Pe aceeași temă
Grupul de actori rostește din ce în ce mai alert replicile ce se înlănțuie într-o spaniolă livrescă presărată cu glume jucăușe. Sub ferestrele casei de secol XVI, perfect întreținute, repetiția nu se oprește decât preț de câteva clipe, la lungi intervale, pentru ca privirile să cerceteze câte o pagină cu rânduri subliniate cu markerul. Actori ai diverselor companii teatrale madrilene repetă sau dau spectacole deseori în mica grădină răsfățată de aroma ierbii și a florilor. Un portocal bogat își trimite umbra deasupra unei bănci pe care orice vizitator al muzeului se poate așeza, transformându-se ad-hoc în spectator. În această grădină pe care o îngrijea singur, luând apă dintr-un puț săpat în mijlocul curții, Lope de Vega a scris unele dintre numeroasele lui piese de teatru.
Vizitele gratuite în casa-muzeu se organizează din timp, exclusiv în grupuri, succesul lor fiind cunoscut în capitala spaniolă. Clădirea, în care scriitorul a trăit ultimii 25 de ani din viață (1610-1635), se află în Cartierul literelor (Barrio de las letras). Zona este astfel denumită (și renumită) deoarece într-un perimetru de câteva străzi concentrează esența Secolului de aur spaniol – aproximativ între sfârșitul secolului al XV-lea și a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, pe un bulevard din apropierea casei cu grădină, o placă așezată pe o clădire informează că în locul respectiv s-a aflat edificiul în care s-a tipărit prima parte a ediției princeps a lui Don Quijote de La Mancha (1605). Câteva sute de metri mai încolo, pe o străduță modestă, o altă placă menționează că acolo cea de a doua parte a primit botezul tiparului, în 1615. Tipograful era Juan de la Cuesta, care datorită acestui eveniment avea să devină, la rândul său, celebru.
Într-una dintre regiile fermecător perverse ale destinului, Félix Lope de Vega Carpio și principalul său rival, Miguel de Cervantes Saavedra, au fost, într-o vreme, vecini de stradă. Istoria consemnează avatarurile unei relații care din prietenie sinceră s-a metamorfozat în ură. E greu de stabilit cine triumfă în această cartografie spirituală, deoarece strada care își poartă gloria cu iberică superbie se numește, acum, Cervantes, dar, dacă edificiul de la numărul 11, în care a trăit Lope de Vega, se găsește în perfectă stare, după aproape patru secole și jumătate, cel în care rivalul său a locuit un timp și a murit s-a topit în materia trecutului. Doar o placă mai amintește că la numărul 2 s-a înălțat clădirea, până la o nechibzuită și imposibil de oprit demolare, în 1833. Strada paralelă cu Cervantes se numește Lope de Vega, iar deliciile istorice nu se încheie aici – între cele două se întinde strada de Quevedo, la capătul căreia, deasupra pitorescului local Berăria Quevedo, se poate citi textul care menționează că acolo s-a aflat locuința „eminentisimului poet” Francisco de Quevedo, mort în 1645. Oferind o descriere detaliată a Cartierului literelor, un cotidian spaniol titra, acum 8 ani: „Strada Cervantes, colț cu strada Quevedo”.
Strada Lope de Vega este celebră pentru existența splendidei Mănăstiri a călugărițelor trinitare desculțe. La câteva sute de metri de bulevardul asaltat de zgomotul mașinilor și lângă un magazin de articole sportive, ea este o apariție șarmant de neverosimilă. Întinsă în perimetrul format din trei străzi, Lope de Vega fiind cea pe care se află intrarea principală, ea a fost ridicată în 1612, în jurul unei mici biserici care a găzduit mormântul lui Cervantes, mort patru ani mai târziu. Biserica însă a fost dărâmată și reconstruită în 1668, proces în cursul căruia rămășițele pământești ale scriitorului s-au pierdut. Regăsite de abia în 2015, eveniment care făcea obiectul unei știri difuzate în întreaga lume, ele au fost depuse într-o firidă la intrarea în biserică, în cadrul unei ceremonii desfășurate în prezența primarului Madridului. După îndelungi și costisitoare căutări, autoritățile spaniole îndeplineau ultima dorință a ilustrului autor.
O vizită a casei de pe strada Cervantes numărul 11 începe în holul din care se ridică o mică scară de lemn, tocită de pașii care au urmat pașilor lui don Lope și ai familiei sale. Mobilierul, picturile și obiectele decorative, cu excepția celor trei oglinzi (semn vizibil al bunăstării scriitorului), a unui desăvârșit portret al său și a unei picturi semnate de un nepot, nu i-au aparținut, dar sunt autentice și tipice secolului al XVI-lea, respectiv al XVII-lea. La primul etaj, un birou și două biblioteci pline de tomuri se înfățișează într-o alăturare armonioasă, putând sluji drept decor pentru un film de epocă. În sufrageria lungă atrag atenția câteva naturi moarte provenind de la Prado și două lămpi cu ulei. La al doilea etaj se află dormitoarele. Paturile scurte, despre care ghida menționează că erau astfel construite pentru că, din profundă superstiție legată de moarte, oamenii acelui secol dormeau în șezut, sunt acoperite de cuverturi aspre. Un pat de copil are, cusute de cuvertură, diverse mici obiecte despre care se credea că alungă deochiul. Cea mai mică și mai ascunsă încăpere este dormitorul scriitorului. Printr-o deschizătură în peretele dinspre picioarele patului, el zărea o capelă mică, amenajată vizavi de dormitor, putând astfel să se roage fără a coborî din pat, atunci când era bolnav. De altfel, după ce, în această casă, a trăit două tragedii succesive – moartea fiului preferat și a celei de a doua soții –, el a decis să devină preot. Noua realitate nu îl va împiedica să aibă un copil cu o femeie mult mai tânără. Despre urmașii legitimi se crede că au fost în număr de 15, lor adăugându-li-se cel puțin doi copii nelegitimi. Azi, descendența lui Lope de Vega s-a pierdut, „în ciuda eforturilor sale”, după cum glumește ghida, vădit pasionată de opera și de biografia scriitorului adulat încă din timpul vieții.
Amplasarea exactă a bucătăriei familiei nu a fost niciodată identificată, dar o bucătărie tipică a fost recreată la parter, de unde se presupune că accesul la grădină și puț se făcea cel mai ușor. În mica încăpere sunt expuse ceaune, oale, cratițe și urcioare. Un bufet încăpător din lemn sculptat și câteva scaune și taburete întregesc decorul.
Un episod relatat de ghida muzeului și descris în detaliu pe o placă așezată pe unul dintre zidurile mănăstirii de pe strada Lope de Vega, paralelă cu Cervantes, aduce adierea romantică a unei biografii nu mai puțin spectaculoase decât cea a lui don Lope și evocă o impresionantă clipă de iubire autentică. Marcela del Carpio, unul dintre copiii săi nelegitimi și fiica preferată, a intrat ca măicuță în acest așezământ, la aproximativ 17 ani. Despre jurământul celei care avea să fie cunoscută ca sora Marcela de San Félix scria, cu multă afecțiune, chiar Lope, într-o epistolă adresată bunului său prieten, scriitorul, traducătorul și istoricul Francisco de Herrera Maldonado. Pe parcursul unei vieți atipic de îndelungate pentru secolul al XVII-lea, sora Marcela, care a murit la 82 de ani și a fost înmormântată în biserica mănăstirii, probabil în proximitatea lui Cervantes, s-a remarcat și prin talent literar, cultivând numeroase forme poetice și scriind rugăciuni.
Episodul consemnat de istoria locală este el însuși demn de ficțiune. Atunci când cortegiul funerar al lui Lope de Vega a ajuns în dreptul mănăstirii, s-a oprit pentru câteva momente, îndeplinind rugămintea Marcelei care, din spatele gratiilor, a putut, astfel, să-și ia adio de la tatăl său. Scena a fost imaginată în 1862 de pictorul Ignacio Suárez Llanos într-o pânză expusă acum la Prado.
Pe placa puțin vizibilă, așezată pe zidul Mănăstirii călugărițelor trinitare desculțe, se citesc deja urmele necruțătoare ale timpului despre care sora Marcela scria: „Toate câte astă lume dăruiește/în speranțe-amăgitoare/abia de sunt aparențe/căci doar încep și se încheie”. (trad.m.) //
Note bibliografice:
https://casamuseolopedevega.org/es/
https://ejercito.defensa.gob.es/unidades/Madrid/rinf1/Noticias/2015/45.html
https://insulabaranaria.com/tag/a-don-francisco-de-herrera-maldonado/
Acest articol a fost publicat, în premieră, în cotidianul Adevărul.
