Abateri şi dezbateri la festivalul One World România

Aflat la a patra ediţie, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului, One World Romania (16-21 martie 2011), organizat de Asociaţia One World Romania şi Centrul Ceh, a reuşit să ofere o imagine coerentă a incoerenţei lumii pe care o locuim.

Împărţite în cinci secţiuni tematice, Cum se (re)scrie istoria, Ce ai face pentru bani?, Oraşe în criză, Violenţa ca acasă şi Intoleranţa noastră cea de toate zilele, filmele din Festivalul One World Romania, unele premiate la prestigioase festivaluri specializate, au punctat inteligent şi provocator întrebări esenţiale. Festivalul l-a avut ca director pe regizorul de film documentar Alexandru Solomon, care s-a dovedit un excelent organizator, dar mai ales un foarte bun interlocutor pentru discuţiile ulterioare vizionărilor.

Ultima seară a adus două evenimente în prim plan, filmul lui Srdan Knezevic, Centrul pentru spălat filme (Serbia, 2010), un documentar aş spune clasic, fără virtuţi „inovatoare“, dar un foarte bun studiu de caz despre cum poţi distruge o cinematografie prestigioasă, şi trailerul lui Florin Iepan despre noul său film documentar, pus în discuţie cu această ocazie pornind de la subiectul său litigios. Mutatis mutandis, filmul regizorului sârb te îndeamnă să reflectezi la situaţiile nu o dată litigioase (corupţie, trafic de influenţă, impostură, confuzie a valorilor etc.) în care s-a aflat CNC şi la problemele instituţionale ale cinematografiei autohtone semnalate în repetate rânduri. Însă evenimentul remarcabil al serii l-a constituit prezentarea de către Florin Iepan a trailerului de 10 minute despre noul său film documentar, Odessa, pentru care a adunat deja 60 de ore de filmare.

De ce Odessa? Pentru că la Odessa, în octombrie 1941, peste 22.000 de oameni, majoritatea evrei, civili, au fost asasinaţi la ordinul direct al lui Antonescu, ca represalii pentru distrugerea comandamentului românesc. O parte au fost împuşcaţi, unei alte părţi, închişi în barăci, li s-a dat foc şi au ars de vii, bărbaţi şi femei deopotrivă. Mărturiile câtorva ofiţeri români consemnate în documente reflectă, fără a disculpa, oroarea şi dezgustul celor care au luat parte la crima colectivă, şi astfel de mărturii au fost citite publicului din sală. Filmul lui Florin Iepan îşi are originea într-un sentiment de indignare pe care a dorit să-l împărtăşească cu acest public, dar şi cu societatea românească şi reprezentanţii ei în cele mai înalte foruri, indignare că faptul documentat istoric de Raportul Elie Wiesel şi nu numai, asumat de statul român în linia unei politici generale de recunoaştere a Holocaustului şi a părţii de responsabilitate care-i incumbă în acest sens, nu intră în dezbatere, nu apare în manualele de istorie, nu constituie punctul de plecare al unui moment de reflecţie. În contrapondere cu masacrul interpretat ca o operă colectivă a poporului român – îmi exprim o anumită rezervă de principiu faţă de incriminările pauşale –, Florin Iepan a propus filmul său, ca operă colectivă a celor din sală în particular, a societăţii civile în general – îmi exprim a doua rezervă faţă de operele cu autor multiplicat până la indistincţie. De fapt, cele două rezerve ale mele au constituit parte a problematicii dezbaterii şi o cheie majoră a ei. Cât din vină şi cum o asumăm? Cum şi în ce măsură participăm la documentarul propus de regizor dispus să acorde coautoriatul oricui s-ar oferi?

Intenţionat, Florin Iepan a jucat la extrem, până la enervare şi cu o fictivă naivitate, ipostaza regizorului aflat în căutarea autorului, prezentat printr-un echivoc întreţinut în dubla ipostază de complice, prin ignoranţă şi rea-credinţă, al masacrului de la Odessa şi redempţionistă, prin implicare şi conştientizare, al actului atroce căruia nu i-a fost contemporan, dar de care este legat istoric prin comunitatea de destin pe care o reprezintă orice popor, în cazul de faţă poporul român. Trailerul a pornit înşelător, în maniera ludică a lui Michael Moore, de la miturile naţionale lucios cartonate şi ilustrate exemplar de megashow-ul Mari români, unde regizorul a primit în 2006 oferta de a realiza un documentar pentru televiziune despre mareşalul Ion Antonescu, ocazie cu care a descoperit şi partea întunecată a CV-ului generalului român. Intrat într-un proces firesc de reconsiderare, dacă nu chiar răsturnare a valorilor - ceea ce nu se poate spune şi despre societatea românească -, regizorul a reuşit să identifice un supravieţuitor al masacrului, însă am înţeles destul de repede că nu doreşte doar un studiu de caz având la dispoziţie documente şi un martor – în sală a mai găsit un martor colateral al genocidului –, ci să înregistreze şi reacţiile unui public adus la temperatura de fierbere. Am participat fără să o ştim la un happening înregistrat, din care regizorul va decupa acele secvenţe care îi convin pentru filmul lui, am fost folosiţi drept martori ale căror reacţii de iritare, compasiune, revoltă sau indiferenţă reflectă un anumit nivel al conştiinţei civice. Aici demersul lui Florin Iepan, cel puţin ca metodă, este similar celui al lui Michael Moore, care pune presiune pe interlocutor cu întrebări incomode, mitraliate insistent, scontând prin iritare dizolvarea cenzurii, răspunsul franc, chiar cu iz de insultă. Ca mecanism psihologic a funcţionat, regizorul n-a plecat acasă cu mâna goală, ci, dimpotrivă, a avut o paletă largă de răspunsuri. Mă întreb care dintre ele vor fi considerate reprezentative pentru documentarul său.

Ceea ce rămâne tulburător pentru mine este ceea ce probabil l-a tulburat şi pe Florin Iepan şi i-a determinat încăpăţânarea de a trata acest subiect altfel, şi anume că astfel de evenimente de care nu suntem deloc îndepărtaţi şi nici puşi la adăpost nu reprezintă doar accidente ale istoriei, ci puncte nodale ale ei, acolo unde se află o parte din ceea ce ţine de România profundă. Mă despart cu asentimentul, sper şi al regizorului, de o asumare convenţională şi pauşală a vinovăţiilor, necesară politic, dar insuficientă, către o asumare individuală nu a unei vinovăţii identificabile pe baza unui eveniment la care n-am luat parte, ci a implicaţiilor etice ale unui eveniment - şi nu singurul -, la a cărui semnificaţie nu reflectăm îndeajuns. Cred că, încă o dată, recentul caz Csibi Barna a demonstrat cât suntem de fragili, de vulnerabili şi cât de importante sunt dezbaterile în jurul subiectelor litigioase, dezbateri pe care Festivalul One World Romania le-a găzduit în mod exemplar, dezbateri care să facă apel la documente prezentate transparent şi la bunul simţ, care nu confundă crima cu actul civic, dezbateri pe care filmul documentar le reclamă în modul cel mai profitabil cu putinţă. //

Citeste si despre: documentare, productie cinematografica, societate civila, regizor, festival de film.