ABC-ul Kolîmei (II). Anatomia suferinţei

Fără mărturiile lui Şalamov, istoricii Gulagului nu ar mai putea reconstitui întreaga sa amploare.

Monumentala carte Povestiri din Kolîma (Récits de Kolyma, La Decouverte/Fa­yard, Paris, 1986) a lui Varlam Şalamov reuneşte aleatoriu (ele nu sunt ordonate cronologic) 115 povestiri şi este un dic­ţionar complet al ex^­pe­ri­enţei concentraţionare din Gulag, din cel mai de jos cerc al lui, iadul alb, Ko­lî­ma, o radiografie foarte fi­nă a vieţii şi morţii în cea mai dură regiune, cea mai fină expunere a Gulagului, întrecând-o până şi pe cele descrise de Soljeniţîn, chiar dacă Şalamov nu a be­ne­fi­ciat de renumele şi gloria lui Soljeniţîn. Va­loarea scrierilor lui pare a o depăşi pe cea a laureatului Premiului Nobel pentru Li­teratură, căci pe Şalamov nu l-au in­te­resat floricele stilistice, pare a fi mai mult un chirurg care operează un organsim (încă) viu. Ceea ce este paradoxal: chi­rur­gul îşi operează propriul corp.

Varlam Şalamov povestește, de­pune mărturie, caută, scor­mo­neşte şi nu oboseşte să nareze nenumărate istorii, chipuri – me­ditaţii toate legate de ideea de suferinţă dusă pe cele mai înalte culmi, întorcând-o pe toate feţele, decorticând-o. „Una dintre senzațiile pe care le simţi cel mai puternic în lagăr este aceea al umi­linţei fără limite, totuşi cu o consolare: găseşti întotdeauna pe altcineva care o duce şi mai rău. Această consolare poate să fie salvatoare şi poate că în asta con­stă şi secretul fundamental al omului. Acest sentiment este salvator şi duce la accep­tarea chiar şi a inacceptabilului.“ O filo­sofie a Gulagului, laitmotivul operei sale: „Să ajungi într-un lagăr este groaznic şi ni­ciun om nu ar trebui să cunoască aceas­tă experienţă. Viaţa în lagăr este total ne­gativă în fiecare moment. Omul nu face altceva decât să devină şi mai rău. Nici nu ar putea să fie altcumva. În lagăr sunt multe lucruri pe care un om nu ar trebui să le vadă niciodată. Dar îngrozitor nu es­te să cunoşti cel mai scăzut nivel al vie­ţii. Cel mai oribil este atunci când omul începe să simtă că aceste fundături sunt propria lui viaţă şi pentru totdeauna - când ajunge să împrumute de la experienţa sa din lagăr până şi reperele morale, când morala bandiţilor se aplică propriei sale vieţi“. Puţin mai departe, acelaşi pesi­mism crunt, căci povestirile lui Şalamov pot fi în­cadrate şi în categoria tratatelor despre bestialitatea umană. „Lagărul a re­pre­zentat o mare încercare a forţelor mo­rale ale omului, a moralei normale, iar 99% dintre oameni au căzut la această probă. Cei care au trecut-o mureau la fel de bine alături de cei care nu o făcuseră, forţându-se să fie mai buni.“

Kolîma a fost populată cu nenumărate va­luri de deţinuţi, iar naivii comunişti stră­ini au murit la fel de bine şi poate mult mai uşor decât cetăţenii sovietici, deoa­re­ce pentru ei abisul era mult mai adânc. Şa­lamov îşi aduce aminte de un astfel de caz. „Mort şi Derfel. Era un comunist fran­cez care cunoscuse de asemenea şi carierele din Cayenne. În afara frigului şi a foa­mei, suferea şi de torturi morale: nu vo­ia să înţeleagă cum putuse să sfârşească aici, într-o ocnă sovietică, el, membru al Komintern. Oroarea lui ar fi fost mai mică dacă ar fi vrut să vadă că nu era singurul. Erau mulţi ca el, cu care sosise, care trăiau şi mureau. (...) Într-o zi, şeful de echipă l-a lovit: i-a dat pur şi simplu un pumn pentru a-l pune la locul lui, însă Derfel a că­zut şi nu s-a mai ridicat. A fost unul dintre primii ca­re au murit, dintre cei mai norocoşi. La Moscova muncise ca redactor la Agenţia Tass. Ştia foarte bine limba rusă. «La Cayenne era groaznic, mi-a zis el în­tr-o zi. Dar aici este teribil».“

Multe dintre povestirile lui Șalamov au drept fundal  dispensarul, spitalul sau şcoa­la de asistenţi medicali unde a fost pre­gătit pentru a oferi primul ajutor sau activitatea sanitară, un mediu foarte pro­price întâlnirii unui mare număr de oa­meni, fiecare cu povestea şi destinul său unic (însă cu un numitor comun: foamea), căci idealul tuturor deţinuţilor din lagă­rele din regiunea Kolîma nu era neapărat eliberarea (o himeră), ci să ajungă şi să ră­mână cât mai mult timp într-un spital. De aceea, unii deţinuţi îşi provocau răni/amputări voluntare groaznice (subiectul po­vestirii Omul de afaceri). O relatare con­sistentă a şcolii de asistenţi medicali o oferă în povestirea Cursurile, în care des­crie detaliat atât atmosfera, colegii pe care i-a avut, dar şi personalul medical care îi instruia pe deţinuţii selectati să înveţe, pen­tru ca, la rândul lor, să ofere îngrijiri me­dicale grosiere în nenumăratele lagăre. „Omului nu-i place să-şi aducă aminte de momentele urâte. Această carac­te­ris­tică a vieţii umane facilitează viaţa. Me­moria se încăpăţânează să reţină doar mo­mentele frumoase, momentele lumi­noa­se şi să uite perioadele întunecate şi grele. Într-un fel, este reacţia de auto­a­pă­rare a organismului.“ Însă pentru Şa­lamov, ca şi pentru toţi cei aleși să devină asistenţi medicali, aceasta a fost o ne­spe­rată şansă de a supravieţui, căci regimul de detenţie şi cel alimentar erau cu totul al­tele decât în lagărele de exploatare a lem­nului sau a aurului, care erau cele mai ucigătoare, după cum o enunţa Şalamov în nenumărate rânduri. La această şcoală improvizată autorul a rămas opt luni, timp în care a parcurs o programă care se studia, în mod normal, în doi ani. Singura idee pe care o aveau cei ajunşi acolo, prin­tr-un miracol: să rămână cât mai mult, să fie selectaţi la final şi să-şi ia examenele, ce­ea ce presupunea o mare problemă: de­ţinuţii nu mai aveau capacitatea in­te­lec­tuală de a reveni la studiu. De a asimila in­formaţii noi. „Am observat mai mult de o dată că detenţia, mai ales în Nord, şi ares­tarea păreau a opri evoluţia oa­me­nilor: dezvoltarea lor spirituală, facul­tă­ţile lor intelectuale păreau a rămâne la ni­velul atins în momentul arestării. Această necrobioză durează până la eli­be­rare. Un om care petrece 20 de ani în puşcării sau lagăre nu acumulează nicio experienţă de viaţă normală: un şcolar rămâne un simplu şcolar şi un înţelept rămâne înţelept, fără să devină şi alt­ce­va.“ Toţi își dădeau seama că acela era bi­letul de salvare, de aceea: „eram cu toţi egali în faţa ştiinţei, a anatomiei. Nimeni nu încerca să înţeleagă. Toţi încercam să reţinem totul“.

Autorul este un psiholog fin, iar din povestirile lui iese la su­pra­faţă o morală puternică, mai de­grabă pesimistă. „Nu am putut niciodată sau nu aş fi putut să mă forţez să spun despre un ticălos că este un om cinstit. Şi cred că mai bine nu trăieşti, dacă este imposibil să vor­beşti cu oamenii sau dacă trebuie să le spui contrariul a ceea ce gândeşti.“ Şa­lamov sintetizează zeci şi sute de astfel de de­talii, ele fiind precum firele de lână ale unui pulovăr gros. Petrecând atât de mult timp la Kolîma, pe o insulă simbolică, de­ţi­nutului nu-i pasă câtuşi de puţin de ata­cul german din iunie 1941. „– Ascultă, spu­se Stupniţki, germanii au bombardat Se­vastopolul, Kievul, Odessa. Andreiev (...) îl ascultă politicos. Această ştire era ca şi cum ar fi aflat că era război în Pa­raguay sau Bolivia. În ce fel îl putea in­teresa pe el, pe Andreiev?“ Şi Şalamov des­crie schimbarea care a avut loc în de­mo­grafia deţinuţilor de după 1945. Tre­cu­seră vremurile condamnaţilor politici luați ca din oală, orășeni neîndemânatici, inca­pabili să se opună sistemului, fără nicio ex­perienţă combativă. Într-una dintre ce­le mai impresionante povestiri, Ultima lup­tă a comandantului Pugaciov, Şala­mov descrie tragica evadare a unui grup de militari din Armata Roşie ajunşi la Ko­lîma care au dezarmat şi ucis gardienii, şi-au însuşit un adevărat arsenal şi au dispărut în taiga, sub comanda ofiţerului Pugaciov, care ar fi fost luat prizonier de ger­mani, dar ar fi evadat în 1944, ajun­gând la liniile sovietice doar pentru a fi arestat şi trimis la Kolîma, cu o con­dam­nare de 25 de ani de lagăr. Alarma a fost dată şi, inevitabil, toţi cei 11 evadaţi au fost ucişi, nu înainte de a duce lupte în­verşunate cu soldaţii Armatei Roşii. Doar cadavrul lui Pugaciov nu ar fi fost găsit, presupunându-se că s-a sinucis într-o vi­zui­nă de urs. „Moartea era preferabilă unei vieţi de prizonier, merită mai mult să mor cu arma în mână decât epuizat de muncă şi foame, sub bâta sau bo­cancii paznicilor din escortă.“ O altă te­mă importantă este şi interacţiunea din­tre deţinuţii politici şi cei de drept comun. În acest punct trebuie subliniată per­ver­sitatea sistemului concentraţionar co­mu­nist, care, cel puţin în lagăre, a vărsat am­bele categorii în aceleaşi campamente pre­care. Evident, spre folosul elementului pe­nal care, având experienţa infrac­ţiona­li­tă­ţii din viaţa de zi cu zi, nu a avut pro­ble­me în a exploata, profita sau chiar a-l uci­de pe cel politic: „Acţiunile criminale ale ho­ţilor sunt nenumărate în lagăre. Ne­fe­riciţii sunt cei care muncesc şi de la care hoţul fură până şi ultima cârpă, ultimul ban, iar muncitorului îi e frică să se plân­­gă, căci îşi dă seama foarte bine că ho­ţul este mai puternic decât con­du­ce­rea. Hoţul îl bate pe muncitor şi-l obligă să muncească: zeci de mii de oameni au fost bătuţi până la moarte de hoţi. Şi sute de mii de oameni care au stat în lagăre au fost corupţi de ideologia criminală şi au încetat să mai fie oameni. Ceva cri­mi­nal s-a ancorat pentru totdeauna în su­fletul lor: hoţii şi codul lor moral“.

Vladimir Şalamov oferă şi multe detalii factuale despre anatomia Gulagului care au o mare im­portanţă, căci, fără aceste măr­turii, istoricii Gulagului nu ar mai putea reconstitui întreaga sa am­ploa­re, având în vedere şi perisabilitatea lui. După ce SUA s-au aliat cu URSS, iar ame­ri­canii au început să-şi ajute material masiv aliatul, prima misiune a excelentelor bul­dozere americane sosite la Kolîma a fost să rezolve problema spinoasă a cadavrelor zecilor de mii de deținuţi executaţi în pe­rioada Marii Terorii din 1937-’38. Pă­mân­tul Kolîmei fiind pietros şi parţial înghe­ţat, nu se puteau săpa gropi adânci, iar ca­davrele celor asasinaţi – schelete îm­bră­ca­te cu piele, după cum îi numeşte Şalamov –, îngropaţi superficial, începuseră după câţiva ani să iasă la suprafaţă, descoperind adevărul incomod. „Piatra Nordului re­fu­za din toate puterile ei să primească în sâ­nul ei cadavrele umane.“ Calitatea echi­pamentului american a rezolvat problema autorităţilor de la Kolîma. De altfel, în mai multe povestiri, Şalamov zugrăveşte atra­c­ţia, dacă nu chiar mirajul exercitat de ori­ce produs american, indiferent dacă era vorba de buldozere, haine de lână pe care şi le opreau nomenklaturiştii şi familiile or­ganelor de represiune, conservele (la de­ținuţi nu ajungeau decât conservele golite, din tablă, folosite pe post de oale pentru diversele fierturi) sau chiar şi grăsimea in­dustrială, destinată ungerii maşinilor, so­lidolul care a fost „atacat şi lichidat“ de mulţimea deţinuţilor flămânzi. A trebuit pu­să pază militară pentru a nu fi mâncată în­treaga cantitate. După aproape douăzeci de ani de lagăr, Şalamov gândeşte în gara din Irkuţk: „Am fost şocat de această te­ribilă forţă umană: dorinţa şi capacitatea de a uita. Mi-am dat seama că eram ga­ta să uit totul, să şterg din memorie 20 de ani din viaţa mea. Şi ce ani! Şi în­ţe­legând asta, câştigam o victorie asupra mie însumi... Ştiam că nu voi permite ni­ciodată memoriei să şteargă tot ceea ce am cunoscut. M-am calmat şi am ador­mit“. Şi-a ţinut promisiunea cu vârf şi în­desat, mărturia sa scoţând din uitare şi ano­nimat unul dintre cercurile infernului cons­truit cu atâta pasiune şi abnegaţie de sis­temele totalitare ale secolului trecut. „Da­că este imposibil să publici, totul de­vi­ne mai suportabil când scrii. Scrii şi poţi ui­ta.“ Pentru că, abia după aşternerea pe hâr­tie şi încrustarea în memorie, amin­tirile pot fi şterse din hard-disk-ul creierului. //