Absenţa

Pentru artiştii români foarte tineri care se maturizează în momentul de faţă în România, cine oare par să fie acum noii taţi absenţi pe care ei va trebui să îi ucidă pentru ca arta românească să poată merge mai departe? Ia să ghicim. Greu de răspuns, nu?

Towards an absent friend e o lucrare de Victor Man expusă în septembrie 2013 în „ca­mera de oaspeţi“ a expoziţiei Mircea Cantor de la MNAC. Un mic oval de ce­ra­mi­că cu imaginea universului cu stele de­ve­nit minuscul cât să-l ţii în palmă a fost poa­te cea mai frumoasă lucrare din acel spa­ţiu. Îţi venea să o iei de pe perete şi să fugi cu ea. Să zicem că era o altfel de Noap­te înstelată, Van Gogh fiind un reper bio­grafic pentru Victor Man şi totodată „ta­tăl“ din istoria artei pe care voiau să îl uci­dă simbolic Adrian Ghenie şi Navid Nuur în dialogul lor legat de expoziţia On the Road to... Tarascon de la galeria Plan B din Berlin.

Victor Man tocmai a fost numit „Ar­­tistul anului 2014“ de către Deutsche Bank Berlin. E con­si­derat „tatăl“ noului figurativ în pictura de la Cluj. Eu însămi l-am pomenit şi am şi avut un scurt schimb de e-mail-uri cu el mai demult. Dar am avut mereu un sentiment straniu, totuşi, că nu ştiu cu cine stau de vorbă. Ceva nu e în regulă. E momentul să fac o mărturisire. Eu cred că Victor Man nu există.

Nu săriţi! Vă întreb: l-a văzut cineva? Ştiu, Cluj, Israel etc. Nu, vă spun eu, nu es­te el. O fi dublul lui, poate. Vorbim des­pre lucruri serioase, despre arta din Ro­mâ­nia, internaţionalizarea ei, noua pictură ro­­­mânească. Păi şi Victor Man... unde es­te? Probabil e ocupat, o fi în paralel şi ta­tăl noii picturi paraguayene. Are şi o le­gendă, încă şi mai tenebroasă decât a lui Van Gogh, lumea spune că, citez, e un mons­tru. Splendid, dar nu ne speriem noi din atâta lucru. Cine este acest domn?

Fapt e că traseul din ce în ce mai multor ar­tişti români actuali e o dinamică a ab­senţei şi a disocierii. Modelul e Clujul şi galeria Plan B. O imagine de exclusivism ina­bordabil e construită prin ricoşeu, din­spre internaţional spre România. E o ab­senţă pe plus, pe succes şi notorietate, o atitudine derivată dintr-o realitate, ab­senţa fiind una dintre vechile noastre iu­biri. Mereu ne-au lipsit lucruri în istorie, o Renaştere a noastră, o modernitate şi modernizare duse până la capăt, nişte ins­tituţii funcţionale, un stat puternic. Ne lip­sesc spaţiile de artă, o piaţă coerentă, su­ficienţi bani de rulat în arta contemporană din România. Plin de absenţe.

Încă ceva, nu avem suficientă genealogie. Nu întâmplător Clujul e legat de Şcoală, iri­tarea protagoniştilor în privinţa acestei „legende“, cum spune Ciprian Mureşan, o confirmă. E ceva generaţional şi ierarhic în Cluj (ca şi în conceptul de „şcoală“), toa­tă promovarea lui internaţională e stră­bătută de un discurs despre provenienţă (altfel fenomenul nu s-ar numi Cluj). Provenienţă, adică taţi şi fii, reproşul prin­ci­pal fiind că taţii (profesorii, instituţiile, lumea de acasă) au fost şi sunt absenţi, ocu­paţi (exact ca Victor Man, ce chestie), distanţi şi autoritari, disociaţi de fiii lor în care nu se recunosc pentru că simt/cred că nu le seamănă, pe care nu îi învaţă să poa­tă trăi ca artişti (nici în România, nici internaţional), nu îi includ cu adevărat în propriile structuri şi proiecte, nu îi în­vestesc şi nu le recunosc valoarea. Taţii au pâinea şi cuţitul, adică puterea, şi nu o dau. (Normal că nu o dau, puterea nu se dă, se ia. Dar asta e o altă discuţie, pro­babil discuţia esenţială a artei româneşi în prezent: cum iei puterea, ca artist.) Faptul că profesorii şi instituţiile româneşti nu sunt prezente, prin puterea lor, în cariera artiştilor români e o realitate, o absenţă pe minus.

Pentru artişti, să se maturizeze cu taţi absenţi e nasol. Nu poţi ucide un tată care nu există. Tre­buie să-l inventezi ca să-l poţi ucide, adică să-l poţi asimila şi să-l înlocuieşti, astfel încât să ajungi să valorezi două parale pe lumea asta şi arta să poată merge mai departe. Aşa apar pă­rinţii descoperiţi, adoptivi, „nelegitimi“, neconformi „sistemului“, taţi substitut. De ceva vreme e o mică bătălie pe pa­ter­nitate la Cluj, inevitabilă, legată de ceea ce­ea ce se numeşte anxietatea influenţei. Se discută de unde vine fenomenul suc­cesului internaţional al Clujului, cum s-a născut „Şcoala“, de unde se revendică ar­tistic şi cultural băieţii ăştia (deja nu atât de tineri), unde sunt sursele lor? Cine a creat „Clujul“? Şi aşa apar taţi care se re­inventează pe ei înşişi prin meritul fiilor. Dar o anxietate a influenţei e şi în faptul că, artist fiind, e mult mai uşor să re­cu­noşti influenţa unui artist mort asupra ta (vezi Van Gogh) decât a celui de lângă ti­ne. Artistul absent de-a binelea e cel mai co­mod tată al artei.

Clujul ca oraş artistic a fost, la rândul lui, o relativă absenţă în arta românească, nu în sensul că nu s-a produs artă acolo cu o tradiţie a ei, ci că el nu a existat pe hartă. Cum s-a spus, Clujul fost pus pe harta lo­cală şi a devenit prezent odată cu punerea lui recent pe harta internaţională. Pro­blema e că, în toată această genealogie a absenţei, dinamica ei se repetă, se au­to­perpetuează. Din tată-n fiu. Ce nu se spu­ne niciodată e că succesele repurtate con­secutiv de galeria Plan B în lumea in­ternaţională a artei suscită emoţie în Ro­mânia (de la bucurie ingenuă la invidie), dar mai suscită ceva. Sentimentul că toate astea se întâmplă în cu totul altă parte, undeva hăt departe, că ele nu au o reală legătură cu noi şi cu adevăratele probleme din România. „Clujul? Minunat, dar hai să ne întoarcem la ale noastre.“

E o evidentă absenţă şi disociere faţă de Ro­mânia în politica galeriei Plan B, iar asta nu ţine de piaţă sau de lumea „reală“ a artei, ci e o atitudine. Cea mai realistă opinie în acest sens din întreg catalogul expoziţiei European Travellers. Art of Cluj Today de la Műcsarnok, din 2012, i-a aparţinut uneia dintre puţinele femei din fenomenul Cluj, Daria Dumitrescu: „the more widely known we are abroad, the more invisible we are at home“. Eu o ci­tesc şi aşa: Clujul internaţional e „ocu­pat“, distant, absent şi asta pentru că nu se recunoaşte în România. E frapant să vezi cât de puţin se recunoaşte în ceea ce-i seamănă, în Bucureşti. Nu doar la Cluj, ci peste tot în România „succesul e o ches­tiune de supravieţuire“. Nu doar Clujul, ci foarte mulţi alţi artişti au crescut şi cresc în România într-un fel sau altul fără taţi (fără suficienţi dascăli buni, fără suficiente repere, fără „international know-how“, fără „bază“).

România însăşi e o ireductibilă ab­senţă dacă îi eşti tu însuţi ab­sent, dacă te încăpăţânezi să re­laţionezi cu ea prin binoclu (şi uneori am impresia că binoclul e mult mai aproape de la New York decât de la Cluj, atât de distant, separatist, re­gio­nalist devine acesta). Dacă o judeci în ab­senţă, din Vest, da, „România nu e con­textul“ să faci ceva în ea, cum spune Mir­cea Cantor, fiindcă nu te atinge, nu are cum să ajungă până la tine. Dar e o mare deosebire între Cantor şi Man în acest mo­ment. Comparaţia cu Clujul îl scoate în evi­denţă, Cantor a schimbat puţin jocul, pentru că acum, când expoziţia lui de la Bucureşti se strânge, he did it. Cu bune şi rele, e singurul de la Cluj care are o ex­po­ziţie relevantă la Bucureşti. După cum Can­tor pleca în Occident la sfârşitul anilor ‘90, când Clujul nu exista încă, aşa a re­ve­nit el acum în România, hodoronc-tronc, când aproape nimeni de la Cluj nu pune piciorul în Bucureşti. E şi nu e asimilabil Clujului, e şi nu e prezent în România du­pă această retrospectivă. De fapt, a fost şi Adrian Ghenie la MNAC în 2009. Dar ase­menea expoziţii ar trebui să facă să se întâmple lucruri. Se vor întâmpla lucruri după retrospectiva Cantor?

Nu pledez deloc pentru prezenţa cu orice preţ în România. Aşa cum e ea acum, Ro­mânia nu te va face niciodată „Artistul anu­lui“ şi nu-ţi va da premii Duchamp ori­cât de bun ai fi. Dar nici nu-ţi va da bani să te duci să vezi actuala expoziţie a lui Victor Man de la Deutsche Bank Kunst­halle şi va trebui să te dai de ceasul morţii ca să obţii catalogul ei, cum eşti nevoit să procedezi la toate evenimentele inter­na­ţionale ale Clujului. Ce e de făcut cu Ro­mâ­nia asta, dacă nu recunoaşterea inter­na­ţio­nală prin ricoşeu, prin disociere şi dis­tan­ţă, după modelul Cluj? Eu propun să ve­dem înainte de toate ce nu e de făcut în România: să numărăm absenţele.

Fiecare generaţie învinge simbolic ceva ca­re apasă asupra ei. Să-ţi ucizi tatăl în­seam­nă să nu fii ca el. Clujul a ucis Şcoala (prin extensie, România cu limitele ei). Cu un mare preţ, repetă absenţa Şcolii (şi nu­me­le, ce ironie). Deci nu a ucis-o, de fapt. În acest sens, suntem în acelaşi punct, sun­tem tot acolo. Şi atunci, pentru artiştii ro­mâni foarte tineri care se maturizează în momentul de faţă în România, cine oare par să fie acum noii taţi absenţi pe care ei va trebui să îi ucidă pentru ca arta ro­mâ­nească să poată merge mai departe? Ia să ghicim. Greu de răspuns, nu? //