Aici, la Palilula noastră

„Palilula nu e, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat.“
(SILVIU PURCĂRETE)

Woody Allen definește comedia ca pe o tragedie peste care a trecut timpul. Propunerea pare plauzibilă, cu atât mai mult cu cât este lansată de un om care a probat un prodigios simț al nuanțelor și care ne-a încântat cu o operă cinematografică în care comicul a câștigat valențe greu de egalat. Dacă întârziem însă o clipă asupra enunțului, nu putem să nu ne întrebăm imediat care este „doza“ ideală de timp care reușește să închidă și să ne vindece rănile și să ne permită să le comentăm cu zâmbetul pe buze. În clipa în care am pus punct rândurilor de mai sus, mi-a venit instantaneu în minte La vita e bella, film care a provocat un scandal internațional, multe organizații evreiești internaționale considerând că Roberto Begnini s-a făcut vinovat de „crima“ de a fi ridiculizat, de-a fi tratat Holocaustul într-o cheie comică. Oricine a văzut filmul cu seninătatea cu care se recomandă să contempli o operă de artă nu a putut să se sustragă emoției profunde cu care acest regizor de mâna întâi a reușit să proiecteze ororile unui timp pe care nu avem voie să-l uităm într-o perspectivă inedită, perfect cuviincios față de temă și cu o deplină bună-credință. Dar asta nu înseamnă că supraviețuitorii lagărelor de concentrare, urmașii acestora, toți cei care poartă în suflet și, cu siguranță, vor purta până în ultima clipă a vieții lor rana sfâșietoare a Holocaustului pot fi condamnați pentru reacția lor. Pentru că, pentru ei, timpul nu a avut efectul tămăduitor despre care glosa împăcat Woody Allen și tragedia, la fel de vie astăzi ca și în timpul în care s-a produs, nu se lasă pentru nimic în lume translată în cheia comicului.

Am simțit nevoia acestei largi uverturi pentru că am convingerea că o discuție aplicată asupra filmului cu care Silviu Purcărete pășește în lumea celei de a șaptea arte ar păcătui printr-o abordare nedreaptă și minimalistă, dacă s-ar cantona precumpănitor în evidențierea caratelor sau neîmplinirilor formale ale peliculei și nu l-ar recepta, în primul rând, ca pe un tulburător eseu scris pe peliculă. Nu cred că Undeva la Palilula, în pofida hohotelor de râs pe care le provoacă în sală, este o comedie. Și nu cred că Silviu Purcărete, la experiența de viață pe care o are, la cuprinderea asupra lumii la care ajuns bântuind-o în lung și în lat, poate vreo clipă să uite și e dispus să ne lase pe noi, spectatorii, să uităm. Ba din contră, cred că miza majoră pe care și-o propune autorul este de a articula un mesaj cât mai convingător împotriva uitării. Ce nu avem voie să uităm?

Palilula există pe hartă. Unde? Cei care vor avea pedanteria s-o caute într-un atlas vor descoperi o Palilula în Bulgaria și o alta în Macedonia; jumătate din Belgrad se cheamă tot Palilula; cât despre cea din Dolj, nu e suficient s-o punem pe listă, dacă nu adăugăm și starea de revoltă a „băștinașilor“, ofensați de publicitatea negativă, care, vezi Doamne, le-ar face-o filmul. Coincidențe nesemnificative. Pentru Purcărete, datele care o particularizează pe cea asupra căruia se oprește sunt cu totul unice și inconfundabile. Reproduc din notațiile lui, în pliantul filmului: „Palilula nu e, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo nu se știe prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat. Precum în Îngerul exterminator, în Palilula se poate intra, dar de ieșit de acolo nu se mai poate. Acolo îngerul exterminator se numește imoralitate și melancolie“.

Cine sunt, dar, mai ales, ce-i particularizează pe palilueni? De obârșie, sunt latini. Din fire, oameni simpatici, iubitori de viață, cu un pronunțat simț al umorului: trăiesc într-o veșnică bună-dispoziție, într-un veșnic hohot de râs, chiar dacă nu le este mereu la îndemână să-ți spună ce le provoacă râsul. Poate pentru că sunt bășcălioși; de tot și de toate. Sau poate pentru că percep scurgerea timpului într-o perspectivă cu totul aparte: „nu-i niciun zor, las-o pe mâine, sau pe poimâine, suntem aici de două mii de ani și știm noi cum merg lucrurile“. Ca om care-i cunoaște bine, Purcărete îi fixează cu o luciditate care nu lasă loc niciunei eschive: „La Palilula, morții sunt la fel de petrecăreți ca și viii, gureși și bețivani. La Palilula nimeni nu muncește, dar toți își umplu burdihanele. La Palilula nu se naște niciun copil. La Palilula, tineri sau bătrâni, adulții nu au trecut de pragul copilăriei; Palilula este un teren al jocului tardiv“. Și totuși, Palilula trăiește, bântuită de-o specie de imbecili fermecători, naufragiind pentru eternitate în beție, petreceri și orgii. „Schimbările de regimuri politice, morțile, incendiile și inundațiile, niciuna dintre aceste modificări majore, zguduitoare ale lumii exterioare nu îi perturbă pe locuitorii Palilulei.“ Nicio boare de aer proaspăt, nicio geană de lumină, nicio speranță. Cine i-a trecut pragul cu un singur pas nu mai are cale de întoarcere. Cu consistența nisipurilor mișcătoare, odată prins în brațele lui, tărâmul Palilulei nu te mai lasă să pleci, oricât ai conștientiza Răul și oricât ai încerca să-i reziști. Cum poate supraviețui o specie umană într-o astfel de lume? Mister!

Purcărete nu are cheia lui și nu cred că își imaginează că există o cheie – datoria pe care și-o asumă este să ne pună față în față cu această lume și să ne oblige s-o contemplăm până în cele mai ascunse cotloane ale lei, timp de peste 2 ore. Scena de teatru ar fi fost prea mică pentru a cuprinde o asemenea aventură, ecranul panoramic părea a fi soluția ideală, de aici temeritatea cu care Silviu Purcărete s-a aventurat, fără complexe sau inhibiții, în lumea filmului. Când ultimele hohote de râs se sting, când ne-am despărțit de prieteni și de cunoscuți și ajungem în intimitatea incomodă a gândurilor noastre, realizăm că, în rigoarea (aproape) neiertătoare a discursului lui, ne-a lăsat totuși o „portiță de scăpare“: și-a plasat acțiunea filmului undeva în anii ’60: alt secol, alte vremuri, alți oameni.

Să fim serioși! Așa cum a disecat-o și ne-a oferit-o pe tavă, Palilula lui Purcărete ființează de două mii de ani și va mai dura cât va exista neamul nostru. „Fenta“ cu activistul de partid (îndeobște, toxic ieri, azi, mâine) și cu lupta de clasă ar fi mers pe vremea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, într-o încercare candidă să convingi cenzorii că povestea se consumă hăt-departe, tocmai Undeva la Palilula. În realitate, filmul lui Purcărete, și acesta cred că e meritul lui incontestabil, ne obligă să-l însoțim într-un voyage au bout de la nuit, aici, la Palilula noastră. Invocarea numelui lui Fellini, ca mentor al „debutantului“, este un truism (reperele vizuale sau chiar citatele abundă în mai tot filmul), lângă care trebuie însă adăugat imediat Chagall. Cât despre perspectiva filosofică sub care este văzută lumea, numele lui Cioran sună implacabil, precum un metronom neiertător. Pentru Silviu Purcărete, resorturile Comediei trebuie căutate în altă parte – Tragedia rămâne veșnică și imprescriptibilă.

Lista celor care i s-au alăturat lui Purcărete în această aventură este lungă. În seara premierei, Tudor Giurgiu, producătorul filmului, a adus pe scenă trei echipe dintre colaboratorii cei mai apropiați. Este imposibil și nedrept că nu pot să-i numesc pe toți, cu toate că performanțele reușite sunt demne de toate laudele. Dar, firește, pot măcar să trec în revistă numele unor Áron Dimény, George Mihăiţă, Constantin Chiriac, Răzvan Vasilescu, Sorin Leoveanu, Ofelia Popii, Andi Ștefănescu, Ilie Gheorghe, Al. Georgescu, Horaţiu Mălăele, Oana Giurgiu, Adrian Silişteanu, Helmut Stürmer, Dragoş Buhagiar, Lia Manţoc, Vasile Șirli. //