Pe aceeași temă
Chiar dacă nu este o perspectivă unanim împărtășită, celebrul Divertis (D. Antonesi a fost și este om de bază al celei mai redutabile trupe de umor de la noi din ultimele, multe, decenii) face o demonstrație strălucită că așa ar putea sta lucrurile. Dacă am vrea cu adevărat.
Textișoare & textulețe
Povești cenzurate, falsuri combinate este un volum în care sunt antologate proze scurte apărute în intervale istorice diferite. De fapt, nu atât proze, nu atât povești, cât, de dragul jocului sugerat de autor (Doru Antonesi), „o grămăjoară de textișoare și textulețe scrise de-a lungul vremii din diverse motive”. Toate, conform obiceiului adânc înrădăcinat „de a alinta lucrurile care ni-s foarte dragi”, cum spuneam, adunate într-o – îi putem spune acum fix așa – cărticică. Spirit riguros, chiar dacă ludic, minte analitică, ordonată, Doru Antonesi ne oferă și ne propune și diferența specifică în privința unei nuanțe prezente în citatul de mai înainte. Aceasta: „Textișoarele sunt acele texte scrise din motive superficiale, iar textulețele sunt texte scrise din motive mai profunde, dar care au dimensiuni mici”. Ca să fie clară odată pentru totdeauna!
Așa stând lucrurile, textișoarele și textulețele din această carte (pardon, cărticică!) sunt, la o primă vedere, de împărțit în literatură de dinainte de 1989 (cu inflația – bună! – de „șopârle” specifice comunismului) și literatură de după 1989 (din care nu lipsesc, cum este și firesc, „șopârlele” de factură democratică, fie aceasta chiar și democratic-originală, măi dragă!). Există, desigur – pentru că, spuneam mai înainte, avem de-a face cu un autor rafinat-ludic, dar și cu un rigorist – și o altă „mapare” a acestor, deja v-ați obișnuit, textișoare și textulețe. Categoriile în care pot fi plasate acestea sunt nu două, ci trei. Adică: povești cenzurate, enigme deșucheate și falsuri combinate.
Spre degustare (literară, nu de altă natură!), iată cum scria Doru Antonesi în 1984 (an cu multiple semnificații și cu faimoase reverberații literare de talie mondială): „Probabil este dimineață. Nu știu precis, pentru că la ora asta încă dorm. Aștept să cânte cocoșul. Brusc, îmi aduc aminte că l-am mâncat ieri. Mă aflu, deci, acasă, nu la cămin, pentru că la cămin nu se mănâncă cocoși. Ca într-un coșmar, aud vocea soției: «La muncă! La muncă!». Nu mă trezesc din două motive: în primul rând, sunt necăsătorit de când mă știu, în al doilea rând, nu muncesc încă. Totuși, ce este cu vocea asta?”.
Bref: fie că sunt scrise în timpul dictaturii (și al sinistrei sale soții...), fie că sunt concepute în libertate și democrație (am mai spus: fie ea și originală!), textișoarele și textulețele de aici au: umor robust, haz de necaz, autoironie, nerv, intrigă, poveste, plus o porție zdravănă de intertextualitate (care ridică semnificativ nivelul general al prozei din această carte/cărticică). Și, cum se spune pe bună dreptate: mai mult decât atât!
Multicultural & intertextual
Despre o altă carte de-a sa, Doru Antonesi face o informare directă și onestă. Ne spune mai întâi așa: „O serie de studii științifice asupra comportamentului uman arată că, înainte de a cumpăra o carte, 47% dintre cititori se reped să citească ultima pagină, pentru a vedea dacă opera respectivă merită efortul”. Este și mai grijuliu cu cititorii săi potențiali și formulează, cu subiect și predicat, riscul mare aferent: „Astfel, apare situația frustrantă în care cititorii respectivi nu-și dau seama din prima secundă unde se află exact ultima pagină și răsfoiesc febril cartea, ceea ce îi face să piardă timp prețios din viața lor, timp pe care ei ar dori să-l piardă într-un mod mai plăcut”. Pentru ca să conchidă, din nou în beneficiul cititorilor și numai în al lor, pe ultima copertă a cărții, desigur, că: „Pentru a vă feri de această neplăcere, aici puteți citi sfârșitul cărții, fără să o mai deschideți deloc! Nu-i grozav?”. Afirmațiile sunt valabile pentru oricare dintre cărțile recente (să spunem: din ultimii 10 ani) care poartă această semnătură. În calitate de cititor încântat al acestor volume – și sunt convins că sunt și alți cititori în asentimentul meu –, aș răspunde întrebării scurte („Nu-i grozav?”) cel mult cu un „poate”. Și m-aș grăbi să adaug: „Dar ar fi păcat!”. Pentru că, pe șleau spus și deloc exagerat, s-ar pierde spectacolul fastuos al unei minți de scriitor adevărat și mai mult decât atât: al unui scriitor care deține o imaginație năucitoare, big size.
Să preluăm – inclusiv în beneficiul unei bune-dispoziții greu de evitat când sunt citite textele din această carte – un singur și scurt citat, cu rolul de frugal aperitiv la o lectură care poate să fie (să nu vă feriți să o lăsați să fie așa!) copioasă. Așadar, dimpreună cu tradiționalul îndemn („Poftă bună la lectură!”), iată, aproape la întâmplare: „Dintr-un sat cu două sisteme, prin transformarea forțată într-un sat-un sistem, se pierde satul, dar rămâne Sistemul”. Și:
Un amănunt: există o referință livrescă oarecum apropiată de exercițiul de umor literar de cea mai bună calitate propus de Doru Antonesi. Și anume: cartea lui James Finn Garner, Povești corect politice de adormit copiii. Nu e la Antonesi umorul direct și foarte eficient practicat de scriitorul american; un umor care funcționează ca un bun dizolvant al unor ideologii ce au atins înalte culmi ale absurdului și ale ticăloșiei. Nu e, între cele două cărți, o relație de tip frate-soră; dar una de tip văr-verișoară tot e. Plus că subtitlul cărții lui Doru Antonesi e chiar acesta: Povești multiculturale miștocărești.
Cioban în sărăcime, muncitorime, clasa de mijloc și mitocănime
Nu râdem des citind literatură română contemporană. Sigur că da – putem râde (dar e, oare, râsul nostru?) de ceea ce se scrie uneori în literatura de azi de la noi. Dar porții zdravene de râs sănătos la o carte sunt cam greu de comandat. Totuși, nu e chiar secetă absolută. Un exemplu: Doru Antonesi.
Să începem cu o nuanță importantă – valabilă și pentru alte volume de proză scurtă semnate de Doru Antonesi: capitalul de referințe intertextuale – remarcabil la fiecare volum – are, fără excepție, un bonus prețios: umorul. Referința, trimiterea, aluzia (chiar șopârla intertextuală, dacă ni se permite o asemenea formulare) sunt jucăușe, șampanizante, producătoare de surâs. Așa încât să nu vă fie de mirare dacă veți descoperi că Titi Smeureac bunăoară, „ciobanul freelancer” (din volumul cu același titlu, în discuție aici), poate fi, după caz, branșat (să spun, oare, mai bine: mufat?) la Hegel, la Revoluția Rusă, de René Descartes (nu numai pentru că, la un moment dat, într-una dintre proze apare această formulă de evidentă descendență carteziană: „Mă freacă grija, deci exist!”), la Mossad ș.a.m.d. Este așa pentru că – o repet, am spus-o și despre alte cărți semnate de acest autor – imaginația lui Doru Antonesi este fastuoasă; el are harul de a face unele dintre cele mai năstrușnice, cele mai de necrezut și mai izbitoare asocieri. În parafrază la o formulă celebră – „mănânci și plângi! Plângi și mănânci! – aici, în proza scurtă a autorului școlit (inclusiv d.p.d.v. literar) la Iași, „citești și râzi, râzi și citești!”. Sau, în mod particular, în raport cu jerbele de intertextualitate prezente din belșug în texte: citești, te prinzi și râzi!
Apropo de Titi Smeureac – „cioban freelancer”, dar și „ciobanul cu Cadillac” –, ei bine, fiindcă e construit ca un personaj complex (care prezintă, desigur, multe aspecte), fiindcă e – vorbă neaoșă deja – un self made man, T.S. are o forță mare de a penetra multe medii, de a juca, în beneficiul cititorilor, în multe „câmpuri tactice” (așa cum ar spune unii dintre ascultătorii profesioniști...). Așa stând lucrurile, ceea ce rezultă e o panoramă – citită prin fine lentile umoristice – a lumii noastre recente sau relativ recente, a nodurilor importante ale acestor lumi care dau seama, de pildă, de articulațiile star-sistemului autohton, de recurențe postcomuniste, de stângăcii întru democrație, de nouă nomenclatură, de fapt, de țopenclatură („țope...”, ca să nu fie vreo nedorită confuzie, venind de la țoape, țopenie ș.a.m.d).
O savuroasă cronică de tranziție. Și, bineînțeles, (mult) mai mult decât atât!
