Agitatul Orient

Nu este ciudat că subiecte legate de actualitatea din Orient ne apar oarecum exotice, ca şi cum nu am fi fost supuşi influenţei musulmane aproape patru secole?

Am întâlnit şi citit cu multă aviditate ar­ticolele şi reportajele lui Carmen Gavrilă în săptămânalul Dilema Veche, in­ter­ven­ţiile sale având ceva din brandul BBC, fi­ind pline de miez, obi­ec­ti­vitate, informaţii clare, mult diferite faţă de ce mai apare, din când în când, pe această temă, în presa noas­tră naţională. Cu uşurinţă se poate decela pasiunea şi concentrarea asupra unui spaţiu foarte interesant, în plină fierbere, de aceea re­unirea acestor articole apă­rute în ultimii ani într-un volum de publicistică este un gest logic şi salutar.

Lumea musulmană de azi este un uriaş puzzle, pentru că fiecare ţa­ră în sine este un cosmos format din multe microcosmosuri care in­terferează, se ciocnesc, se unesc, se despart, se aliază pentru a se despărţi cu scandal şi, deseori, cu sânge. Această imponderabilitate a lumii musulmane de ieri, dar parcă mai accentuată azi, după va­lul de revolte din cadrul „Primăverii arabe“, constituie un mare dezavantaj al lumii arabe în competiţia mondială şi în di­versele raporturi de putere, de care pro­fită, din plin, diverşi actori, precum Sta­tele Unite sau Israelul. Evident, această frag­mentare arabă nu a apărut de ieri, de azi. În prima parte a cărţii (Anotimpuri arabe, căci după iarna dictatorială a venit primăvara revoltelor - aşteptăm cu ne­răb­dare să vedem ce temperatură va avea va­ra arabă...), Carmen Gavrilă urmăreşte cu atenţie procesul redefinirii statelor arabe care au trecut peste o formă dictatorială, care asigura, de bine de rău, stabilitatea, uci­gând însă democraţia în ţări precum Tunisia, Libia, Egipt, Yemen şi, acum, Si­ria (o ţară în continuare în plin război ci­vil). Faţă de acest proces, doar Arabia Sa­u­dită şi Iranul par a fi rămas încremenite în vechiul lor proiect de dinaintea „Primă­ve­rii arabe“. „Protestele din lumea arabă au, evident, ca bază tinerii, ceva mai edu­caţi decât părinţii lor. Este o generaţie a Internetului şi a contactului, fie el şi doar de departe, cu ideile occidentale, în special prin cultura pop vestică. Dar aceas­ta nu înseamnă că arabii ieşiţi pe străzi din Egipt până în Yemen au cerut şi cer democraţie occidentală.“ Că e de rit occidental sau nu, nici nu prea mai con­tează, atât timp cât esenţa de­mo­cra­ţiei, din Maldive până în Islanda, are anu­mite concepte clare, greu negociabile, pen­tru care au luptat în stradă şi de­mon­stranţii arabi ai „Primăverii“. La această explozie şi foame de altceva a contribuit, fireşte, Internetul, căci „Internetul re­pre­zintă în ţările cu regimuri autoritare ade­văratul spaţiu public“. Cam greu să ai Internet şi comunicare radio-TV „la liber“ şi să mai exerciţi control dictatorial to­tal...

Carmen Gavrilă încearcă de-a lungul în­tregii materii să ofere definiţii şi ca­rac­teristici ale spaţiului oriental care sunt esen­ţiale pentru o minimă înţelegere a aces­tei zone destul de haotice (cel puţin dintr-un punct de vedere european). „Alianţele sunt esenţiale în spaţiul ori­ental, marcat de conflicte sectare, in­ter­etnice, interreligioase. Numai între 1955 şi 1979, potrivit unui studiu realizat de analistul Stephen Walt, în Orientul Mijlociu au exis­tat 33 de alianţe diferite. De cele mai multe ori, aceste alianţe au fost şi sunt efemere, iar istoria zonei - o saga a trădărilor şi surprizelor.“ Cea mai lungă alianţă este cea din­tre Iranul islamist şi Siria partidului socialist panarab Baath¹, o alianţă contra na­turii ideologice a celor două regimuri, dar care îşi are logica ei: cele două ţări nu se concurează în spaţiile lor de influenţă şi, în plus, au un mare inamic comun: statul evreu. Recent, ambele sunt puse la zid de comunitatea internaţională. „Spaima de străini, pericolul contaminării cu men­talităţi decadente occidentale, radi­ca­lis­mul islamic, starea conflictuală cu Isra­elul sunt tot atâtea motive, reale sau in­ventate, pentru că state ca Iranul, Siria sau Egiptul au pus, prin legislaţie, se­cu­ritatea statului mai presus de libertăţi individuale şi libertatea presei.“ Aceasta ne-a adus aminte de posibilitatea ca orice cetăţean sovietic să fie arestat şi con­dam­nat la ani buni de Gulag pe baza unui articol din Codul Penal, unul vag, care prevedea pedepsirea activităţilor antiso­vietice. Şi ce nu putea fi antisovietic?

Autoarea a petrecut destul timp şi în Cairo aflat în fierbere, în timpul revoluţiei care a dus la înlăturarea lui Mubarak, a simţit pe viu pulsul revoluţionar din Egipt, a fost în Piaţa Tahrir, un fel de Piaţă a Uni­versităţii din anii ‘90. Reportajele sur­prind dramatismul şi romantismul luptei şi credinţei. Un articol interesant, dar par­că nesuficient aprofundat, este cel despre creştinii copţi din Egipt (între 8-10 mi­li­oane din populaţia de 80 de milioane a ţă­rii). Al treilea grupaj tematic este dedicat Iranului, faţă de care autoarea are o aple­care deosebită, având în vedere studiile absolvite². Revoltele din vara anului 2009 ar fi fost precursoarele celor din spaţiul arab, însă au fost reprimate violent de structurile statului islamic care fac tot posibilul să-şi păstreze puterea. O ţară de dimensiunea Iranului, cu resursele sale energetice imense, cu populaţia sa tânără şi dinamică, trebuie să facă eforturi re­marcabile pentru a rămâne înapoiată, izo­lată şi săracă. Dar preşedintele Ah­ma­di­ne­jad (recent înlocuit cu un om politic apa­rent mai moderat, Hassan Rohani), aya­tollahul Khomeini şi gărzile lor fidele Pas­daran au făcut tot posibilul pentru a re­ţine societatea iraniană de la o evoluţie firească, spre prosperitate. Nu putea lipsi şi o succintă abordare a unui etern con­flict, de care mai toată lumea pare a se fi plictisit, cel din Palestina. Autoarea a vi­zitat şi Fâşia Gaza, un teritoriu minuscul, de numai 360 de kilometri pătraţi, mica fe­udă a Hamas, în care se înghesuie 1,5 milioane de oameni. Diferenţa dintre cele două lumi – unul dintre cele mai prospere state, Israelul, şi „o entitate“ (căci stat deocamdată nu este) dintre cele mai să­race – este redată plastic: „De la au­to­străzile lăsate la doar câţiva kilometri în urmă, în Israel, la un drum desfundat, pe care maşina mai mult se sufocă în gropi decât înaintează. De o parte şi de alta, peisaje dezolante, praf, munţi de resturi şi gunoaie, câte un catâr care smulge fire rare de iarbă arse de soare. În Gaza City, străzi înguste, clădiri care stau să se prăbuşească“.

Cel de al cincilea grupaj tematic este dedicat Libanului, un mini-puzzle într-un puzzle, pentru că, în ciuda populaţiei reduse şi suprafaţei mai mult decât mo­deste (10.400 de kilometri pătraţi, cât do­uă-trei judeţe din România), chiar dacă toţi libanezii sunt arabi, identităţile reli­gioase îi separă, uneori radical. În Liban există 18 grupuri religioase recunoscute ofi­cial, printre care creştinii maroniţi, or­todocşi, armeni, musulmani sunniţi, şiiţi, druzi, la care se adaugă şi complicaţiile po­litice (palestinieni, Hezbollah), totul for­mând un amestec uşor inflamabil. Ziarista a fost în Liban în vara anului 2006, vizi­tând un Beirut care tocmai fusese bom­bardat de către aviaţia israeliană. „Cu o is­torie în care anii de pace sunt mai puţini decât cei de război, libanezii s-au obiş­nuit să reconstruiască şi, mai ales, să trateze cu umor uşor resemnat pers­pec­tiva de a fi nevoiţi să o ia de la capăt, să revină la o viaţă normală... nu se ştie pen­tru câtă vreme. (...) În prezent, Liba­nul este printre puţinele state din lume cu mai mulţi cetăţeni peste hotare decât între propriile graniţe. În Liban, aproape toţi tinerii vorbesc despre emigraţie.“ În gru­pajul Noul Imperiu Otoman, este ana­lizată razant creşterea puterii Turciei, care a dus la redefinirea rolului său ca putere regională şi a proiectat ambiţiile sale zo­nale, pe fondul scufundării Egiptului sau Siriei. Turcia ar fi sau a fost şi un model de democraţie pentru ţările revoluţiilor din „Primăvara arabă“: „noile linii turce de politică externă au fost determinate şi apoi susţinute mai ales de creşterea eco­nomică şi de extinderea sau consolidarea prezenţei pe noi pieţe. Motorul economic însă nu este infailibil, în condiţiile în care există mari diferenţe de dezvoltare în­tre regiunile Turciei, birocraţia încă are complicaţii orientale, iar perspectiva de aderare la UE este parcă într-un etern blocaj“. De notat că venitul pe cap de locuitor a crescut în Turcia de la 2.598 dolari la 5.477 numai între 2002 şi 2007. Autoarea nu bănuia evenimentele din ma­rile oraşe turceşti din ultimele săptămâni, care dovedesc că până şi cel mai de succes model de democraţie din lumea mu­sul­mană cunoaşte acumulări de tensiune pro­funde care, chiar dacă au fost mascate, pot răbufni cu multă violenţă, mai ales în condiţiile în care sunt ameninţate nişte li­bertăţi esenţiale unui sistem care se vrea democratic (există deci şi regres de­mo­cra­tic, nu numai progres). Cât de paradoxală este denumirea protestatarilor turci sau sirieni de către premierul Erdoğan sau duşmanul său, preşedintele sirian Assad, drept terorişti! Cei doi îşi dau mâna într-o retorică negaţionistă a autismului politic!

În ultimul capitol al cărţii, Feţe islamice, ziarista adună articole care tratează di­ver­se alte aspecte ale lumii musulmane, ple­când de la mode muzicale şi vestimentare până la definiri generalizatoare ale isla­mu­lui fundamentalist, care au, să spunem, o aplicare generală. „Spaţiul islamic este cucerit din interior, cu arme mai efi­ciente decât orice tehnologie militară - videoclipuri după reţete occidentale, hip-hop, rock, Internet, bloguri, modă. Agresorul nu este străin, sunt tinerii musulmani. Mulahii puritani reclamă, în zadar, intoxicarea şi pervertirea cu modele occidentale şi pun piedici care se sfărâmă uşor în faţa revoluţiei pop care a cuprins spaţiul islamic.“ Ne-am liniştit când am aflat că islamul are răspunsuri şi pentru poluare, având în general soluţii la orice problematică actuală (probabil, şi pentru reţelele de socializare se găseşte ceva în Sharia), fiind o religie ecologică!

Multe dintre articole au fost scrise în urma unor stagii / misiuni ale Radio România la faţa locului, ceea ce schimbă oarecum pers­pec­ti­va, oferind informaţii preţioase de la diverşi protagonişti. Carmen Gavrilă nu se rezumă la scrierea unor analize răsfoind Google-ul şi, eventual, câteva mari ziare occidentale, ci încearcă să-şi construiască singură propria viziune. În plus, ziarista de la Radio România nu prea îşi dă cu pă­rerea, ceea ce face din această carte una diferită faţă de altele apărute în aceeaşi colecţie (marii părerologi români). Acesta este adevăratul jurnalism. Nu este ciudat că astfel de subiecte ne apar oarecum exo­tice, ca şi cum nu am fi fost supuşi in­fluenţei musulmane (e drept, cea prac­ticată de sunniţii otomani) aproape patru secole? //

// CARMEN GAVRILĂ

// Revolta Orientului

// Editura Polirom, Iaşi, 2013