Alaltăieri și azi

Norman Manea | 16.09.2014

Pe aceeași temă

Ne aflăm într-o altă cotitură a Istoriei și a destinului uman, mai complicată decât în preajma marelui război mondial de mai ieri (1941) și, cu atât mai mult, a primului război mondial, de alaltăieri (1914).

Comemorarea unui secol de la de­clan­șa­rea, în 1914, a primului mare măcel mon­dial oferă omenirii, agresată azi de nu­me­roase conflicte cu un sumbru potențial de distrugere, câteva drastice motive de în­gân­durare.

Uciderea Arhiducelui Franz Ferdinand de către un militant sârb nu ar fi trebuit să du­­că la un cataclism de proporții pla­ne­ta­re, dacă politicienii importanți ai mo­men­­tului și-ar fi depășit orgoliile și ci­nis­mul, înțelegând că jocul belicos va avea doar în­vingători de scurtă durată și învinși ne­răb­dători să-și ia revașa.

Într-adevăr, rezultatele primului război mon­dial și modern, cu milioanele de ca­davre, au avut consecințe ambigue. Rusia, par­te a alianței Puterilor Centrale, a fost curând răvășită de Marea Revoluţie bol­șe­vică și de consolidarea statului totalitar; Germania, învinsă și umilită, avea să fie re­suscitată, în deceniile următoare, de mor­bida energie nazistă. Gulagul și Ho­lo­caus­tul se vor consacra drept uriașele mons­truo­zități ale secolului XX, incendiat de un al doilea război mondial, „Marele Răz­boi Mondial“ atroce, care va pune sub sem­nul îndoielii idealurile de umanitate și ome­nesc propagate atâta vreme de ci­vi­li­zația eu­ropeană. Nici chiar apariția, după 1918, a statelor naționale, în sfârșit in­de­pen­dente după destrămarea Imperiului Habs­burgic (un experiment nu dintre cele mai rele ale unui conglomerat de minorități), nu a fost lipsită de contradicții și regres. Chiar și în cazul României, devenită Ro­mânia Mare prin recuperarea unor im­por­tante provincii (Bucovina, Basarabia, par­te din Ardeal), amplul aport de populație eterogenă a stimulat disensiunile interne sporite și îngrijorătoarea vitalizare a unui naționalism agresiv, centrat pe năzuința purității etnice și religioase, ostilă asi­mi­lă­rii și cooperării cetățenești. Mi-ar fi greu să uit că deportarea familiei mele în 1941 de către regimul Antonescu a fost mo­ti­va­tă de o sporită culpă a „evreității“, care cu­mula și pata suplimentară de a fi „stră­i­nă“ de... evreii autohtoni.

Secolul XX a fost mai scurt (1914-1989) și incomparabil mai de­vas­tator decât altele, părând să în­curajeze, în final, naivele iluzii că după asemenea zguduire s-ar putea spera în cu totul alt început, adică „sfârșitul Istoriei“, sfârșitul ideologiilor și a dezastrelor politice.

Nu este nicio surpriză că nu a putut fi așa. Drama umană nu se încheie decât odată cu sfârșitul existenței înseși. Cât timp tră­iesc, semenii noștri neasemeni au idei, idea­luri, ideologii care confruntă, adesea sângeros, alte idei, idealuri, ideologii. Dis­pariția nazismului și prăbușirea co­mu­nis­mului nu au adus pacea universală. Facem față azi fanatismului și terorismului is­la­mic. Sfârșitul colonialismului n-a adus doar emancipare, progres și speranțe în zonele respective, ci și frustrări reînnoite și continue înfruntări. Globalizarea eco­no­mică n-a stăvilit, ci a accelerat comerțul cu arme, mai profitabil pe măsura so­fis­ticării acestora și a unui sporit randament de distrugere. Remarcabilul progres în ști­ință și tehnică a devenit și un mijloc de dominare și manipulare, un decisiv factor al binelui, afirmat curând și ca unul, deloc minor, al reversului malign.

Pauza de un deceniu între că­de­rea Zidului de la Berlin, ca final fericit al unui secol terifiant, și atacul terorist din 11 septembrie 2001, debutul unuia poate chiar mai primejdios, a fost scurtă, chiar dacă animată de numeroase dezbateri și pro­iec­te promițătoare.

Ne aflăm într-o altă cotitură a Istoriei și a destinului uman, mai complicată decât în preajma marelui război mondial de mai ieri (1941) și, cu atât mai mult, a primului război mondial, de alaltăieri (1914).

Omenirea se vede asaltată, mai întâi, de propriile ei remarcabile cuceriri: revoluția ge­netică, realitatea virtuală, com­pu­te­ri­za­rea generalizată, comunicarea instantanee și ubicuă, dincolo de granițe și distanțe, demografia globului tot mai populat și a mediului înconjurător tot mai puțin ocro­tit, dar și de conflictul mereu mai vizibil în­tre postmodernitatea centrifugă, glo­ba­lizată și îndărătnica reacție centripetă, focalizată pe conservarea, cu orice preț, a apartenenței intangibile (religioasă, et­ni­că, națională), superputerea militară a unor țări și impotența lor în confruntarea nu­meroaselor gherile teroriste, străine de ori­ce cod al războiului tradițional. Să adă­u­­găm ciclica criză economică, prăpastia cres­cută între bogați și săraci, ca și între țările bogate și cele sărace, contradicțiile intensificate între influența masivă a ca­pi­talului asupra administrării statului și pro­cesul democratic de alegeri și opțiuni le­gislative.

O lume într-o evoluție frapantă, în care trecutul devine tot mai trecut, iar pre­zen­tul se metamorfozează și el prea repede în trecut.

Reapariția unor recognoscibile tendințe re­trograde și naționaliste, pe de o parte, po­pu­liste și demagogice, pe de alta, ca și ve­he­mența propagandistică și simplistă a „co­rectitudinii politice“ nu fac decât să ne re­amintească ceea ce preferam să uităm, adi­că deruta proliferând în preajma marilor mișcări și răsturnări sociale de altădată, cu gravele perturbări ale civilizației și atâtea victime zvârlite în gura de foc a conflictelor care proliferează.

În ceea ce privește Europa de Est, des­tră­marea Iugoslaviei și conflictele separatiste care au urmat avertizau asupra ne­mul­țu­mirilor latente și nerezolvate, într-o so­cie­tate autoritară, aparent coerentă, răvășită brusc de libertatea și de complicațiile ine­rente unei guvernări democrate, bazată pe compromis și consens. În forme mai pu­țin violente, asemenea tulburări au apă­rut frecvent și în alte părți, în așteptarea unui amânat moment de explozie; re­cen­tele evenimente din Ucraina ilustrează, și ele, aceste tensiuni.

Comunitatea europeană pare, deocamdată, singura soluție de in­tegrare continentală care pro­mite o dezvoltare normală spre un sistem social-politic bazat pe legalitate și cooperare, pentru depășirea decalajului rezultat din patru decenii post­belice de co­munism. Țările Baltice, Po­lo­nia și Cehia par a se fi acomodat mai bine principiilor și practicilor occidentale, dar procesul de „europenizare“ a Europei nu este deloc simplu și nici previzbil. Cazul Rusiei frus­trate, nostalgice și revanșarde, gâfâind să restabilească marele mit și im­periul slav și calculând orice șansă de dez­binare a Oc­cidentului, nu este deloc de ignorat.

Dinspre România vin, ca de obi­cei, semnale mixte, ca­rac­te­ris­tice unui spațiu „la mijloc de bun și rău“, unde corupția și na­ționalismul, maladiile sociale consacrate se află într-o încă moderată continuitate, iar vitalitatea acomodărilor con­juncturale se confruntă cu reflexele dog­matice și duplicitare ale socialismului multilateral bizantinizat al neuitatului Ceau­­șescu.

Tabloul, cum vedem, nu este nicăieri idi­lic. Nu putem spera decât că, după iz­go­nirea din rai, omul a învățat să se adap­te­ze la toate aventurile terestre.

 

Bard College, New York, iulie 2014

CITIȚI ȘI

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22