„Aici Radio Europa Liberă!“

Pe cei care nu au trăit direct experienţa este greu să-i faci să înţeleagă magia pe care a reprezentat-o faptul de a asculta, în urmă cu peste douăzeci de ani, un post de radio care, deşi se auzea cu întreruperi, era atât de subversiv încât nu puteai să discuţi despre el cu nimeni dacă nu aveai încredere absolută în el, pentru că riscai să-ţi pierzi libertatea. Radio Europa Liberă se asculta cu frică şi cu încântare deopotrivă. La orele serii, programul acestui post se auzea cu dificultate, ca dintr-o altă lume (ceea ce era şi adevărat), şi aduna în jurul lui milioane de români care trăiau în propria lor ţară ca nişte arestaţi. Vreme de câteva decenii, dar mai ales în ultimii 20 de ani ai regimului comunist, românii au ascultat acest post de radio ca pe un balsam peste rănile lor, pentru că era singurul loc de unde se rostea adevărul despre ceea ce trăiau.

Focalizat pe politică, una dintre cele mai ascultate emisiuni fiind Actualitatea românească, prezentată de o voce inconfundabilă, Neculai Constantin Munteanu, postul avea şi programe culturale, ca Teze şi antiteze la Paris, de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, sau o emisiune de actualitate muzicală occidentală, prezentată de Andrei Voiculescu.

Gabriel Andreescu şi Mihnea Berindei au editat recent o carte care cuprinde o selecţie a scrisorilor trimise către Europa Liberă de către diverşi cetăţeni români, din ţară sau stabiliţi în Occident. Primul volum se numeşte Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă. 1979-1985 şi a apărut la Polirom.

Înfiinţat în 1950 de către guvernul SUA, Radio Free Europe a emis, din Germania, pentru toate ţările din fostul lagăr comunist programe de informare corectă asupra realităţilor din Europa de Est, iar acţiunea sa a fost văzută ca fiind atât de periculoasă, încât guvernele acestor ţări au recurs la multiple atentate împotriva celor care lucrau în aceste redacţii. Reuşite sau eşuate, aceste atentate sunt dovada presiunii sub care s-a lucrat de la München. Trebuie amintit că mai mulţi directori ai postului în limba română au fost asasinaţi prin iradiere, murind de cancer galopant, în anii ‘80: Noël Bernard, Vlad Georgescu, Mihai Cismărescu. Emil Georgescu este victima unui atentat prin înjunghiere, în 1981, de către doi necunoscuţi şi va muri şi el de cancer. Alte tentative de asasinare au suferit Monica Lovinescu, bătută şi adusă în stare de comă de către doi agenţi (palestinieni) ai Securităţii, în 1977. Teroristul internaţional Carlos, angajat de regimul de la Bucureşti, detonează în 1981 o bombă la sediul postului de radio, rănind şase persoane. Trei tentative de asasinat, asupra lui Paul Goma, Virgil Tănase şi Virgil Ierunca eşuează, în 1982 şi 1983, agenţii fiind interceptaţi. După refugierea generalului de Securitate Ion Mihai Pacepa în Statele Unite, în 1978, ceea ce până atunci se numea operaţiunea „Meliţa“, de sabotare a Europei Libere, se reorganizează şi devine, cum am văzut, mult mai agresivă. Obiectivele operaţiunii fuseseră de la început foarte clare: „identificarea, obturarea şi controlul canalelor de comunicaţie dintre cetăţenii români şi Radio Europa Liberă, dar şi Vocea Americii; neutralizarea celor ce ascultau şi le comentau programele; infiltrarea unor agenţi ai Securităţii printre redactorii şi colaboratorii din străinătate ai posturilor occidentale care emiteau către România“.

Cei care trimit scrisori Europei Libere, în afară de cei stabiliţi în străinătate, care pot semna cu numele lor, sunt de o diversitate uluitoare: intelectuali protestatari, care semnează şi ei cu numele lor, ca Doina Cornea, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dorin Tudoran (în acest prim volum), dar şi muncitori, individual sau sub formă de grup: „un grup de foste luptătoare comuniste în ilegalitate“, „un tânăr veterinar“, „grup de păcăliţi din judeţul Timiş“, „un muncitor de bună-credinţă“, „un grup de şoferi din RFG“, „un ţăran din Valea Mureşului“, „un inginer român“, „un participant la congresul ruşinii“, „un medic“, „un român care mai speră“, „un ascultător“, „un jucător de bridge“, „un ascultător fidel“, „acelaşi securist dezamăgit“, „un grup de asistenţi medicali“, „un grup de oameni liberi“, „un pensionar“, „doi soţi îngrijoraţi de soarta lor“, „un grup de şoferi români“, „un grup de marinari români“, „o voce din popor“, „un inocent“, „un soldat al bunului-simţ“, „un grup de artişti“.

Conţinutul acestor scrisori se referă aproape fără excepţie la nemulţumirile faţă de realitatea românească din timpul regimului lui Nicolae Ceauşescu: de la lipsa hranei şi a apei calde, întreruperea curentului electric, lipsa medicamentelor până la cultul personalităţii soţilor Ceauşescu, cel care dusese în anii ‘70 şi ‘80 la spectacolele-gigant, pentru care se întrerupeau lucrul şi şcoala şi se făceau repetiţii extenuante şi umilitoare.

Ascultătorii care îşi iau inima în dinţi să scrie o scrisoare Europei Libere, pe care să o trimită printr-un turist străin, îşi exprimă nemulţumirile prin expunerea faptelor în detaliu şi / sau printr-o suită de întrebări retorice, adresate unuia dintre soţii Ceauşescu, în care sunt înglobate furie şi disperare. Aceste defulări aveau, desigur, o valoare cathartică pentru cel care scria scrisoarea, dar şi pentru cei care o ascultau, citită în mod expresiv de vocea Ioanei Măgură-Bernard, pentru cei care-şi aduc aminte.

Există români care muncesc în ţări arabe, legal, şi care se plâng că nu sunt respectate condiţiile din contract. Alţii care sunt şoferi de tir şi se plâng de asemenea de condiţiile de muncă foarte grele şi de diurna mică. Există cetăţeni care aparţin unui cult religios care e persecutat şi cer remedierea situaţiei. Unul dintre semnatari observă că românii trăiesc într-o „rezervaţie naturală“, dar laitmotivul acestor scrisori este suferinţa poporului român. Toţi semnatarii lor se descriu ca nişte oameni profund nefericiţi din cauza lipsurilor materiale şi a lipsei libertăţii. Ceea ce se desprinde frapant din lectura acestui volum de scrisori este că, atunci când situaţia pare ajunsă la limită, există mereu, peste un an, apoi peste doi ş.a.md., încă o scrisoare, şi încă una care să arate că lucrurile se degradează mai mult.

În chip de figură aparte, un ascultător reproşează postului de radio faptul că ar încuraja prea mult emigrarea şi că datoria sa ar trebui să fie aceea a stimulării unei rezistenţe interioare: „Transformarea regimului, deşi dificilă, nu poate veni decât din rezistenţa noastră activă sau pasivă. Nu din pesimismul, nu din credinţa că nimic nu se mai poate face… Poate că ar fi utilă în ţară crearea unui partid clandestin, chiar a câtorva care, deşi puţine numeric, să constituie o speranţă pentru viitor. Sindicatele libere ar trebui reconstituite“. Adăugând faptul că semnatarul original al acestor rânduri crede că desfiinţarea comunismului ar fi o utopie (în 1982, era legitim să creadă asta), el se gândeşte la o reformare a acestuia: „el se poate umaniza, transforma, aşa cum s-a şi făcut din 1946 încoace“. E interesant de văzut ce s-ar fi întâmplat dacă de partea acestui tip de cetăţean s-ar fi aflat cel puţin câteva sute de mii de oameni care ar fi avut şi curajul acţiunii. Poate că şi căderea comunismului s-ar fi desfăşurat altfel, fără victime, iar perioada de tranziţie ar fi semănat cu cea din fostele ţări comuniste vestice.

De asemenea, ceea ce atrage atenţia este felul în care în două scrisori sunt deplânse corupţia şi furtul la care se dedau oamenii de rând: „… cei care trăiesc numai din salariu în România sunt pierduţi. De aceea se şi fură atât de mult“, „În România nu mai există instituţie în care salariaţii să fie în totalitate corecţi. Indiferent unde soliciţi ceva, trebuie să ai bani. Corupţia s-a aşezat pretutindeni. Până şi în biserici se fac afaceri sub diferite forme“.

Am reţinut şi frustrarea unui grup de 16 muncitori bucureşteni care spun: „nu avem niciun intelectual printre noi care să gândească şi să ştie când şi unde să pună punctul pe «i»“, ca şi deznădejdea „unui patriot“ care crede că „Ţara piere, oamenii se duc de râpă, fiinţa naţională dispare… Totul se prăbuşeşte, românul a devenit laş, mitocan, corupt… Când, după câte generaţii, şi dacă se va mai putea vorbi despre un popor român?“. Dezbaterile actuale ar putea fi interesant modulate şi din perspectiva felului în care unii români se percepau deja pe ei înşişi înainte de 1989.

În concluzie, pentru cei care vor să afle cum s-a rezistat psihic în comunism, acest volum este un document binevenit şi îl salutăm şi noi ca atare. //

// GABRIEL ANDREESCU, MIHNEA BERINDEI
// Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă. 1979-1985, Vol. I
// Editura Polirom, 2010