Pe aceeași temă
Ne aflăm într-o altă cotitură a Istoriei și a destinului uman, mai complicată decât în preajma marelui război mondial de mai ieri (1941) și, cu atât mai mult, a primului război mondial, de alaltăieri (1914).
Comemorarea unui secol de la declanșarea, în 1914, a primului mare măcel mondial oferă omenirii, agresată azi de numeroase conflicte cu un sumbru potențial de distrugere, câteva drastice motive de îngândurare.
Uciderea Arhiducelui Franz Ferdinand de către un militant sârb nu ar fi trebuit să ducă la un cataclism de proporții planetare, dacă politicienii importanți ai momentului și-ar fi depășit orgoliile și cinismul, înțelegând că jocul belicos va avea doar învingători de scurtă durată și învinși nerăbdători să-și ia revașa.
Într-adevăr, rezultatele primului război mondial și modern, cu milioanele de cadavre, au avut consecințe ambigue. Rusia, parte a alianței Puterilor Centrale, a fost curând răvășită de Marea Revoluţie bolșevică și de consolidarea statului totalitar; Germania, învinsă și umilită, avea să fie resuscitată, în deceniile următoare, de morbida energie nazistă. Gulagul și Holocaustul se vor consacra drept uriașele monstruozități ale secolului XX, incendiat de un al doilea război mondial, „Marele Război Mondial“ atroce, care va pune sub semnul îndoielii idealurile de umanitate și omenesc propagate atâta vreme de civilizația europeană. Nici chiar apariția, după 1918, a statelor naționale, în sfârșit independente după destrămarea Imperiului Habsburgic (un experiment nu dintre cele mai rele ale unui conglomerat de minorități), nu a fost lipsită de contradicții și regres. Chiar și în cazul României, devenită România Mare prin recuperarea unor importante provincii (Bucovina, Basarabia, parte din Ardeal), amplul aport de populație eterogenă a stimulat disensiunile interne sporite și îngrijorătoarea vitalizare a unui naționalism agresiv, centrat pe năzuința purității etnice și religioase, ostilă asimilării și cooperării cetățenești. Mi-ar fi greu să uit că deportarea familiei mele în 1941 de către regimul Antonescu a fost motivată de o sporită culpă a „evreității“, care cumula și pata suplimentară de a fi „străină“ de... evreii autohtoni.
Secolul XX a fost mai scurt (1914-1989) și incomparabil mai devastator decât altele, părând să încurajeze, în final, naivele iluzii că după asemenea zguduire s-ar putea spera în cu totul alt început, adică „sfârșitul Istoriei“, sfârșitul ideologiilor și a dezastrelor politice.
Nu este nicio surpriză că nu a putut fi așa. Drama umană nu se încheie decât odată cu sfârșitul existenței înseși. Cât timp trăiesc, semenii noștri neasemeni au idei, idealuri, ideologii care confruntă, adesea sângeros, alte idei, idealuri, ideologii. Dispariția nazismului și prăbușirea comunismului nu au adus pacea universală. Facem față azi fanatismului și terorismului islamic. Sfârșitul colonialismului n-a adus doar emancipare, progres și speranțe în zonele respective, ci și frustrări reînnoite și continue înfruntări. Globalizarea economică n-a stăvilit, ci a accelerat comerțul cu arme, mai profitabil pe măsura sofisticării acestora și a unui sporit randament de distrugere. Remarcabilul progres în știință și tehnică a devenit și un mijloc de dominare și manipulare, un decisiv factor al binelui, afirmat curând și ca unul, deloc minor, al reversului malign.
Pauza de un deceniu între căderea Zidului de la Berlin, ca final fericit al unui secol terifiant, și atacul terorist din 11 septembrie 2001, debutul unuia poate chiar mai primejdios, a fost scurtă, chiar dacă animată de numeroase dezbateri și proiecte promițătoare.
.jpg)
Ne aflăm într-o altă cotitură a Istoriei și a destinului uman, mai complicată decât în preajma marelui război mondial de mai ieri (1941) și, cu atât mai mult, a primului război mondial, de alaltăieri (1914).
Omenirea se vede asaltată, mai întâi, de propriile ei remarcabile cuceriri: revoluția genetică, realitatea virtuală, computerizarea generalizată, comunicarea instantanee și ubicuă, dincolo de granițe și distanțe, demografia globului tot mai populat și a mediului înconjurător tot mai puțin ocrotit, dar și de conflictul mereu mai vizibil între postmodernitatea centrifugă, globalizată și îndărătnica reacție centripetă, focalizată pe conservarea, cu orice preț, a apartenenței intangibile (religioasă, etnică, națională), superputerea militară a unor țări și impotența lor în confruntarea numeroaselor gherile teroriste, străine de orice cod al războiului tradițional. Să adăugăm ciclica criză economică, prăpastia crescută între bogați și săraci, ca și între țările bogate și cele sărace, contradicțiile intensificate între influența masivă a capitalului asupra administrării statului și procesul democratic de alegeri și opțiuni legislative.
O lume într-o evoluție frapantă, în care trecutul devine tot mai trecut, iar prezentul se metamorfozează și el prea repede în trecut.
Reapariția unor recognoscibile tendințe retrograde și naționaliste, pe de o parte, populiste și demagogice, pe de alta, ca și vehemența propagandistică și simplistă a „corectitudinii politice“ nu fac decât să ne reamintească ceea ce preferam să uităm, adică deruta proliferând în preajma marilor mișcări și răsturnări sociale de altădată, cu gravele perturbări ale civilizației și atâtea victime zvârlite în gura de foc a conflictelor care proliferează.
În ceea ce privește Europa de Est, destrămarea Iugoslaviei și conflictele separatiste care au urmat avertizau asupra nemulțumirilor latente și nerezolvate, într-o societate autoritară, aparent coerentă, răvășită brusc de libertatea și de complicațiile inerente unei guvernări democrate, bazată pe compromis și consens. În forme mai puțin violente, asemenea tulburări au apărut frecvent și în alte părți, în așteptarea unui amânat moment de explozie; recentele evenimente din Ucraina ilustrează, și ele, aceste tensiuni.
Comunitatea europeană pare, deocamdată, singura soluție de integrare continentală care promite o dezvoltare normală spre un sistem social-politic bazat pe legalitate și cooperare, pentru depășirea decalajului rezultat din patru decenii postbelice de comunism. Țările Baltice, Polonia și Cehia par a se fi acomodat mai bine principiilor și practicilor occidentale, dar procesul de „europenizare“ a Europei nu este deloc simplu și nici previzbil. Cazul Rusiei frustrate, nostalgice și revanșarde, gâfâind să restabilească marele mit și imperiul slav și calculând orice șansă de dezbinare a Occidentului, nu este deloc de ignorat.
Dinspre România vin, ca de obicei, semnale mixte, caracteristice unui spațiu „la mijloc de bun și rău“, unde corupția și naționalismul, maladiile sociale consacrate se află într-o încă moderată continuitate, iar vitalitatea acomodărilor conjuncturale se confruntă cu reflexele dogmatice și duplicitare ale socialismului multilateral bizantinizat al neuitatului Ceaușescu.
Tabloul, cum vedem, nu este nicăieri idilic. Nu putem spera decât că, după izgonirea din rai, omul a învățat să se adapteze la toate aventurile terestre.
Bard College, New York, iulie 2014
CITIȚI ȘI
