Achtung!

Germania a înțeles după eșecul de la Euro 2004 că trebuie să schimbe tot ce e vizibil și invizibil în jocul de fotbal. A fost legiferat și aplicat fără crâcnire un nou sistem de pregătire a copiilor pe lângă fiecare club atestat în Germania.

Germania a devenit campioană mondială în minutul 79, la 7 - 0, în semifinala pier­du­tă de Brazilia prin prezentare. Un pre­text oarecare, de la deranjamente sto­ma­ca­­le la lovitură de stat, ar fi permis Braziliei o neprezentare și un foarte igienic 0-3. Cealaltă semifinală, Argentina - Olanda, a luat partea civilizației și, în consecință, a în­locuit sau înălțat fotbalul la nivelul stu­diilor avansate. A rezultat un meci saturat tac­tic sub dominație defenisvă. Masche­rano și Vlaar au jucat perfect și au făcut, spre uzul condeielor superficiale, de­mon­strația unui fapt vizibil, dar nevandabil: partea tare a Cupei Mondiale a fost dată de apărători ca Vlaar, Mascherano, Hum­mels, Gonzales, plus libero-ul universal Neuer. Inepția atâtor echipe în faza de­fen­sivă explică numărul mare de goluri și răs­punde de concluzia superficială după care Cupa Mondială a fost o sărbătoare a fot­ba­lului ofensiv. Mondialele au distrus pentru mult timp superstiția după care fotbalul e un joc de talent. În 2014, fotbalul e, mai mult ca oricând, un joc de sistem. Un joc ex­trem de dificil, în condițiile în care lipsa sistemului sau erorile interne de sis­tem sunt fatale. Brazilia a început semi­fi­na­la cu Germania așa cum a început mon­dia­lele: cu o echipă de mâna (stângă) a doua și fără capacitatea de a înțelege sau aplica un sistem de joc. Cine vrea să înțeleagă în mai puțin de 10 secunde ce a ajuns fotbalul și ce li se întâmplă celor ce nu înțeleg asta trebuie să vadă reluarea pri­mului gol german în semifinala cu Bra­zilia. Un corner lucrat pe date de sistem la antrenamente, cu trei falși pretendenți ger­mani la lovitura de cap producând spa­țiul pentru infiltrarea lui Thomas Müller, în mijlocul unei defensive braziliene sfâ­șie­tor de naive. Masacrul sau măcelul sau obs­cenitatea germană din semifinala cu Bra­zilia a fost botezată așa din teamă sau ig­noranță. Știința de carte și voința trans­for­mate în fotbal sau BMW-uri nu sunt nici o culpă, nici o oroare. Sunt o calitate. Deși valul de calitate pur germană riscă să fie greșit înțeles, mai ales în politică, de pro­priii creatori. Europa e un exemplu în plină desfășurare și e de sperat că fotbalul nu va oferi echilibrului politic german un schnapps prea mult.

Brazilia credulă, Brazilia înșelată

E de discutat despre finala pe care Ger­ma­nia era să o piardă, tocmai pentru că por­ni­se câștigătoare. Titanismul lui Schwein­stei­ger, care a terminat meciul cu o față de boxer încasator, și o execuție superbă a lui Gotze au oprit un eșec posibil. Neuer a făcut restul, de pe linia porții. Însă su­biec­tul cu care Mondialele 2014 vor fi asociate pentru totdeauna e Brazilia - Germania. Se­mifinala funebră jucată la Belo Horizonte a lăsat în urmă veselia revoluționară pe care o provoacă doar prăbușirea miturilor. Brazilia a fost silită să afle, alături de corul care a întreținut legenda, că nimeni nu poa­te trăi din comerțul iluzionist cu nos­tal­gii. După 2002, Brazilia n-a mai produs nici jucători de calibru supranatural, nici profesioniștii impecabili care dau ran­da­ment în sala mașinilor. Nici Ronaldo, So­cra­tes sau, Doamne ferește!, Tostao, nici Gilberto Silva, Clodoaldo, Didi sau Gerson. Brazilia a livrat jucători din ce în ce mai co­muni, la echipe din ce în ce mai co­mune și a ajuns să împânzească Europa și lumea arabă cu mediocrități plătite în baza unui contract cu o iluzie. În vara lui 2014, Brazilia, izvorul istoric al fotbalului de atac, era în situația de a opta între Fred și Jo. Drumul de la gloria eternă la mi­zeria care stabilește că gloria eternă toc­mai s-a încheiat a fost săpat de armatele reunite ale bunei credințe populare și ale fraudei calificate. Buna credință înseamnă, în Brazilia, că nimeni nu ține cu naționala, ci toată lumea ține cu naționala așa cum țin alții cu o echipă locală. Această lipsă de diferențiere între sus și jos a dat mereu fotbalului brazilian caracterul organic și separat. Brazilienii țin cu un fel de a juca fotbalul, cu un canon care e tot fotbalul și toate echipele braziliene întrupate în na­țio­nală.

Asta face din brazilieni un public fără egal și o societate credulă, adică o lume lipsită de discernământ și, prin urmare, oarbă la schimbarea vremurilor sau rugina de pe jocul național. Brazilienii au crezut ce li s-a spus, pentru că fotbalul nu admite opo­zi­ție și dezbatere critică într-o țară care pre­supune cu toată seriozitatea că lucrurile merg mai departe din motive ce țin de magie și nu cer decât nonintervenție, re­lații de cult și emoție. Supraexpunerea emo­­țională a atins nivele grotești și a scos Brazilia din rândul echipelor care pot face tema unei tragedii. S-a plâns înainte și după meci. S-a plâns pe teren și pe stradă. La televizor și în tribune. S-a plâns atât de temeinic și de egal încât durerea a dat ochii cu ridicolul, a trecut în melodramă și a ratat orice pretenție de demnitate. La 0-5, în minutul 29, știam că, la sfârșit, peste încă o oră, brazilienii vor plânge cu program și randament. Știam de asemenea că Brazilia suferă de o dereglare pe care n-o pot explica doar viteza glandelor. Mul­ți­mile consternate din tribune afișau aerul tipic al unui popor înșelat. Numai că, în acest caz, poporul a fost victimă vo­lun­ta­ră. După un obicei vechi, mediile de infor­ma­re și ceva ce se cheamă experți aca­de­mici au propagat ideea unei Brazilii excep­țio­nale care revine, după o marginalizare nemeritată, pe prima scenă economică și politică a lumii. Așa a apărut penibilul BRIC – un acronim foarte en vogue care adu­nă tot ce e mai ales în materie de creș­tere economică agresivă: Brazilia, Rusia, India, China. Cu observația că Brazilia și Rusia cresc în măsura în care scad re­zer­ve­le de materie primă. Mirajul unei Brazilii readuse de justiția istorică pe locul uzur­pat de Occident e o fraudă calificată care hrănește o concluzie periculoasă: ne sun­tem suficienți și am progresat, cumva, prin mijloace diferite de superstițiile ce­re­bra­le ale Occidentului. Pentru prea multă lume, Brazilia a devenit tânăra speranță a se­colului XXI. În interiorul acestei fa­bri­ca­ții, nu e de găsit nimic nou. Lipsa de orga­ni­zare, suficiența și mitologia favorabilă dau atmosfera publică din care s-a adăpat credința în perpetuitatea gratuită a feno­me­nului fotbalistic brazilian. La prima cioc­nire cu lumea care și-a petrecut tim­pul învățând, edificiul s-a prăbușit de sus până jos. Germania a înțeles după eșecul de la Euro 2004 că trebuie să schimbe tot ce e vizibil și invizibil în jocul de fotbal. A fost legiferat și aplicat fără crâcnire un nou sistem de pregătire a copiilor pe lân­gă fiecare club atestat în Germania. Investițiile au curs, iar capetele limpezi au acceptat fără ezitare să caște ochii cu pi­xul în mână la noul fotbal jucat în Spania. Restul a venit din doctrine maniacale de pre­parare fizică și nutriție. Povestea e mult-mult mai lungă, dar e limpede: tot ce nu e paralizia feerică din care s-a năs­cut o națională braziliană-deșeu. Brazilia a întâlnit tot ce e mai avansat în teoria și practica jocului de fotbal (Germania plus Olanda) și a încheiat dubla cu un 1-10 de­pri­mant azi și foarte sănătos de mâine în­co­lo. Pentru cine vrea să înțeleagă ce e de înțeles.

Est 1241

Cupa Mondială 2014 a fixat, într-o lună de fotbal inegal și discutabil, câteva verdicte-di­recție. Mai întâi, echipele, și nu su­pra­do­ta­ții. Mondialele au fost câștigate de adân­ci­mea echipelor și, în acest punct, Europa a avut un avantaj oceanic. Germania a pre­zen­tat singurul lot cu extensie valorică aproape nelimitată. În afara lui Höwedes, un stoper obligat să joace (decent) fundaș dreapta, Germania a contat pe titulari și rezerve de clasă în fiecare compartiment. Echipa a avut o axă solidă pe linia Müller-Schweinsteiger-Neuer. În plus, Germania a fost singura echipă cu o linie de mijloc to­tală. Khedira, Kroos și Schweinsteiger au controlat până la decimare orice linie me­diană adversă. Supremii au avut de su­ferit. Mondialele nu au avut un geniu tu­te­lar. Arjen Robben a fost cel mai bun ju­că­tor al turneului, pentru că a practicat ne­în­cetat breșe, nu pentru că a hipnotizat publicul sau a schimbat repertoriul tehnic al fotbalului. Lionel Messi a apărut obosit și uzat. Foarte des, pieton fără angajare în joc, Messi și-a dus echipa în finală, dar n-a mai avut combustia uluitoare din se­zoa­nele trecute. Comparația cu Maradona nu îi poate prii. Messi nu caută par­ti­ci­pa­rea la joc și nu are foamea uneori dizgra­țioa­să a lui Maradona. Golul turneului a venit de la o execuție paranormală, dar foar­te atent planificată de James Rodri­guez. Și atât, pentru că Rodriguez a fost scos de la Mondiale de arbitrajul stupid care a trimis Brazilia în semifinale. A doua lecție spune că fotbalul rămâne un joc de organizare, în esență, defensiv. Până și echi­pele de geniu ofensiv, de la Brazilia 1970 și 1982 la Olanda 1974-´78, au rezol­vat, de fapt, problema apărării pe care au degrevat-o de presiune, sub protecția unei tabele mereu favorabile. În sfârșit, fotbalul e dependent de cunoaștere și, din acest motiv, a devenit în Brazilia un joc european. Columbia, Uruguay, Costa Rica, Ar­gentina, Mexic și, mai ales, Chile au jucat cu o voință și o disciplină remar­ca­bi­le. Ce le-a lipsit e detașarea unor echipe ca Germania și Olanda, capabile să joace și să schimbe din mers, fără scrâșnet de roți, sisteme de joc diferite. Louis van Gaal a făcut o demonstrație ușor diabolică de gândire imperială preluând naționala Olan­dei cu două luni înainte de mondiale și transformând-o într-o mașină de dat go­­luri simultane. Fotbalul merge spre o com­plexitate densă în regim de efort ma­xim și asta îl face european, dar nu și est-eu­ropean. Din 23 de candidați est-eu­ro­peni, doar 3 s-au calificat. Croația, Bosnia și Rusia nu au avut nimic important de spus și s-au plasat în afara curentelor care duc fotbalul spre coerență, spectacol și in­te­ligență. Europa de Est e mult în urma va­riantei occidentale a jocului. De­șer­ti­fi­ca­rea internă, scăderea populației jucătoare, prăbușirea competițiilor interne și, mai ales, sultanizarea mafiotă au tras în jos și în urmă o lume care juca altădată un fot­bal isteț, iute și imprevizibil. România nu are cum să intre în discuție pentru că de­va­lizarea internă a atins cota 1241, așa cum a fost ea fixată de migrațiile călare.

Triumful german e plenar și meritat. Dar și delicat. Joachim Low, înaintea finalei: „Am venit să câștigăm titlul și să do­mi­năm fotbalul mondial pentru anii ce vin!“. Poate va fi așa. Dar ceva ne șoptește de pe margini: achtung! //