Aceeasi arta - doua capturi

Nimic nu seamana mai mult si mai amagitor cu justitia decat ambianta ei festiva. Acordul, unanimitatea nationala si aplauzele presei anunta, arareori, un act de justitie si însotesc, cel mai adesea, o copie publica fara urmari. Italia e patria acestui fel de a simula, din cand în cand, dezintoxicarea si tot Italia e cea mai ferma campioana mondiala, din 1982 încoace. Atunci, Italia a castigat rezistand, într-o formula ultranationala care amesteca o stiinta iesita din comun a fotbalului cu încapatanarea de a mentine o anume reteta de viata. Dupa 24 de ani, Italia a castigat în exact aceiasi termeni contrarianti si a însumat aceeasi antipatie generala. E cumva inacceptabil si enervant sa afli ca tara hotilor e panteonul valorilor si invers. Sa lasam nervii la garderoba. Ne asteapta o veste grea si un spectacol subtil: Italia a facut din fotbal o arta si din justitie farsa care racoreste amabil mecanismul încins la rosu al vietii sociale. Mai simplu spus: nu e mare diferenta între profesionismul acerb cu care Italia a castigat Cupa Mondiala si realitatea sociala vasta pe care justitia sustine, foarte neserios, ca vrea sa o repare. Dar, pentru a întelege acest paralelism tulburator, trebuie sa ne initiem în misterele psiho-sociale ale cazului Moggi, nu în mareea de clisee pusa în miscare de presa.

Casa de bilete, in piesaj toscan

Ati observat, poate, ca Luciano Moggi a fost suspendat profesional, nu condamnat penal. Asta conteaza. Moggi, cel mai mare consumator de telefonie din Italia, avea sase mobile pe care primea sau de pe care lansa, în medie, 400 de convorbiri zilnic. Majoritatea au fost înregistrate la cererea anchetatorilor care au dat, întamplator, în 2002, pe cand lucrau tot la un dosar de fotbal, de firul afacerii Moggi. Nimic, nici un cuvant si nici un nume, din sutele de ore de înregistrari, n-a dovedit ca Moggi si asociatii sai au trantit vreun meci sau i-au cumparat pe arbitrii. Ancheta n-a descoperit obisnuitele întalniri din parcari, gentile de bani si santajele dure care dau colorit, spaima, victime si acuzati în asemenea cazuri. Ancheta n-a gasit nimic, pentru ca nu avea ce sa gaseasca, în zona pur penala. In schimb, dosarul Moggi spune enorm despre doua lucruri care lucreaza în costum de emetic: prietenia si favorurile. Moggi n-a lasat urme în lege, pentru ca e un profesionist al principalei relatii de viata italiene: societatea paralela, ilegala si muta pana la perfectiune. Acest om a început în anii ’60 studii fundamentale. Tanarul Moggi era pe atunci nici mai mult nici mai putin decat adjunct de sef de casa de bilete la Monticiano, oraselul natal, undeva langa Siena, locul în care turistii, pierduti prin Toscana, cred ca e de admirat doar peisajul colinar. Amestecat cu lumea garilor si cu functionarii feroviari, Moggi a absorbit un alt peisaj.

Tara familiilor joaca fotbal

La 20 si ceva de ani, protejat de un sef local, Moggi a început sa colinde pe la meciurile obscure ale Diviziei a IV-a. A încercat sa joace, dar nu avea talent. Nu pentru jocul direct. Moggi a înteles repede ca fotbalul si lumea sociala italiana asculta de aceleasi reguli. Voluntar, apoi angajat marunt la Siena si Juventus, Moggi a urcat în mai putin de 10 ani la rangul de regizor suprem al unui fel de a trai alaturi de ceilalti pe care italienii îl desfid formal, prin acte de justitie zgomotoasa, si îl mentin, în tacere, la baza relatiilor lor. Moggi a înteles ca nu poate avea o relatie strict pozitiva si profesionala cu jucatorii pe care îi cauta prin toate colturile Italiei, în numele lui Juventus. El le-a devenit tata, frate mai mare, confesor si protector, într-un sistem închis, de încredere oarba. Cu asta, Moggi n-a facut decat sa desavarseasca în fotbal formula generala de viata care împarte Italia în familii si compune discret o retea de ajutor si respect care n-are nevoie de legile justitiei, pentru ca e perfect reglata din interior. Comportamentul lui Moggi n-a avut nimic malign. Inregistrarile folosite de anchetatori spun mereu ca epopeea telefonica a lui Moggi urmarea doar sa transmita semnale de camaraderie sau sa împiedice ostilitati. Sa netezeasca drumul lui Juventus, fara sa lase urme si fara sa forteze perturbari. Arta lui Moggi tinea mai mult de un mod afabil de a permite sansa maxima celor pe care îi pastorea si de a face imposibile accidentul dezastruos si atacul periculos.

Verdict in ofsaid

Moggi nu a cumparat victorii pentru Juventus, caci Juve nu avea nevoie de asa ceva, dar a reusit sa transforme, fara sa încalce frontal legea, întregul mediu fotbalistic italian într-un aliat si într-un protejat recunoscator. O operatie de mare abilitate, condusa la limita legii si, în fond, o capodopera care mizeaza pe defensiva dizolvanta, nu pe atacul programatic. Ati recunoscut, probabil, fotbalul jucat de Italia la Mondiale: defensiv pana la ermetism, saturat de omogenitate si fraternitate de clan, abil si rafinat pana la viciu. Aceeasi arta, doua capturi: Cupa Mondiala pentru Italia si o extraordinara poza de inadecvare a justitiei italiene. Judecatorii au sanctionat administrativ, pentru ca, pur si simplu, nu au putut surprinde sistemul Moggi în flagrant penal, exact asa cum Cannavaro, cel mai bun jucator al Mondialelor, a reusit o capodopera defensiva, fara faulturi majore, adica fara probe incriminante. La sfarsit, cand justitia a decis sa sanctioneze, verdictul s-a nascut într-un ofsaid rizibil. Milan, Lazio si Fiorentina au fost remorcate, îndarat, din Serie B, spre Serie A. Juventus, ai carei jucatori sunt complet neinculpabili, a fost lovita cu o duritate gratuita. Efectul va întari formula italiana: o justitie care da spectacole, fara a întemeia sisteme, si un public adanc încredintat ca viata trebuie jucata dupa regulile vechi.