Acum ori altadata!(sau despre viitorul dicton national: niciodata!)

CFR Cluj. Ce ironie! Numele are mirosul pacuros al ga­rilor si onestitatea morocanoasa a cantonierilor post-Ca­ragiale. In locul lor, o colectie subexotica de sud-ame­ri­cani si portughezi importati cu amanuntul. Nicio proble­­ma? Glumiti! Aparitia CFR-ului ridica toate problemele pe care nu dorim sa ni le punem si vesteste o translatie spre zone pe care nu le putem banui, astazi. Mai intai, trium­ful intern si apoi meciul de senzatie de pe Olimpico, la Roma, au creat o impresie de revigorare interna care stie foarte bine sa-si amageasca publicul. Jocul e inse­la­tor si propune divinizarea celor doua "stangi" perfectissi­me cu care Juan Culio a distrus AS Roma. Nimic mai in­di­cat. Cu o observatie: tehnic, bijuteriile lui Culio sunt suta la suta valide - restul e discutabil si, foarte probabil, fals. CFR Cluj e un club in ascensiune si curba de evo­lu­tie ar putea urca neasteptat de sus, dar asta nu spune nimic despre starea de fapt a fotbalului românesc. Per­for­manta de la Roma a fost omologata in contul fotba­lu­lui de club local si national românesc, dar operatia e strict formala. 0-3 cu Lituania, la Bucuresti - dupa un meci cel mult spasmodic, cel putin grotesc -, descrie tot ce nu se vede in imaginea dominata si colorata entu­ziast de marele reviriment pornit de la Cluj, via Buenos Aires si Bogota.

Liverpool la Bistrita - un fel de Norvegie romaneasca

Grefele nu sunt o solutie, ci o formula de dezvoltare a traficului de capital. Sub aceste cuvinte, vecine cu jar­go­nul economic, se ascunde o realitate elementara. Clu­bu­rile românesti au inceput sa importe pentru a forta sau macar simula iesirea din derizoriu. Ascensiunea fi­nan­tata de Paszkany nu continua nimic anterior. In schimb, importul de mare tonaj practicat pana la obli­te­ra­rea nationala de Chelsea sau Arsenal promoveaza un pro­dus preexistent pe care il distribuie in retea globala. Chelsea, Arsenal, dar si Real sau Bayern nu fac decat sa se exporte pe o piata extinsa de televiziune, la dimen­siuni planetare. Restul, de la Utrecht la Cluj si de la Vas­lui la Graz, e una si aceeasi incercare disperata de a eli­mi­na decalajul si de a pastra o legatura vaga cu marele dans global. CFR a reusit sau e pe punctul de a reusi, dar asta nu spune nimic despre rest. Dinamo, Steaua si Poli au incheiat slab prima lor aparitie la Cupele Euro­pe­ne 2008-2009. Unirea Urziceni si Viitorul Vaslui s-au pur­tat categoric mai serios, desi nu pot pune in teren ate­la­je de import cat de cat comparabile. Exista o relatie in­­tre puritatea stramoseasca a loturilor si performanta? Ri­di­col! Discutia astfel inteleasa trimite la valoarea garan­tata a nationalismului in sport; or, asa ceva e patent fals.

Problema e cu totul alta. Puterea cluburilor vine, in­di­fe­rent de procentul importat, din forta institutionala, adi­­ca din acea calitate generala si supraordonata a cam­pio­na­telor, care coboara, la randul ei, din inteligenta econo­mi­ca sau politica a unei tari, in fotbal. Trimisa spre inter­pretarea extrema, aceasta observatie echivaleaza cu concluzia dupa care, odata mutat la Bucuresti, lotul lui Liverpool ar lua bataie la Bistrita. Sau cu observatia, si mai familiara cunoscatorilor locului, dupa care Norvegia plantata in România ar invata, dupa sase luni sau un an, sa jongleze cu mita. Moravuri, fiti linistite! Ne putem per­mite sa importam orice, pentru ca putem strica orice.

Fotbal intre vapoare

De altfel, povestea importurilor care fac acum voga si isteria cluburilor românesti e o partitura de moravuri lo­cale. Pe prima pagina, o sete arzatoare de parvenire ime­diata. Patronii de cluburi trimit expeditii prin sub­te­ra­nele fotbalistice sud-americane sau se indoapa avid cu in­­­registrari video ale meciurilor jucate pe strandurile sau in balariile din afara marilor orase ale fotbalului. Ecuatia lea­ga brutalitatea de parvenit a patronilor cu nevoile nu mai putin brutale ale unui proletariat fotbalistic marunt si volatil. Avantajul e explozia imediata a strainilor, care so­sesc in România cu o foame incomparabil mai mare de­cat mercenarii stransi pe Stamford Bridge sau Emirates Stadium. Dezavantajul e uzura rapida si, de aici, nevoia con­tinua de circulare si recirculare a rumegusului sud-ame­ricano-hispano-portughez absorbit de cluburile Eu­ro­pei de Est. O colectie de nevoiasi da, rar, cate o semi­ve­deta si, inca mai rar, o vedeta. Jo si Eduardo au reusit la Manchester City, respectiv Arsenal. Restul se stinge si e inlocuit la sosirea urmatorului vapor. Performanta ra­ma­ne, in aceste conditii, cel mult la un nivel de subzis­ten­ta, pe care presa locala, intretinuta de fondurile ace­le­iasi plutocratii fotbalistice, are grija sa-l amplifice si glorifice frenetic. Saltul in fotbalul mare nu se produce si importmania se soldeaza cu o stare de vegetatie mar­gi­nala. Modelul vine, de altfel, din Rusia si traduce foarte exact mediocritatea si mimetismul noii clase de antre­pre­nori, mai toti ridicati din mitocanimea piloasa si penala a comunismului. Fotbalul astfel definit e, in ultima analiza, o afacere de autopromovare a noilor tartori financiari si politici. La fel ca politica, economia si justitia ziselor sta­te nationale democratice postcomunsite. O afacere per­so­nala manjita, peste un public dezorientat si obosit de in­­delungata lipsa de semnificatie a fotbalului local, dar si o afacere plina de consecinte. Caci tot ce e personal pe post de national introduce efecte arbitrare si tulburi in sis­tem.

Nigerowsky, Brazilici, Argentinescu

Tentatia a aparut imediat dupa meciul de la Roma. Do­sita si interzisa pana acum de lipsa rezultatelor nota­bi­le, ideea colonizarii Nationalei a scos capul si s-a fixat in jurul lui Culio. Cineva a pus tricoul Nationalei in preaj­ma lui Culio, in timpul unei sesiuni foto. Apoi, au aparut de­claratiile lui Culio, care, evident, nu are nimic impo­tri­va. De aici, intr-o logica aparent cursiva, au venit con­clu­ziile referitoare la "posibila naturalizare" a argentinia­nu­lui. Nu e o premiera. Europa de Est s-a exersat deja in tehnica naturalizarii instantanee. Nationala poloneza s-a ales cu un Nigerowsky, iar Croatia cu un Brazilici. De ce n-ar fi Nationala României spatiul potrivit pentru un Ar­gen­tinescu? In traducere functionala, acest precedent va avea ca urmare transformarea Nationalei, a oricarei na­tionale, intr-o alta echipa de club. Procesul e inevi­ta­bil. Si in fotbalul chinuit al Estului, si in fotbalul suprem al Vestului. Sepp Blatter si cota limita de jucatori straini in­­tr-o echipa de club europeana nu vor putea face nimic. Ascensiunea importurilor preseaza asupra echipelor nationale, carora le saboteaza, mai intai, baza de se­lec­tie, pentru a le oferi apoi solutia de criza: naturalizarea. Romanticii pronationali trebuie sa se resemneze rapid. In urmatorii 15-20 de ani, fotbalul va atinge, oficial sau clan­destin, un grad de integrare care va face irelevant criteriul national. Vom avea numai cluburi, chiar daca, pen­tru o vreme, vom continua sa numim cateva dintre ele cu cuvinte inconjurate de drapele nationale: Ucraina, Bel­gia, Franta, România. Sistemul competitional princi­pal, asa cum il cunoastem astazi, va cadea si va face loc unui circuit unic incarcat de cluburi multinationale. Deocamdata pare o varianta sci-fi dar, nu peste mult timp, vom fi foarte aproape de esenta nonnationala a li­gi­lor si play-off-urilor nord-americane. Insa acest proces de recolonizare si coagulare in formule supranationale va desemna realitati net diferite in Vest si in Est.

De la sine - garantia indolentei

Culio poate juca linistit in Nationala României, care poate juca mai departe la fel de prost. Dupa transplantul de Culio, urmatorul pas mic inainte ar fi descalecarea unui antrenor strain. N-ar fi, totusi, suficient. Ar trebui sa ur­meze un import de civilizatie si institutii europene, foarte improbabil pe timpul vietii lui N. Vacaroiu si B. Olteanu si al urmasilor lor Potlogaresti. In fond, fondul bate forma. Dar asta nu e tot. Metisarea Nationalei va fi, probabil, ineficienta, chiar in conditiile in care bine cu­nos­cutul cuplu bicameral Vacaroiu-Olteanu s-ar con­ver­ti brusc si ar deveni fanatici aqcuisarzi. In Est, si poate mai mult in România, metisajul va fi contracultural si ne­pro­ductiv. Mai clar, România nu a avut niciodata o ex­ten­sie coloniala si nici comunitati argentiniene sau por­tu­gheze in depresiunile carpatice. Naturalizarea impor­ta­tilor e oarecum logica si productiva in Anglia sau Franta, unde exista realitati transnationale si generatii secunde de emigranti complet integrati. Scandalul arabo-african al Nationalei franceze e o insulta doar in mintea dreptei nationaliste. In realitate, culoarea Nationalei franceze ex­pri­ma o realitate sociala, alarmanta sau nu, dar indiscu­ta­bila. In cazul României, al Poloniei sau al Croatiei, ace­easi evolutie ar semnala pur si simplu o comedie reglata de Oficiul Pasapoarte si, mai grav, un gol cultural si pro­ductiv persistent. In ultima instanta, ce vedem astazi la CFR Cluj si s-ar putea sa vedem maine la Nationala nu e altceva decat un import masiv de realitate. Aici e dra­ma - in aceasta pierdere de continut. Treptat, in fotbal, dar si in media, in arte (cu exceptia solida a filmului) uitam sa facem, ne dezvatam in mod organizat sa pro­pu­nem si sa construim, in timp ce dobandim obisnuinta de a inchiria si consuma produse acontate de o elita indo­len­ta. Odata cu internationalizarea abrupta si anarhica a echipelor de club, facem inca un pas in directia unei anu­me indolente tutelare. Nervul antreprenorial si inteligenta deciziilor se departeaza de esenta activa a capitalismului clasic, iar scena româneasca se intoarce la rangul de arena secundara, de trafic marunt cu colectii de curio­zi­tati straine si zgomot nejustificat. Dereglarea valorilor va continua, iar distanta traditional româneasca intre rea­li­tate si pretentii se va largi dincolo de ridicol. O falsa im­presie de racordare la valorile occidentale va linisti ho­tes­­te publicul si va descuraja initiativa autentica. Vom conchide ca e bine si ca, in definitiv, totul merge de la sine, fara efortul de care ne vorbeau odinioara refor­ma­torii uitati. Vom sfarsi prin a stabili ca am sfarsit ce era greu si ca n-are rost sa ne punem in cap idealuri abrup­te. "Acum ori niciodata!" va deveni "acum ori altadata!". Adica, nici acum, nici altadata! Mai exact: niciodata!