ABC-ul Kolîmei (I). Istoria unui om chinuit

„Cei care nu au fost la Kolîma nu au cum să înţeleagă“ (VARLAM ŞALAMOV)

Varlam Şalamov s-a născut la 18 iunie 1907 la Vologda, fiind fiul preotului ortodox Tihon Nicolaievici Şalamov, care a fost mi­sionar timp de 12 ani în Alaska, în­tor­cân­du-se din America în 1905, când Rusia era în plină fier­bere revoluţionară. În 1914, Varlam a fost admis la Gim­naziul Sfântul Alexandru, pe care l-a absolvit abia în 1923. Casa familială a fost confiscată de noile au­to­ri­tăţi roşii, iar Varlam nu a mai putut să-şi continue studiile, purtând stigmatul de a fi fiu de preot. De ace­ea s-a angajat ca tăbăcar într-o fabrică de haine de piele din Kunţevo, o suburbie a Mos­covei (astăzi cartier al capitalei ruse). Abia în 1926, după ce şi-a construit un CV muncitoresc, a reuşit să fie admis la Fa­cul­tatea de Drept a Universităţii din Mos­co­va, însă în 1929 a fost arestat pentru pri­ma oară, sub acuzaţia de a face pro­pa­gan­dă troţkistă, pentru că răspândise Tes­ta­mentul lui Lenin. A petrecut doi ani în Gu­lagul aflat în plin proces de definire şi so­lidificare. Eliberat în 1931, a muncit pâ­nă în 1932 în oraşul Berezniki la cons­truc­ţia unui combinat chimic, iar mai apoi s-a întors la Moscova, unde şi-a reluat ac­ti­vi­tăţile literare, însă, în 1937, în cadrul am­plului proces de eliminare a oricărei ame­ninţări la adresa puterii lui Stalin, de­clan­şat prin celebrele Procese de la Moscova, Şalamov a fost arestat din nou şi expediat la Kolîma cu o condamnare de cinci ani (scă­pase relativ ieftin), care i-a fost pre­lungită în 1943 cu alţi 10 ani pentru ac­tivităţi antisovietice.

După 17 ani de Kolîma, revenit în 1954 la Moscova alături de soţia şi fiica sa, pe care nici măcar nu o cunoscuse, destinul lui Şalamov a luat o întorsătură chiar mai tragică decât toate ororile cu­noscute în lagărele de muncă din Kolîma şi închisorile Gulagului: fiica sa, membră a Komsomolului (tineretul comunist), bine îndoctrinată de regimul stalinist, a pus-o pe mamă în postura suprarealistă de a alege între ea şi tatăl ei, un duşman al regimului sovietic. Soţia şi-a ales fiica, iar Şalamov nu avea să le mai vadă ni­cio­dată. Doar una dintre micile tragedii care în­soţeau parcursul deţinuţilor odată eli­be­raţi, căci din închisoarea mică ajun­geau în închisoarea mare, unde regulile erau cam la fel de crude în lupta pentru su­pra­vie­ţuire şi ceva „fericire“. Şalamov, alungat din căminul familial, a ajuns într-un oră­şel situat la 100 de kilometri nord de Mos­cova, unde a început să-şi scrie amintirile. De altfel, despărţirea de familia sa este evo­cată subtil chiar în povestiri. În Cu­vântare funebră, autorul mărturiseşte că ar prefera prelungirea pedepsei decât să fie eliberat şi să-şi revadă familia: „Nu aş vrea să-mi regăsesc famila acum. Cei de acolo nu vor înţelege niciodată, nu pot în­ţelege. Tot ceea ce lor li se pare im­por­tant ştiu că nu are nicio valoare. Ceea ce este important pentru mine, acel puțin care mi-a mai rămas, ei nu pot nici să în­ţeleagă, nici să-l simtă. Le voi aduce doar spaime suplimentare, o teroare în plus printre miile de frici din care este construită viaţa lor“. De foarte multe ori, sistemul comunist a reuşit să distrugă ce­lula de bază a societăţii umane: familia. Atunci când nu a putut-o deforma, a pre­ferat s-o ucidă. În po­ves­tirile sale, Şalamov tratează pe larg (şi) tematica des­trămării legăturilor fa­mi­li­ale sub diverse forme. Pen­tru că sistemul era atât de diabolic încât punea o pre­siune fantastică asupra ce­lor rămaşi în pseudo­li­ber­tate, pentru a-şi renega pă­rinţii/soţii/soţiile scăpând astfel de stigmatul de a fi ru­de cu duşmani ai poporului, păstrându-şi statutul social, cu un preţ imens. Trau­mele au fost fabuloase, iar paginile zia­re­lor sovietice din perioada stalinistă erau pline cu astfel de anunţuri care acum ni se par a ţine de domeniul SF: „Eu, sub­sem­natul, declar că nu mai am nimic a face cu tatăl meu, care nu este decât un mic burghez“.

Încetul cu încetul, Şalamov a început să-şi citeasca povestirile la care lucra, în cercul foştilor deţinuţi politici (zek). La o astfel de întâlnire, s-a aprins treptat, în timp ce citea, dar s-a oprit brusc, spunând: „Cei ca­re nu au fost la Kolîma nu au cum să înţeleagă“. De la Nadejda, văduva poe­tului Osip Mandelștam, mort în lagărul de tranzit din Vladivostok, în 1942, Şalamov a citit celebra carte a lui Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, care nu l-a impresionat foarte tare. Ar fi comentat rău­tăcios că el şi-ar fi petrecut cu uşurinţă întreaga viaţă în lagărul descris de Sol­je­niţîn, atât de suportabile i se păreau con­diţiile de viaţă în comparaţie cu lagărele de extracţie a aurului sau de exploatare a lemnului din Kolîma. A remarcat în cartea lui Soljeniţîn şi prezenţa unei pisici, care, în condiţiile groaznice de la Kolîma, ar fi fost mâncată numaidecât!

Legătura cu Sol­je­niţîn a fost ciu­da­tă, laureatul Premiului Nobel l-a întâlnit pe Şalamov în timp ce căuta mărturii ale foştilor zek-i şi i-ar fi propus să scrie îm­pre­ună Arhipelagul Gulag, însă Şalamov a re­fuzat, considerând că experienţa carcerală şi de lagăr a lui Soljeniţîn nu-l îndrituieşte să se pronunţe, căci el nu fusese la Ko­lî­ma. De altfel, Soljeniţîn a şi recunoscut că „experienţa carcerală a lui Şalamov a fost mai amară şi lungă decât a mea şi recunosc cu respect că el, şi nu eu, a atins nivelul cel mai de jos al sălbăticiei şi disperării către care ne trăgea lagărul în fiecare zi“. Amorul propriu al lui Şa­lamov a cunoscut o lovitură şi mai dură atunci când a văzut cartea lui Soljeniţîn publicată în 1962, în timp ce opera sa era blocată la editura Sovietski Pisateli, chiar dacă mai multe comitete şi comisii de lec­tură o avizaseră favorabil. Însă cartea lui Şalamov era mult prea dură, punând sub semnul întrebării întregul sistem con­cen­traționar, osatura Uniunii Sovietice. După opt ani de aşteptare în sertarele editurii, cu veşnica promisiune anuală de a intra în pla­nul tipăriturilor, manuscrisul a fost de­finitiv respins. Nu era prea patriotic! „Scri­erile mele nu fac parte din literatura fru­moasă. Este vorba despre o mărturie, un act de acuzaţie, un rechizitoriu“, avea să declare Şalamov. Povestirile sale au trecut totuşi în Occident, apărând într-o primă formă în ziarul de limbă rusă Novy Jurnal din New York. Cert este că totuşi a cu­nos­cut satisfacţia de a simţi în propriile mâini ediţia în limba rusă a operei sale, pu­bli­ca­tă la Londra, în 1978, şi a ştiut că a primit Premiul Libertăţii acordat de PEN Clubul francez.

Povestirile sale începuseră să fie publicate în literatura sovietică de samizdat încă din anii `60, ceea ce a dus la explozia fai­mei sale suficient pentru ca un mic grup de admiratori să-şi facă cura să-l caute şi să încerce să-i aline suferinţele materiale. Însă KGB continua să-l supravegheze, mai ales după ce ediţii ale cărţii sale în­ce­pu­seră să fie traduse în Occident. Se ştie ce aversiune avea comunismul faţă de presa proastă din Vest! În postfaţa uriaşei sale cărți, Récits de la Kolyma, (La Decouverte/Fa­yard, Paris, 1986), Nicolas Miletici des­crie vizita pe care i-a făcut-o autorului cu nu­mai câteva luni înainte de moartea lui Şa­la­mov, în anul 1981, detalii care relevă în­treaga tragedie a unui destin care, chiar dacă a supravieţuit Kolîmei, a fost ire­me­diabil distrus de cei aproape 20 de ani de Gulag. „În periferiile Moscovei, în spatele unui depozit al căilor ferate, o clădire si­nistră: ospiciul de bătrâni unde Şa­la­mov trăia deja de trei ani. (...) Orb şi aproa­pe surd, Şalamov, care şi-a pierdut aproape toţi dinţii, se exprimă cu dificultate. Bra­ţele sale sunt agitate de mişcări con­vul­sive. În camera sa, lui Varlam Şalamov i-au revenit vechile obiceiuri din pe­ri­oa­da în care a stat în lagăre. Hrana pe ca­re i-am adus-o a mâncat-o repede, pe loc, şi a ascuns resturile sub pernă. Avea legat de gât un şervet care ne aducea aminte de eşarfa lui din lagăr care apare de mai multe ori în povestirile sale.“ Mar­cat pentru totdeauna de trecutul său con­centraţionar, Şalamov chiar le-a propus oaspeţilor săi să-şi facă cumpărăturile la can­tina lagărului.

Tragedia sfârşitului vieţii lui este completată şi de mărturisirea lui Alexandr Morozov, unul dintre cei care l-au vizitat în acea pe­ri­oadă dominată de demenţă şi des­prinderea de realitate: lui Şalamov îi era instinctual frică să-şi părăsească odaia, ca­re i se părea cea mai bună dintre toate puş­căriile şi lagărele prin care trecuse. Fiind mutat cu forţa de organele de represiune într-un alt azil pentru bolnavi psihici, mai departe de capitală, la nord de Moscova, psi­hicul scriitorului a cedat complet, a fă­cut o criză, crezând că este mutat într-un alt lagăr, iar în aceeaşi seară a murit. În mod paradoxal şi poate surprinzător, chiar da­că Şalamov nu a exprimat de-a lungul vie­ţii convingeri creştine (totuşi, în povestiri se regăsesc câteva pasaje în care autorul își mărturiseşte admiraţia pentru cre­din­cio­şii întâlniţi în iadul îngheţat, con­si­de­rând că aceştia se comportau cel mai demn), în testament a solicitat să fie înmormântat după ritualul ortodox rusesc. La 21 ia­nua­rie 1982, aproape 150 de oameni curajoşi (Gorbaciov încă nu venise la putere) care aflaseră „prin telefonul fără fir“ despre eve­niment au luat parte la slujba de po­me­nire. Fotografiile reproduse în ediţia fran­ceză arată un Şalamov cadaveric, cu ochii adânciţi în orbite, dar care-şi regăsise, în sfârşit, pacea. Corpul său chinuit servise cu abnegație spiritul pentru a lăsa măr­tu­ria, îşi jucase rolul cu abnegaţie şi eroism până la capăt, căci el supravieţuise multor altor sute şi milioane de deţinuţi din Gu­lagul sovietic. Cortegiul funerar a condus coşciugul până la cimitirul Kunţevo, unde se afla bustul scriitorului realizat de un vechi prieten şi fost zek, Feodor Sucikov. Mormântul ar fi trebuit străjuit de o cruce or­todoxă rusă, înconjurat de sârmă ghim­pată, însă administratorul cimitirului nici nu a vrut să audă de sârma ghimpată, ră­mâ­nând deasupra mormântului doar cru­cea! Grupul a fost dispersat de civilii or­ga­nelor KGB, căci în acelaşi cimitir urma să fie înmormântat Semion Țvigun, cum­na­tul lui Brejnev, fost numărul doi din ie­rar­hia KGB, mort în circumstanţe dubioase.

(Continuare în numărul următor)