Actorul esentialFractura. Show-ul fara frontiere

Purificare - de Sarah Kane

Un spectacol de Andrei Serban

Cu: Cristian Grossu, Hatházi András, Ionut Caras, Adrian Cucu, Andreea Bibiri, Silviu Iorga, Ramona Dumitrean, Anca Hanu

Traducerea si adaptarea: Saviana Stanescu, Andrei Serban

Decorul si costumele: Adriana Grand

Teatrul National din Cluj-Napoca

Stagiunea 2006-2007

Un spectacol despre ceea ce, in constiinta comuna, este trimis intre paranteze. Un spectacol al simbolurilor fundamentale, mascate de habitudini de toata mana. Un spectacol orbitor de viu pentru ca te poarta peste barierele conventiei, atingand inexprimabilul, printr-o arta a litotei angajand arhetipul in relatia cu opusul sau - realitatea frusta -, pana la nervul ei cel mai intim. Si demistificator/subversiv. Cum subversiv este acest text imposibil cu si prin acest context teatral care-l transfigureaza punand la bataie un intreg arsenal de trucuri-capcana, trape si alte iluzii tehnice, trucuri im­­prumutate din sfera comercialului la mare pret in industria cinematografica, altele preluate direct din lumea prozaica de unde evadarea pare o utopie. Fara doar si poate, o lectie. Neacademica, in afara edificiului clasic, confiscat... Totul pen­tru a scoate de sub minciuna actorul, omul imprescriptibil, nud, de dincoace de reprezentari, esenta concentrata a tea­trului. Purificare, in viziunea lui Andrei Serban, suspenda asteptarile cel mai adesea devenite norma pe scenele unde-nu-se-intampla-nimic. “Se joaca”, doar - cu vedetele autohtone urcate deja pe so­clu intr-o piata a valorilor in continua mis­care -, printr-un prea uzat pleonasm. Regizorii, publicul gireaza de cele mai multe ori traditionala certitudine care e libera de intrebari. Estetii (profesorii, doc­to­rii) estetizeaza. Totul e justificabil, caci totul devine “posibil”… Minus fractura, teo­retizata cu gratie, ca un loc comun, oa­recum pasabil, dar ireconciliabila. Fiindca, de nesuportat. Sarah Kane (1971-1999) si-a revendicat-o, prin opera sa, pana la ultimele consecinte. Artistice, existentiale. La limita nevroticului. Intr-un imn rasturnat al Creatiei, imn totusi acest mister modern aflat sub pecetea Demiurgului cel rau. Pentru ca, in mijlocul violentei infernale, a “trivialului” cel de toate zilele, izbucnind de sub crusta subtire a civilizatiei (aici visceralul e parte din tot, in­­seamna sange, excretii umorale, trup dezgolit, sex, limbaj crud, fara dresajul cotidianului), a “experientelor” suferite ori dictate de o pseudo-transcendenta ce-si teleghideaza loviturile, sta iubirea, sacrificata si sa­cri­ficiala prin in­­sasi substanta sa, in nesfarsirea me­tamorfozelor catre iden­titatea originara. In fond, Andrei Serban converteste, in spectacolul montat la Teatrul National din Cluj-Napoca, ajuns in Capitala prin bu­na­vointa organizatorilor Festivalului National de Teatru (ed. a XVI-a cea mai ambitioasa si/sau mai incarcata decat oricand), o marturie. Nascuta din metafizica unui creator singular, deopotriva a peripetiilor traite si reflectate de catre un simplu “interpret”, dupa propria-i Biografie scrisa - ne amintim, a fost primul director al TNB dupa 1989 la chemarea actualului director-presedinte UNITER, rea­les fara contracandidati de catre mai toti, vechi si noi - nu s-a vrut una pentru “alesi”. A se citi elite. Intr-o epo­ca a show-ului (politic, social, mediatic), aparea Tri­logia antica, montata la New York in prima instanta de concetateanul nostru expulzat, apoi a doua si a treia oara; atunci, patrundeam initiatic in labirinturile bas­tionului ceausist cu loja oficiala devenita scena a cruzimii, in timp ce minerii sanghinarzi plantau tran­da­firii reconcilierii “pentru linistea noastra” - un slogan al ocultei. Aceeasi epoca, aceiasi/alti actori, in re­pre­zentatii grandioase si eva­nescente, de show hollywood-ian tratat, acum si aici, cu umorul negru din piesa lui Sarah Kane si din i-rea­litatea in expansiune. Inclusiv fabuloasele noastre in­secte politice de insectar… Incat is­toria insasi pare sa ne conduca in fata masacrului or­chestrat de fatalul doctor Tinker (admirabil interpretat de Hatházi András, unul dintre actorii de marca ai T.M. Cluj), marele impostor, inger al mortii si, iata, insatiabil consumator de spectacol, cel pe care “crede ca nu crede, si nu crede ca nu crede” de a-l fi pus la cale. Inselaciune abolita in chiar aceasta lume spital - grotesc loc de ucenicie - loc al iluminarii prin si dincolo de sfartecare, tema recurenta, excluzand mijlocia intre “rece sau fierbinte”. Nimic caldicel, nimic pe jumatate, intr-o arta a spectacolului prelungindu-se in spectacolul dedublat al vietii, oglinda fermecata prin care se intrezareste poarta ingusta a salvarii. Scenografia semnata de Adriana Grand (si la fel de surprinzatoarele-i, prin expresivitatea detaliului, costume) are impactul vizual si sugestiv cerut de conceptul regizoral. Apa si focul sunt elemente confluente, fie­care cu rostul sau in paradoxul intalnirii contrariilor. Arderea Cartii si arderea de tot. Viata improspatata de ploaie, ploaia ce cade ca o benedictiune intre cele doua spatii corespondente ale carnagiului. Poe­tica a corespondentelor, expusa fara arti­ficii, plastic, si prin interpretarile actoricesti. Dintre care Andreea Bibiri, de la Bulandra, e in rolul fetei-baiat (Grace) - “imi semeni mai mult decat mi-am semanat eu vreodata”, ii spune Graham (Cristian Grossu), intr-una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste din lite­ratura uni­versala, personajului iubirii esuate in tragic si pseudo-transmutare in ordinea alchimiei, pseudo ironic infatisat cu majuscula - emo­tionanta, reprezentativa pentru aceas­ta arta fara concesii, ascetica, reverberand abrupt intr-o aventura exis­ten­tiala necon­sumata in zadar. I se alatura, cu aceeasi fervoare, tineri in cau­tarea unei noi expre­sivitati: Ionut Caras, Adrian Cucu, Silviu Iorga, Ramona Du­mi­trean, Anca Hanu. Ne raman aproape, in universul departat prin forta conjuncturilor, al lui Andrei Serban. Comen­tatorii l-au si epuizat, unii la comanda, multi dintr-o savanta ignoranta. Morala fa­bulei!? Inexplicabila, lor. Po­vesti intretaiate, in tenta ermetica, asemenea ilu­minarii, replici eliptice, atat cat sa deschida spre ne­spusul atotcuprinzator, nespusul in­­chis in clipa, o clipa cat eternitatea.