dumnezeu“. A învățat soli­da­ritatea. De altminteri, cea mai cutre­mu­rătoare scenă e cea a rugăciunii simultane, în închisoarea de femei de la Miercurea-Ciuc, în sprijinul unei gardience care risca să fie pedepsită. Dar efectul zdrobirii a ră­mas pentru totdeauna: „... eu detest is­toria. Mi-e de-ajuns că am trăit-o. Chiar prea multă vreme“, spune într-un inter­viu din care Ioana Bot a ales motto-ul excelentei sale prefețe.

Nici cu sentimentul învingătorului nu s-ar spune că a supraviețuit. Pagina inti­tu­lată Autocritică (un document de anchetă din procesul Lotului Pătrășcanu), inclusă în Addenda de Ioana Bot, explică de ce: „Nu sunt mincinoasă din boală, ci mai rău, din interes“, mărturisește autofla­gelant de­ținuta politică Lena Constante, într-un text sfâșietor prin chinul cu care sunt drămuite cuvintele resemnării. „Mă în­treb ce-oi fi semnat“, scrie în altă par­te, în legătură cu ancheta de după o lungă perioadă de privare de somn. Sau: „Dacă ceilalți acuzați (între care și ea - n.m.) nu au rezistat până la capăt, trebuie să spun, pentru a-i dezvinovăți până la ca­păt, că ancheta a durat cinci ani“. Până la nemeritata remușcare: „După ce am fost bătută, de ce nu am refuzat să mai merg? Să mă fi întins pe pat și să nu mai accept să mă supun lor. Să nu-mi fi învins frica, firimitură cu firimitură, ci în totalitatea ei. Dar am fost lașă în fața suferinței. M-ar fi bătut iar. De două ori? de trei ori? Ce ar fi putut face mai mult? Să mă omoare? Nu. Aveau nevoie de mine la proces. Azi, mult prea târziu, știu că trebuie întotdeauna să li te opui“.

Lena Constante a cunoscut te­roarea și limitele ei, despre care a aflat că pot fi depășite. A cu­noscut curajul și, deopotrivă, li­mitele lui, pe care și le-a asumat cu suferință morală. Liniile acestor fron­tiere sunt vii, sunt carne vie, și desenează uneori infernul. //

// LENA CONSTANTE

// Evadarea tăcută.

3.000 de zile singură în închisorile din România

// Prefață, ediție și note de Ioana Bot

// Humanitas, 2013, 366 pag.