Aici nu mai e nimeni

Serenela Ghiteanu | 31.07.2018

Sunt case, dintre cele abandonate, pe care nu le observi dacă treci în grabă pe lângă ele. Sunt cufundate în linişte şi nemişcare, iar culorile ajung să fie terne. Cu cât priveşti mai mult o astfel de casă, cu atât ţi se pare că aspectul ei are ceva uman. Ca un chip ridat peste măsură, ca un trup doborât de vreme şi de boli şi care nu mai are puterea nici măcar să plângă.

Pe aceeași temă

 

Am petrecut, în urmă cu nişte ani, câteva nopţi într-o casă din piatră dintr-un sat din Franţa, casă construită înainte de Revoluţia de la 1789, pentru că proprietarii m-au asigurat, râzând, că nişte contrarevoluţionari s-au ascuns acolo, la un moment dat. Eram obişnuită cu biserici şi catedrale din piatră care au fost construite în urmă cu sute de ani, dar o casă de locuit? De ce să îţi faci o casă din piatră, care era sigur scumpă? Ca să o transmiţi câtor generaţii? Iată că în urma contrarevoluţionarilor care se ascunseseră acolo, în Auvergne, veneam să mă adăpostesc şi eu, româncă din secolul XX, iar ea, casa, va putea să primească încă vreo câteva generaţii.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-serenela-1-1475.jpg

 

La bunicii mei materni, unde mă duceam în copilărie în vacanţa de vară, stăteam într-o casă din cărămidă, dar în curte se afla şi casa cea veche, din chirpici, în care trăiseră bunicii mei în tinereţe. Nu se mai putea locui în ea, era într-o stare precară, dar nu se îndurau să o dărâme. Erau acolo amintiri: dacă zidurile acelea încetau să existe, înceta să existe şi o parte din viaţa lor, şi încă cea mai frumoasă.

 

Am crescut la bloc şi, copil fiind, preferam să petrec cât mai mult timp în casa bunicilor paterni, tot în oraş, pentru că acolo aveam grădină, nu auzeam zgomot de la vecini şi aveam pur şi simplu mai mult spaţiu. Puteam să alerg prin toată casa, ceea ce nu era posibil în apartament. Când m-am maturizat, mi-am dat seama ce locuinţe urâte sunt blocurile şi că, indiferent de confortul apartamentelor, acestea sunt doar nişte spaţii în care să te adăposteşti de ploaie şi de ninsoare (de frig, în timpul comunismului, nu ne-am adăpostit...), nu nişte spaţii pe care să poţi să le transformi prea mult în spaţii personalizate.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-serenela-2-1475.jpg

 

În anii din urmă, am văzut construindu-se tot felul de case, la periferia orașelor sau în zone rezidenţiale, case înalte şi uneori strident colorate, după gustul fiecăruia. Unii îşi construiesc case cu etaj, făcând chiar sacrificii financiare, spunând că vor să ofere unul dintre etaje copilului lor, când va fi adult, deşi e limpede că respectivul copil va vrea să locuiască oriunde în altă parte, numai în acea casă nu. Din diverse motive. Un paradox face ca în România să existe extrem de mulţi oameni care sunt proprietari ai caselor lor, deşi trăiesc sub pragul sărăciei sau nu foarte departe de el. În faţa multiplelor lipsuri, grija lor primordială rămâne să aibă un acoperiş deasupra capului care să fie efectiv al lor.

 

De când românii emigrează masiv în Europa, o parte dintre casele lor rămân abandonate. E cazul mai ales atunci când în acele case locuiesc oameni în vârstă, ai căror copii şi nepoţi sunt în străinătate şi nu se gândesc să se mai întoarcă în ţara de origine sau nu au timp să vină să se ocupe de casa bătrânilor după ce aceştia mor. Dacă un apartament mai poate fi închiriat, o casă veche nu mai interesează pe nimeni. Aceste case s-au înmulţit în ultima vreme şi un ochi atent va găsi cel puţin una pe fiecare stradă din marile oraşe.

 

Sunt case, dintre cele abandonate, pe care nu le observi dacă treci în grabă pe lângă ele. Sunt cufundate în linişte şi nemişcare, iar culorile ajung să fie terne. Ferestrele nu mai au perdele, uşile par înfundate, tencuiala de pe ziduri cade, gardul se înclină, poarta de intrare în curte e pecetluită cu un lanţ gros, ruginit, iar vegetaţia se întinde cotropitor. Uneori cuprinde, ca o într-o pânză de păianjen, chiar casa. În ciuda verdelui tare, plantele şi buruienile nu diminuează cu nimic aerul de moarte pe care îl emană casa. Cu cât priveşti mai mult o astfel de casă, cu atât ţi se pare că aspectul ei are ceva uman. Ca un chip ridat peste măsură, ca un trup doborât de vreme şi de boli şi care nu mai are puterea nici măcar să plângă.

 

Există oameni care spun că orice casă e impregnată de tot felul de energii, datorate experienţelor de viaţă ale celor care au locuit acolo. Că dacă intri în anumite case ai să simţi nişte lucruri ciudate. Alţii cred că aceste case părăsite sunt bântuite de spectrele celor care au trăit acolo şi care au fost fericiţi sau, dimpotrivă, nefericiţi sau morţi prematur între zidurile lor. Celor sceptici, li se pune întrebarea: cum ar putea spaţiul unei mănăstiri să fie identic cu acela al unei închisori sau cu al unui spital?

 

Am fotografiat o astfel de casă părăsită demult şi mi s-a spus că a aparţinut unui om bogat de la începutul secolului XX; arhitectura ei, chiar degradată, îi dovedeşte vechimea. Se găseşte într-un oraş de provincie şi a fost naţionalizată odată cu instalarea comunismului. Între anii 1947 şi 1951 a fost sediu de anchetă al Securităţii. Am mai aflat că torturile aveau loc în camera din spate şi în pivniţă, ca să nu se audă ţipetele. Casa a avut apoi o destinaţie misterioasă, iar în anii ’90 era centru de ambulanţe. De mulţi ani, e complet abandonată şi din ce în ce mai delabrată. Cum ar fi putut fi complet indiferenţi pereţii acestei case la viaţa tihnită a omului bogat care a locuit-o la începutul sec. XX, apoi la bătăile şi suferinţele îndurate de cei anchetaţi de Securitate timp de câţiva ani? Casa tace şi, oricât ai privi-o, nu ai acces la ceea ce a văzut. Nu poţi intra în niciun fel de comunicare cu ea. Deşi ai vrea să vorbeşti cu ea mult mai mult decât ai vrea cu (mulţi) oameni.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-serenela-3-1475.jpg

 

O altă poveste aparte o are o vilă din interbelic, din acelaşi oraş. Nu ştiu de la cine a fost luată şi naţionalizată, dar în timpul comunismului au locuit în ea două familii de nomenklaturişti. În anii din urmă a devenit din ce în ce mai ruinată, apartamentul uneia dintre familii a fost dezertat, iar în al doilea a rămas să locuiască o singură femeie, foarte bătrână. O membră a familiei de nomenklaturişti, plecaţi chiar şi ei atât de departe încât nu-i mai interesează soarta casei, sau o membră a familiei deposedată de casă şi reintrată în posesia ei după 1990? Orice e posibil. Gloria vilei interbelice a pierit, vegetaţia a năpădit curtea, jaluzelele atârnă strâmb la ferestre, iar din apartamentul bătrânei, la care uşa stă mereu deschisă, se aude un radio care hârâie. Probabil canalizarea nu mai merge, pentru că te izbeşte din stradă un miros insuportabil. Am crezut o vreme că bătrâna a murit, pentru că uşa s-a închis şi nu a mai apărut deloc, pe o sârmă legată de gard, veşnicul ei capot. Apoi bătrâna a reapărut, dar uşa stă de acum închisă şi nu se mai aude radioul. E posibil ca cele două apartamente să fi fost decorate cam cu acelaşi tip de mobilă şi înainte, şi după naţionalizare, pentru că mulţi nomenklaturişti nu se deranjau să fure mobila burgheză, dar e sigur că pereţii sau spiritul casei, dacă există aşa ceva, au auzit de la locuitorii lor succesivi cuvinte foarte diferite şi au văzut comportamente la fel de diferite.

 

Apoi, există şi case foarte vechi care zac, prăbuşite, sub munţi de vegetaţie şi despre care nu poţi decât să exclami: „Aici nu mai e nimeni!“. Nu doar că nu mai locuieşte nimeni şi că nu îi tentează nici pe oamenii străzii, dar ai impresia că nici nu a stat vreodată cineva acolo. Pare că şi-au pierdut cu totul memoria, pentru că cine ne poate dovedi că aceste case nu au memorie?, pare că energiile, pozitive sau negative, care vor fi cuprins acei pereţi sunt de mult evaporate şi că s-a creat acolo un gol, un soi de black hole, o gaură neagră, aşa cum sunt atâtea în Cosmos.

 

Este imposibil ca oamenii bătrâni care au locuit aceste case foarte vechi să nu aibă, toţi, niciun descendent. După ritmul în care emigrează din România populaţia activă, se poate deduce că urmaşii lor sunt în străinătate şi nu au timp sau chef să se ocupe de asemenea moşteniri. Odată cu acest abandon, o tradiţie se destramă definitiv, memoria este sufocată şi se naşte o dezrădăcinare de care cei plecaţi în alte ţări nu sunt întotdeauna conştienţi. Iar „Aici nu mai e nimeni!“ va deveni o realitate mai profundă decât acum. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22