Admiratia - un dar rarisim in literatura romana

Redactia | 22.04.2002

Pe aceeași temă

O carte care vorbeste de bine, intr-o literatura sfartecata de vorbitul de rau

Vrei sa vorbim despre cartea lui Gabriel Liiceanu, Declaratie de iubire? Nu prea am vazut cronici despre ea.
Pastrand proportiile, ea poate surprinde tot atat ca Jurnalul de la Paltinis. Atunci izbea libertatea de ton nemaiintalnita. Sonoritatea interbelica. Efervescenta intelectuala a discutiilor dinainte de comunism. Acum, intr-o astfel de proza de buna, foarte buna calitate...
Ai spus "proza"?
Da.
Si eu cred, inca de la Jurnal, ca Liiceanu este prozator.
Este si prozator. Un foarte fidel urmas al lui Noica, din acest punct de vedere. Cu ganditorul Noica poti sau nu sa fii de acord. Dar scriitorului nu-i poti face nici un repros. Bineinteles ca Liiceanu e filosof. Dar e si scriitor. Cu Declaratie de iubire izbuteste, in plus, sa faca literatura buna cu bune sentimente. Ceea ce se intamplase mai rar de cand Gide proclamase ca literatura buna numai cu sentimente "rele" poate coexista. In Declaratia de iubire simpla imbinare a cuvintelor duce spre lumina. E foarte rar ca, in literatura, cuvintele sa se mire unele de altele. E si mai rar sa-ti vorbesti de bine semenii cu o atare consecventa intr-o literatura ca a noastra, sfartecata acum de vorbirile de rau. Am impresia ca in Romania libertatea redobandita e traita in primul rand ca o capacitate de ura.

Mi-e greu sa suport interpretarile etniciste

Ura asta nu exista numai in Romania, ci si in exil. Exista si intre exil si Romania. Nu cumva e o ura a comunitatii romanesti?
Mi-e greu sa suport interpretarile pur etniciste. Totul se petrece la noi de parca n-am avea termen de comparatie. S-a produs, timp de jumatate de veac, in multe tari aceeasi catastrofa. Si noi, in loc sa analizam caracteristicile comune ale catastrofei, foram doar in trecutul romanesc. Il comparam pe Ceausescu cu Antonescu, cand il avem la indemana, de pilda, pe Kim Ir Sen, cu aceeasi boala a puterii absolute comuniste mostenita de la Stalin. Cat timp nu vom delimita fenomenul comunist de celelalte dictaturi, nu-i vom analiza caracterul totalitar pe care nu-l imparte decat cu nazismul, la temelia analizelor noastre se va afla falsul. Noi preferam sa pendulam intre Mitica si Mesterul Manole. Traditia ar fi mai bine s-o cautam aiurea. Alain Besançon - probabil cel mai inspirat sovietolog francez - sustinea ca, de fapt, comunismul e de filiatie strict ruseasca. Modelul primordial ce ne-a fost impus noua, celor din Estul Europei, descindea din traditia ruseasca. In primul rand, din Ivan cel Groaznic. Pana si politia secreta de acolo provine.
Politia secreta a fost creata sub Ivan cel Groaznic?
Da. Ea era pusa sa-i spioneze si sa-i lichideze pe boieri. Distrugerea elitelor era cuprinsa in programul de dominatie totala. In acest sens, recomand oricui citirea sau recitirea cartii lui Besançon, Les origines russes du léninisme. Aici se opreste ipoteza lui Besançon. Eu mi-am ingaduit s-o duc mai departe si sa subliniez ca, dupa moartea lui Stalin, odata cu "liberalizarea" hrusciovista, caricaturii dintai i s-au suprapus si cele locale. In acest sens, am si scris despre ceausismul romanesc intr-o revista din exil in limba rusa, Kontinent.
Cand s-a petrecut acest lucru?
In 1982. Am primit si un mesaj de la Soljenitin, interesat de acest studiu. Daca mi-ar fi scris Dumnezeu-Tatal n-as fi fost mai impresionata. Pentru a reveni - sau conchide -, iata de ce sunt impotriva etnicismelor. Imediat ce drepturile nu mai sunt garantate indivizilor, ci unor comunitati - cum se intampla azi -, avem de a face cu niste privilegii anormale ce se pot transforma oricand in discriminari negative. Nu ma intereseaza psihologia natiunilor sau a grupurilor sociale.
Dar nu exista ceva...?
Fireste ca exista un fond. Te nasti din acesti parinti, in aceasta tara, ii mostenesti cultura etc... N-ai nici un merit propriu. Important este ceea ce infaptuiesti tu cu acest fond.

Literatura de elogii se iveste acolo unde se instaleaza puterea absoluta

Dar daca te-ai obisnuit de acasa sa barfesti mai mult decat altii (asa cum facem noi, romanii, de pilda), sunt totusi niste lucruri pe care le porti cu tine, nu?
Le porti, evident, dar ele n-ar trebui sa te defineasca. Sau, in orice caz, nu in materie politica si juridica. Declaratia Drepturilor Omului e importanta in masura in care este individualizata.
Am gasit o obiectie foarte serioasa, apropo de comparatia Ceausescu-Antonescu. N-au facut-o, in primul rand, romanii...
Am spus eu ca strainii nu se pot insela si ei?
Unele comparatii le-a facut chiar Ceausescu. El s-a inchipuit Antonescu, Mircea cel Batran - si-a zis Mircea cel Mare...
Megalomanii isi pot inchipui orice.
La un moment dat, am dat peste niste reviste vechi in care am citit articole omagiale la adresa lui Antonescu, am si vrut sa le reproduc (cum scriam noi in timpul comunismului, cu aluzii) pentru ca erau extraordinar de asemanatoare cu articolele omagiale la adresa lui Ceausescu. Asta nu inseamna ca s-au creat, la romani, niste tipare stilistice?
Nu, nu e tipar stilistic.
De ce?
Deoarece e infinit mai simplu: acolo unde se instaleaza o putere absoluta, sub orice forma ar fi ea, de stanga sau de dreapta, se iveste aceeasi "literatura de elogii". Sa luam un exemplu local. La introducerea volumului sau de versuri la Fundatiile Regale, Arghezi, in prefata, isi dedica cartea Regelui Carol al II-lea, proclamand ca nu mana lui a scris aceste versuri, ci mana Regelui... Un supermodel de plecaciune. Puterea absoluta nu explica totul. Mai e nevoie si de lipsa de caracter a scriitorului, a intelectualului, in general, a celui roman, din pacate, indeosebi.
A, ai ajuns tot aici.
Inevitabil. Dar la sfarsitul unei comparatii. Sa ma intorc acum o clipa la inceputul ei. A aparut recent o carte remarcabila a lui André Glucksmann: Dostoievski la Manhattan. In loc sa porneasca - ca mai toata lumea - de la islamism in descrierea terorismului de tipul Bin Laden, urca pana la Posedatii lui Dostoievski, unde este descris primul pact nihilist scaldat in sange. Din moment ce Dumnezeu nu exista, totul e permis, nu-i asa? Singurul legamant nu poate fi decat sangele celuilalt, pe care l-am varsat impreuna. In acest pact, Glucksmann cauta sursa nu doar a bolsevismului, dar si a terorismului actual, savarsit cu sau fara scuza divina.
In ce priveste intelectualul roman "sub vremi", cred ca se impun revizuirile - atat de rau vazute. Nu pentru a pretinde ca o opera e mai buna daca autorul a fost curajos, ci pentru a judeca atitudinea civica a intelectualului si a o compara cu cea a colegilor lor din alte tari, supusi acelorasi presiuni.

Nu dispui de doua cerneluri sau de doua penite

Pentru urmatorii care risca sa cada in acelasi pacat?
Da, pentru ei. De ce vrei ca sa se "abtina" un intelectual care constata ca poate sa faca toate genuflexiunile, fara ca nimeni sa aiba dreptul de a i le aminti vreodata? Demnitatea corpului social de unde descinde? De la intelectuali sau de la ciobanul mioritic din munti?
Asta inseamna ca, daca scriitorul a facut in viata o eroare de cativa ani (sau de mai multi ani), trebuie s-o leg de opera lui?
N-avem voie sa judecam valoarea estetica a unei opere decat cu un criteriu estetic. Dar opera nu te spala neaparat de pacat. Uneori poate fi chiar patata de pacat, daca acesta este specific, depinzand direct de instrumentul scriitorului: cuvantul. Mi-este, la urma urmei, indiferent daca Villon a furat sau nu. Nu si daca a scris la comanda, invers de ceea ce credea. Asta are si un nume: prostitutie prin cuvant. Sa nu uitam ca el, Cuvantul, a fost la inceput...
Deci scriitorul e liber sa faca ce vrea cu trupul sau, dar nu si cu cuvantul?
Daca vrei... Nu dispui de doua cerneluri sau de doua penite: una pentru ceea ce simti cu adevarat, a doua pentru ceea ce ti se dicteaza. Noi, cand asistam la aceasta operatie contrara scrisului, am uitat sa ne mai indignam.
Noi nu ne miram de nimic.
Cand indraznim s-o facem, se cheama ca suntem "resentimentari". Chiar daca "opera" nici nu mai justifica, prin valoarea sa estetica, cedarea etica. Ce-a scris Arghezi dupa?
A scris poezii care te faceau sa detesti scriitorii, pentru ca si eu am fost silita sa le invat in scoala (1907, Cantare omului) si o vreme nu mai suportam sa deschid o carte de Arghezi. Pe urma, a scris Noptile, o poezie de batranete.
In literatura romana, Arghezi ramane cu Cuvinte potrivite sau cu Cantarea omului?

Generatia '27 a gresit altfel

Ramane cu toate. Cele proaste trec intr-o simpla enumerare. Dar ti se va spune (sau ti s-a si spus) ca la fel au gresit cei din Generatia '27.
Nu, n-au gresit la fel. Cei din generatia aceea nu sunt mai putin vinovati sau mai vinovati, ci altfel vinovati. Ei au crezut gresit. Au gresit altfel. N-au gandit un lucru si au scris altul, nu s-au prostituat. Au gresit politic, uneori foarte grav. Dar nu-i deloc acelasi lucru. Eu nu reprosez nici macar unuia care...
... a crezut in comunism si a facut elogiul sau?
Desigur. Cum altfel? Ce ne-am face fara Koestler? Printre cei mai mari anticomunisti, foarte multi erau fostii comunisti. Nici nu-i putem numi pe toti. Cine a inteles mai profund fenomenul bolsevic decat Alain Besançon, pe care l-am mai citat? Cine a scris studiul cel mai profund asupra lui Stalin? Nu Souvarine? Care istoric a tras concluzii mai juste din naruirea comunismului, daca nu François Furet? Cat de sarac ar fi climatul francez post-ideologic fara Glucksmann?
Dau la o parte cazul Eliade. Iau cazul Cioran. Cioran a scris niste lucruri oribile… Are si articole omagiale la adresa lui Hitler… Si pe urma a scris lucruri minunate.
Si te miri? Oare o anumita dementa nu face parte din datele elementare ale scrisului la Cioran? Ii sunt pline paginile de blasfemii impotriva lui Dumnezeu si a sfintilor, ca sa nu pomenesc de judecatile negre impotriva a tot ce este romanesc; se plange si de propria-i nastere. Si l-am vrea cumpatat in parerile politice? Fraza lui salveaza totul. Era, de altminteri, omul care semana cel mai putin cu ceea ce scria.
In ce sens?
Avea o pofta de viata, o bucurie de a trai, o vitalitate cum rar am intalnit. Mai in gluma, mai in serios, Virgil Ierunca ii spunea ca e cel mai optimist scriitor pe care l-a cunoscut.

Capacitatea de a te bucura de succesele aproapelui tau

Avea o bucurie de a trai?
Imensa. Parcurgea Franta cu bicicleta sa nu-i scape vreun colt de peisaj.
Deci, la un scriitor, este vinovata prostitutia, nu eroarea. Am inteles bine? Céline nu este vinovat ca a deraiat?
Ba da, Céline este foarte vinovat. Pe langa o capodopera, a scris lucruri inadmisibile. Nu poti sa prostituezi cuvantul, dar nici sa faci din el un instrument pentru a indemna la crima.
Talentul vine si pleaca in scriitor?
Foarte rar.
Foarte rar? De obicei, secatuieste?
Ajunge sa vedem ce ne-a ramas din realismul socialist si raspunsul vine de la sine.
Ne intoarcem la Gabriel Liiceanu. E deci un prozator.
De prima mana. Si cu un dar rarisim, in literatura, in general, in cea romana, indeosebi: acela de a admira. Liiceanu e la largul lui in admiratie. E un dar aparte. Gandeste-te la Exercitiile de admiratie ale lui Cioran. Sunt atat de dificile aceste exercitii, incat doar unul-doi scriitori scapa de sagetile sale malitioase. Cand l-am intrebat de ce l-a menajat pe Michaux, mi-a raspuns, izbucnind in inimitabilul sau ras. Din pricina doctoriilor. Vorbeau ore intregi la telefon despre medici si medicamente.
Era ipohondru?
Cum sa nu? Pe langa el, eram toti niste dulci copii. Daca stranuta cineva pe un trotuar, Cioran trecea pe cel din fata. Erau cartiere si strazi in care nu mergea, deoarece, cum spunea el, "tragea".
Ce aduce atunci "admiratie" in cartea lui Liiceanu?
Peste Declaratia lui Liiceanu se instaleaza de la inceput lumina: cea mai rara dintre situatii, in nocturna noastra literara. Cand a aparut Paltinisul, mi-aduc aminte ca am ramas uimita: o atare libertate de ton nu mai intalnisem din literatura interbelica. Si dupa Declaratia am avut aceeasi reactie. Intr-o viata literara unde, cel mai deseori, nu se discuta, ci se insulta, capacitatea aceasta de a te bucura de succesele sau realizarile aproapelui tau, fara a cadea in dulcegarii, sau sentimentalisme, reprezinta un fel de binecuvantare estetica.
Pastrand proportiile, impresia de bunatate a scrisului (care nu s-a transformat inca in scriitura) mi s-a intamplat s-o am cu orice pagina a Irinei Nicolau. Ca scrie despre o icoana sau un port taranesc, ca citesti pasajele emotionante despre Horia Bernea sau antologicele consideratii despre aromani, in Haide, bre, ea parc-ar omeni toate subiectele si obiectele. Nu se scrie despre ea cat si cum ar trebui. Incepe sa se stie, in schimb (in 22 l-a remarcat si Mircea Iorgulescu) ca s-a ivit si un romancier ce pare sa-si fi propus - si reusit - sa-l imblanzeasca pe... Caragiale. Petru Cimpoesu - de el este vorba - descrie in romanul sau "cu ingeri moldoveni", Simion liftnicul, viata cotidiana modesta si bantuita de "tranzitie" dintr-un bloc la Bacau. Daca exclud pasajele fantastico-metafizice din ascensor (m-au convins mai putin), dau peste personaje caragialesti tratate cu umor, fireste, dar, in acelasi timp, transfigurate de ingaduitoarea afectiune a autorului. O duiosie ironica dand parca dreptate lui Steinhardt, care propunea sub pseudonim, intr-o revista de exil, o interpretare anticonformista, paradoxala, greu acceptabila, scaldata in bunatate, a finalului din Scrisoarea pierduta. Caragiale bland, iti inchipui?
Da, desi nu e usor de inchipuit. Ce sentimente ati avut la aparitia "Declaratiei de iubire" a lui Liiceanu?
A fost pentru noi o bucurie de a deveni personaje intr-un astfel de text. Dar nu din pricina asta am apreciat estetic cartea printre cele mai insemnate ale ultimului deceniu.
Am fi vrut, Virgil Ierunca si cu mine, sa ne exprimam in scris admiratia. Poti sa te lansezi si in exercitii nu doar de admiratie, ci si de obiectivitate. Dar nu era usor, un capitol din carte fiindu-ne dedicat.
Stiu unele fragmente publicate in 22. Erau extraordinar de puternice… Mi s-a parut foarte clar proza. De la Jurnalul de la Paltinis, mi s-a parut ca Liiceanu este prozator, chiar romancier. I-am spus asta din '88, dar n-a parut prea incantat.
Nu, fiindca este, in primul rand, un ganditor. Dar una nu o impiedica pe cealalta. Daca am mai dori un exemplu, l-am gasi - cum spuneam - pe Noica. Cu Jurnalul sau de idei am coincis foarte rar, daca nu deloc. Ceea ce nu m-a impiedicat sa-mi dau seama ca ma aflu in fata unui foarte bun scriitor. Nu prozator, de data asta, ci scriitor. Cred deci ca aparitia Declaratiei reprezinta un eveniment.
parte?
Da.
Am deschis discutia asupra ei pentru ca mi s-a parut ca aceasta carte merita mai multa atentie decat i s-a dat.
Desigur. E ceva foarte curios cu literatura asta a noastra de dupa '89. Eu ma asteptam la cine stie ce literatura de sertar. In afara de admirabila Adio, Europa, a lui Sarbu, specia n-a existat. Cu atatea subiecte la indemana! Comunismul a facut asupra fiintei umane cateva experimente abisale ce i-au reusit. A realizat atomizarea nu doar a societatii (prin denuntul devenit catehism), ci si a psihismului individual, a instaurat duplicitatea: a spune un lucru, a face si a gandi contrariul. A despartit pe fiecare in mai multi, iar pe parinti de copiii care nu trebuiau sa stie adevarul spre a fi mai lesne domesticiti.

Demolarea psihismului uman - o tema ignorata

Dar poate asta au facut-o oamenii in toate societatile.
Stai, stai, nu in toate societatile.
Societatile represive, am vrut sa spun. Ca sa-si apere copiii.
Nu, dimpotriva: memoria era trecuta copiilor, nepotilor, urmasilor. De la greci incoace, literatura fierbe de razbunarile lor. Gandeste-te la Atrizi.
Da, vendeta.
Nu neaparat vendeta. Ci memorie, cu plata si rasplata. La noi nu mai e nevoie sa-ti amintesc ce proasta reputatie are memoria. Cand ma mir ca nu exista urme concentrationare in literatura actuala, nu ma gandesc la subiecte strict politice, ci la astfel de prapastii interioare, ce nu par a ispiti scriitorii.
Pai, daca scriitorii ar avea chef, ar avea niste personaje care, cel putin la modul superficial, intereseaza Occidentul la fel de mult ca Dracula. I-ar avea pe Ceausescu si pe Elena.
Nu e deloc adevarat. Nicolae si Elena Ceausescu nu ma intereseaza defel. Ei n-au fost atomizati, dimpotriva, s-au implinit in paranoia lor.
Dar e normal ca in toata literatura de dinainte, pana in '89 (eu am descoperit inclusiv in a mea), in nici una din cartile noastre sa nu existe Ceausescu? Exista aluzii, mai ales in poezie, dar aluziile nu mai conteaza acum. Cineva precum Ceausescu a marcat o epoca, dar nu exista in literatura acelei perioade! Nu exista nicaieri, nici atunci, nici dupa. Nimeni nu mai vrea sa retraiasca experienta asta.
Vom plati foarte scump acest lucru. Deoarece se stie de cand lumea ca doar memoria impiedica repetitia aceluiasi scenariu al Raului. Mi-ai pomenit de textele omagiale la adresa lui Antonescu, pe care le-ai gasit in plecaciunile la Ceausescu. Desi ma indoiesc ca puteau fi tot atat de delirante ca cele pentru "geniul Carpatilor", inseamna ca de cele inchinate lui Antonescu nici n-a fost timp sa se rada.
Nimeni nu a facut procesul critic al lui Antonescu.
Fiindca i se facuse procesul penal. A fost condamnat la moarte si executat. N-ai cum sa-l dezgropi pentru a-l supune unui alt proces critic. E bine sa vezi tot ce-a fost rau in trecut. Eu cred, insa, ca pe etape. Nu de-a valma. Mi se pare deci normal sa te intrebi care este natura comunismului din care de-abia ai iesit si doar apoi sa te intorci spre Antonescu, spre razboi si mai departe, daca vrei, sub Carol al II-lea. De altminteri, noi enumeram acum fenomene ce n-au avut loc pe atunci: transformarile naturii umane, "homo sovieticus", pe care scriitorii il ridicau in slavi, prostituandu-se.
Prostitutia e consecinta cea mai puternica.
Nu, schizofrenizarea e raul cel mai rau. De aici decurg toate. O boala din care inca n-am iesit. Nici noi si nici altii trecuti prin acelasi tip de experienta. Nu mai vorbesc de rusi, la care totul ia proportii imperiale: pana si catastrofa.
Adica, oamenii de dincolo de Cortina de Fier sunt mai perturbati decat cei din Occident?
Nici nu se compara! Oamenii de dupa Cortina au trait experiente extreme si au reactionat la ele tot la modul exacerbat - fie sublim, fie ca niste canalii.

Un alt conformism, de sens invers

Deci, daca esti sanatos, esti mai putin interesant?
Ca scriitoare, cam ce crezi? De altminteri, n-am pretins ca, fiind sanatos, ca om esti mai putin interesant. Am constatat doar ca starea aceasta de incordare obliga oamenii la o gimnastica constanta a spiritului. Si la o inchidere in sine exploziva. Odata cu "destinderea" de dupa '89, au inceput galcevile. Exilul se certa cu tara, tara cu exilul. Parca exilul n-ar fi fost format dintre cei veniti din tara, cu aceleasi calitati si defecte ca si cei ramasi acolo. Acestia din urma le cer exilatilor sa fie mai frumosi, mai cinstiti, mai subtili. Exilatii reclama de la locuitorii Romaniei mai mult curaj. Parca n-ar fi aceiasi.
Nu sunt.
Bineinteles ca sunt. Lui x, y, z i-a cerut cineva, cand trecea clandestin Dunarea inot sau tarandu-se pe sub sarma ghimpata, sa arate vreun pasaport al valorii? Sau chiar celor ramasi in Occident dupa o calatorie? De ce ar fi ei mai anticonformisti decat cei din tara? Dupa cativa ani de speranta frumoasa, am fost nevoita sa admit ca unul din pacatele majore ale romanului, de la intelectual pana la talpa tarii, este conformismul, acceptarea unei dogme: de pilda, la o parte dintre intelectuali, mai ales tineri, sub pretextul democratizarii mentalitatilor, supusenia fata de "corectitudinea politica". Chiar si unii care au rezistat cu succes dogmelor dure ale marxismului sucomba la dogma duioasa, insinuanta, nerepresiva, a "corectitudinii politice". Si asta, indiferent daca se afla pe la universitatile de dincolo de Ocean sau pe pamantul de bastina. Ca si cum ar fi incapabili sa-si asume riscul libertatii, dupa ce atata vreme altii au gandit si decis pentru ei.
Political corectness nu este, dupa parerea mea, ceva atat de grav. Cred ca are si un grad de utilitate pentru Romania: multe aspecte sociale n-au cum sa fie "drese" altfel.
Cum "sa dregi" ceva prin caricatura, prin caragializarea sa? Uneori mi se pare ca insusi Caragiale ar fi neputincios in fata catorva situatii pricinuite de political corectness. Cei care s-ar mai indoi de rictusurile ce se pot naste din multiculturalismele de tot felul n-au decat sa citeasca pamfletul lui Allan Bloom, spre a intelege de ce nu mai au voie sa-l puna pe Shakespeare deasupra, sa spunem, a rapp-ului. De curand, ravagiile au putut fi constatate si la noi. Campania dezlantuita de aparitia cartii lui Horia R. Patapievici, Omul recent, "linsajul ideologic", dupa cum il definea cronicarul din Romania literara, a demonstrat ce departe sunt cei ce se reclama de la corectitudinea politica de adevaratele sensuri ale democratiei. S-a insistat asupra originalitatii democratiei de tip parlamentar, un regim fara comparatie in istorie, pentru capacitatea sa de a se pune mereu in chestiune, in discutie, spre a-si corecta derivele. François Furet, in niste pagini remarcabile, vedea izvorul acestei critici neiertatoare in insesi contradictiile dintre principiile revolutiei franceze si punerea lor in aplicare de catre o burghezie ce se autoculpabilizeaza. In orice caz, pentru acest sistem, pe care Churchill l-a definit cu umor si exactitate drept "raul cel mai putin rau dintre toate relele", critica de acest tip trebuie sa fie neintrerupta. Desi cu o mai mica ambitie teoretica si propunand deseori alte leacuri, numai in ultimele luni au aparut la Paris cel putin doua carti "scandaloase", cea a lui André Glucksmann, de care am pomenit, Dostoievski in Manhattan, si mai ales cea a lui Alain Finkielkraut, L'imparfait du présent. Glucksmann, dupa ce a fost in Cecenia, critica necrutator tendinta politicii americane de a lupta impotriva terorismului cu armele drepturilor omului, aliandu-se cu tari ce le calca sistematic in picioare (Rusia in Cecenia, China in lagarele ei inca pline). Iar Finkielkraut, ilustrand punct cu punct aberatiile corectitudinii politice, le consacra capitole in care ironia e regina.
Scandalul dirijat provocat de Omul recent ne indeamna sa presupunem ca cei crescuti in dogma nu mai sunt in stare sa se lipseasca de carjele ei. Ne ramane sa ne inchipuim ce proportii ale indignarii ar fi provocat in Romania textele unor Glucksmann sau Finkielkraut. Poate ar fi fost identificati si ei ca reactionari primejdiosi. Mai stii?
Dar in acelasi timp, la nivel social sunt foarte multe lucruri pe care le poti corecta prin interventii mici.
Nu! Nu corectezi, nu corectezi! Aici intram in alta discutie interminabila.

Drepturile si raspunderile redate individului

Si totusi, eu cred ca imitand Occidentul, deci incercand sa se sincronizeze (pentru ca asta era solutia data de Lovinescu, nu?), Romania o sa paseasca in ceva ce inseamna normalitate. Eu am mari dubii in legatura cu aceasta categorisire de "societate bolnava"; nu stiu daca exista o societate sanatoasa si una bolnava. Sigur ca romanii sunt marcati de viata traita in comunism. Dar oamenii traiti intr-o lume libera sunt neaparat mult mai aparati de iluzie si de greseala?
Sunt mai multe intrebari.
Atunci, doar prima: nu este imitarea o solutie pentru Romania?
Imitarea, din pacate, ramane singura solutie, azi ca si acum un secol. Greu a fost si atunci, si mai greu este acum. Intai, ca iesim din cel mai intunecat tunel prin care ne-am strecurat vreodata. Apoi, formele ce ne sosesc din Occident nu sunt toate impecabile. Unele forme au suferit o deformare. O distorsiune capitala este transferul drepturilor doar in cadrul si din cauza comunitatii careia ii apartine individul. Orice discriminare privilegiata se poate transforma in contrariul ei: poate deveni negativa. S-a mai vazut in istorie, si nu de mult. Riscul e mare. Deci, ar trebui nu doar sa imitam, ci s-o facem si corectand derivele mai vizibile. Si mai ales, sa nu inlocuim o dogma cu o alta, oricat de amabila si inofensiva ar parea ea. Sa ne invatam a fi anticonformisti, fara a cadea in conformismul anticonformismului. Sa redam individului drepturile pe care i le-am rapit in numele comunitatii. Sa fim oameni cat mai putin "recenti" cu putinta.
De altminteri, nici nu prea avem de ales. Dincolo, nu ne asteapta decat mazga imperiala si "cecenizata". N-avem dreptul sa sovaim o singura clipa.

Paris, februarie 2002

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22